Povestea cu preluatul copiilor Bodnariu de către statul norvegian mi se pare mai ghidușă decât se oferă la bufetul presei.

Ca să pricepem ce și cum trebuie să stabilim ce și cum. Adică, și aici imigranții sosiți cu ghiotura sunt studiu de caz, se cere adaptarea la legislația statului (norvegian în acest caz), la cultura locală (Germania dă semne că se dezmeticește, după ultimele dușuri).

Până aici teoria e perfectă, doar că regula este generală.

Adică Bodnariu sunt pentiscostali, a se citi că au alt algoritm de educație parentală, de viață, alte principii și alte modalități de a-și atinge scopurile. Care, luate in integro, nu se potrivesc cu ce vrea Norvegia de la ea însăși. Cine nu crede, să citească legislația norvegiană privitoare la violența în familie, la codurile etice acceptate și tot așa.

Mai pe șleau, dacă la Cocârlați e de la sine înțeles să-l altoiești pe puradel, la Vaslui violul este produs cu binecuvântarea comunității, în Alpii scandinavici nu merge la fel. Faci pușcărie dacă scuturi coconul sau pur și simplu statul ți-l ia și îl crește cum zice la regulament. Regulamentul lui, atenție.

Pentru că acolo copilul nu e al tău decât biologic, practic este al comunității și tu îl ai numai în grijă. Dacă vă ofuscă ideea, vă reamintesc că este doar o revigorare a unor sănătoase politici publice antice, din rafinata lume greco-romană.

Revenind, poate că înainte de a ne ofusca plenar trebuie să vedem dacă educația parentală de tip penticostal e una bună. Nu risc să cer să verificăm în România treaba asta. Fratele lui Bodnariu declara ieri aproape vesel că a existat urecheală și palme la fund. Înțelege fiecare ce vrea din asta.

Trebuie să verificăm (teoretic) ce lege norvegiană s-a încălcat. Dacă nici una – cum presimt – atunci Bodnariu (ca nume generic) să-și ia boarfele și să emigreze înapoi în România, unde principiul „eu te-am făcut, eu te omor” e cutumă.

Desigur visăm că și aici copii vor fi tratați ca ființe umane și nu ca niște vite. Și pentru eliminarea oricărei cârcoteli ieftine, nu mi-am bătut, agresat vreodată copilul. Am reușit să-l educ vorbind, acordându-i timp, energie, atenție, dragoste. Desigur pentru asta a trebuit să renunț la băutură, jocuri de noroc, țigări, fotbal, mașini. Dar a meritat.

*

*             *

Cealaltă față a monedei în cazul Bodnariu vs. Barnevernet e la fel de urâtă ca prima.

Mai exact o lege nu doar imperfectă, ci la limita cinismului și când spun asta mă gândesc la puterile pe care legea norvegiană le dă celor de la Protecția copilului.

Citind și din partea ailaltă a baricadei – oricum te scârbești de la o vreme de complotisme – iese la iveală nu doar mirosul neplăcut al cazului, ci chiar un mic schelet ascuns în dulap. Sute de procese pierdute în instanță de Protecția copilului, pe cazuri de abuzuri, neobligativitatea sistemului la transparență, dar obligativitatea cadrelor didactice de a raporta orice suspiciune cu privire la orice tip de abuz (sună cunoscut?), posibilitatea de a face anchete paralele cu cele ale poliției și nu în ultimul rând, ingerințele brutale în viața copilului. Adică preluarea copilului folosind forța brută, directă, fără menanjamente (sună cunoscut și asta?).

Barnevernet se află, din aceste cauze, într-o poziție foarte defavorabilă în chiar opinia publică norvegiană, iar acum, se vede treaba, și-a făcut lobby negativ și în cea internațională.

Am citit, acum vreun an cred, un material despre generația de copii-sclavi, așa numiții Verdingkinder (cei care nu valorează nimic), marele schelet din dulapul Elveției. Era vorba despre copii și adolescenți între 0 şi 18 ani care au fost luați din familiile lor de către statul elveţian şi trimişi – ca o formă de adopție! – în ferme agricole sau în alte instituţii pentru a munci forţat. Motivul declarat a fost imposibilitatea familiei naturale de a crește acel copil. Anchetele moderne și numărul mare de cazuri au arătat că motivațiile au fost în 99% din cazuri inventate. Este o pagină cumplită de istorie incomodă a altfel minunatei Elveții din imaginarul cotidian. Nu cad în capcana potrivit căreia acest sistem a stat la baza prosperității de azi a țării cantoanelor, deși ipoteza nu e de aruncat. Nu mă pot opri însă să nu observ că acești copii ai contractelor se constituiseră într-un număr imens de cazuri (se vorbește de peste 10.000 anual), ne putem gândi doar că programul a fost lansat în 1830 și încheiat oficial în 1960! Generațiile astfel construite conțin un număr mare de indivizi care au dezvoltat aproape in corpore afecțiuni psihice, alcoolism, dependențe de stupefiante. Practic nenumărați indivizi cu probleme grave de comportament etc. Și nu pot vorbi decât citind mărturiile supraviețuitorilor. Abuzuri fizice, psihice, sexuale documentate cu nemiluita. Unii și-au ucis părinții adoptivi, chiar și după 30-40 de ani de la plecarea din așa-zisa familie adoptivă/angajatoare, ceea ce arată că traumele au fost foarte adânci. Elveția abia de curând a redeschis povestea, mai mult silită de anvergura dezvăluirilor și timid a bâiguit niște scuze cu jumătate de gură, dar oficialitățile au refuzat vehement să ofere compensații financiare. Niște săraci! Mai adaug că aceste dezvăluiri au fost profund cenzurate de către oficiali, presă și în general tot ce se putea controla guvernamental. Țineți minte asta când sub cine știe ce motive ni se va cere să fie controlat internetul!

Paralela cu politica norvegiană nu este atât de forțată cum pare. Desigur, decalajul cronologic trebuie avut în vedere, deși 1960 nu e chiar atât de departe. Ce face însă legătura între cele două politici este în primul rând apetența acelui spațiu etno-cultural la astfel de practici. Să nu uităm că Germania și dulapurile ei imense cu schelete este, geografic și nu numai, la mijlocul poveștii.

Dar mai tare ne silește la reflecții suma de traume de care suferă cei prinși în astfel de programe. Cine are curiozități poate citi câțiva ani doar rapoarte pe acest subiect și poate renunța definitiv la fixativul de păr. Nu diferă cu absolut nimic de mărturiile celor scăpați din lagărele naziste sau din gulagurile sovietice. Ori mai nou de la Guantanamo.

Adoptații cu forța au doar particularitatea de a se forma în noul cadru (violent, străin, traumatizant) încă din copilărie. Un adult măcar are memorie, are repere, fie că sunt sociale, religioase sau de altă natură, de care să se agațe, adultul are un loc în propria minte unde să se refugieze. Un copil nu are decât un gol în mintea lui, pe care îl umple cu ce trăiește.

În cheia asta, rămâne întrebarea … de fapt rămân foarte multe întrebări și mie unuia nu-mi mai par stranii acțiunile de solidaritate cu cazul Bodnariu a unor nu puțini oameni și ONG-uri de peste tot din lume. Oamenii ăia știu ei ceva! Sau măcar simt.

 

Tags: , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu