Cât ţine România la Republica Moldova?

Atât între oameni, cât şi între state sau popoare, iubirea, fraternitatea, prietenia nu se dovedesc prin cuvinte, ci prin fapte.

Să vedem ce spun faptele despre cât de mult ţine România la Republica Moldova.

• Infrastructură

România a construit un gazoduct nefuncţional, replicând ideea unei conducte similare între Slovacia şi Ucraina (ceea ce arată că gazoductul este mai degrabă o iniţiativă euroatlantică împotriva şantajului energetic rusesc decât una românească). În rest niciun proiect rutier sau feroviar care să scurteze drumul pe care cetăţenii moldoveni şi, mai ales, produsele moldoveneşti le au de făcut spre vestul Europei, astfel încât acordul de liber schimb de care beneficiază Chişinăul cu Bruxelles-ul să îşi facă efectul. Ce este drept, nu reuşim să facem noi autostrada Nădlac-Sibiu-Piteşti, pentru noi înşine, de ce ne-am emoţiona pentru un eventual Borş-Cluj-Târgu-Mureş-Chişinău?

Dar să lăsăm proiectele mari… De ce la Sculeni toaleta de la vama românească este de trei ori mai jalnică decât cea de la vama moldovenească?

• Cetăţeni

România a început să acorde cetăţenie românească locuitorilor din Moldova după o procedură simplificată. Foarte bine! De ce totuşi România nu îi respectă pe viitorii ei cetăţeni, punându-i să aştepte în faţa Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie la cozi cum nu vedeai nici în perioada comunistă la alimentara? De ce România nu îşi respectă propriul drept de cetate, trecându-i prin ciur şi prin dârmon pe aplicanţi, astfel încât să nu se trezească cu cetăţeni proaspeţi care o înjură de mama focului pe ruseşte?

România a acordat tinerilor moldoveni burse pentru învăţământul superior românesc. De ce nu le permite acestora prin lege să câştige şi burse de merit, de ce nu îi ajută să îşi găsească la fel de lesnicios ca orice coleg român locuri la cămin, de ce nu îi sprijină să muncească în România în cazul în care ei decid să nu se mai întoarcă în Moldova?

• Finanţări

Multe instituţii din Moldova sunt dotate cu automobile româneşti, numeroase grădiniţe de peste Prut au fost reparate cu fonduri din România, un departament din MAE român mai strecoară printre degete bani pentru reclădirea unei biserici sau pentru scrierea unei cărţi. Acum vreo câteva luni ne pregăteam să acordăm de-a valma 150 de milioane de euro guvernului de la Chişinău.

De ce aruncăm cu banii contribuabilului român în stânga şi în dreapta, fără nicio prioritate strategică şi fără niciun mijloc de monitorizare a eficienţei?

De ce ne batem joc de banii din fondurile europene, 81 milioane de euro prin programul transfrontalier România-Moldova, pentru perioada 2014-2020, amânând momentul la care vor putea fi accesaţi abia în 2017?

• Strategii şi instituţii

Au fost nişte şedinţe comune de guvern în anii trecuţi şi cam atât, aşa că la acest capitol pot trece direct la „de ce?”.

De ce nu există o Agenţie Naţională pentru Moldova?

De ce nu există o Strategie Naţională pentru Sprijinirea Moldovei?

De ce îi punem pe moldoveni să concureze cot la cot cu cine ştie ce comunităţi de câteva zeci de români din Brazilia sau Canada, pentru nişte fonduri în definitiv infime, oferite de un singur departament, sufocat de responsabilitatea imensă de a se ocupa de toată diaspora românească şi de toţi românii din apropierea graniţelor?

*

*          *

De fapt voiam să scriu un articol scurt în care să semnalez o descoperire pe care am făcut-o recent şi mi-a lăsat un gust amar: aceea că abia pe 28 decembrie 2015 s-a aprobat Programul Operaţional Comun România-Moldova, acela de 81 milioane de euro despre care am scris şi mai sus. După cum merge treaba în general în programele operaţionale, înseamnă că abia pe la mijlocul lui 2017 banii aceştia vor începe să intre efectiv în conturile celor care vor să îmbunătăţească situaţia de pe cele două maluri ale Prutului. Adică fix la jumătatea exerciţiului bugetar 2014-2020!

Nu este ca şi cum cineva ar avea ceva împotriva Republicii Moldova. Şi pe celelalte programe operaţionale situaţia este oarecum similară, uneori mai bună, alteori mai rea. Aşa funcţionează statul român.

Dezamăgirea vine din faptul că, deşi oamenii politici din România fac necontenit declaraţii de dragoste moldovenilor, ţintind atât spre voturile lor, cât şi spre  ale românilor care mai au o afinitate pentru fraţii de peste Prut, mai deloc nu se străduiesc să îmbunătăţească funcţionarea aceasta blestemat de proastă a statului, măcar în cazul particular al relaţiei cu Republica Moldova.

De aceea, în loc de o scurtă semnalare aveţi mai sus o lungă serie de „de ce”-uri.

Impresia pe care am început să mi-o formez este că pentru politicianul român Moldova este o pacoste, o mare bătaie de cap. Nu poți să nu te preocupi de ea, deşi nu îți aduce mare lucru în afară de niscaiva voturi. Nici măcar succese ușoare, de ochii publicului, nu poți repurta. Ai nevoie de pricepere, de dârzenie, de răbdare, de gândire strategică, de coerență, de imaginație ca să poți înțelege un caz complicat ca al Moldovei și să acționezi cu eficiență. Unde mai pui că, din când în când, te mai întreabă și partenerii occidentali cum stă treaba pe acolo și ce ai de gând să faci cu statul vecin și frate!

Este prea greu, iar recompensa este prea mică. Şi totuşi, nici cu mâinile în sân nu poți sta.

Cum scapi din așa dilemă?

Arunci cu banii contribuabilului român la întâmplare, organizezi simpozioane și tăieri de panglici, adopți o mină preocupată la consiliile europene și euroatlantice, ții discursuri sforăitoare la Bucureşti, Iaşi sau Chişinău.

Nu știu de ce îmi apare în minte imaginea unui flăcău trecut, la vreo 35 de ani, blazat, care pentru a se juca pe calculator World of Tanks sau DOTA, îşi cumpără liniştea de la prietena sa zănatică satisfăcându-i unele capricii și repetându-i obsedant de des și de fals „Te iubesc!”

Iubirea, fraternitatea, prietenia presupun efortul de a-ţi abandona comoditatea. Presupun disponibilitatea de a face sacrificii. Presupun să lupţi împotriva propriilor defecte şi să le înlocuieşti cu calităţi.

Dacă România nu va face asta, înseamnă că nu ţine la Moldova.