Duşul rece al românului cu independenţii în politică?

Independenții în politică au capacitatea de a reanima interesul cetățenilor față de politică, însă cam atât. În imaginarul românesc, subiectul „independenți” nu are o consistență reală în rândul electoratului românesc. Ce vreau să spun cu acest lucru? Eugen Stancu aminteşte în ultimul său articol că independenţii nu pot fi un motor al schimbării clasei politice din România. Sunt de acord cu punctul său de vedere, dar trebuie să insistăm asupra subiectului!

Să ne gândim serios că uneori este mai bine să faci bine oamenilor şi nu ideilor. Poate de acolo ar trebui să înceapă schimbarea, fără tentaţii melioriste sau idei salvatoare izvorâte din fantezii politice!

Românii știu, în fond, că un independent are în spate o rețea de oameni și resurse care îl susțin în candidatura sa. Pe lângă acest aspect, datorită culturii conspiraționiște moștenite din comunism, revoluție și apoi tranziție, tot românii sunt cei care spun răspicat că independenții sunt susținuți de grupuri mai mult sau mai puțin oculte care fac jocul serviciilor secrete sau al unor oameni de afaceri importanți.

Mai există și un alt tip de electorat care râde fățiș de candidații independenți. În opinia acestora, independenții nu sunt altceva decât niște bărbați imaturi sau niște ipochimeni care nu au mai avut loc la masa stăpânilor.

Mitul independentului, o formă de protest la adresa politicului

O dezbatere reală despre puterea sau capacitatea candidaților independenți de a reforma clasa politică sau măcar de a pregăti psihologic și tactic un orizont de schimbare în 10-15 ani, ar fi bine să țină cont de contextul psiho-social în care ne aflăm care nu este extrem de greu de definit. Rândurile de sus sunt un prim rezumat al unei posibile analize viitoare despre psihologia electoratului român.

Din perspectiva independenților, s-a vorbit despre Oprescu, Remus Cernea sau despre Mircea Diaconu, dar se omite să se spună că aceștia au utilizat mitul independentului ca formă de protest la adresa politicului, mai exact, la modalitatea prin care se face politică. Eșecul lor înseamnă și un eșec la nivel de imaginar politic. Lumea nu va mai crede nici în independenți chiar dacă se tot insită pe ideea că românul are o memorie scurtă. De la gânditorul francez Gustave Le Bon încoace sau de la jurnalistul american Walter Lippman știm că masele sunt selective și flexibile în amnezia lor istorică recentă sau nu. Prin urmare, nu suntem un caz atât de special chiar dacă ne facem des apologia eșecului.

Să nu uităm votul uninominal!

Mai mult decât atât, atunci când electoratul român are de-a face cu un independent, prima întrebare este: „Cui aparţine?”. Încrederea electoratului este foarte scăzută.

Să ne amintim că în 2009 se insista cu reliogizitate militantă asupra unei singure idei.

Cohorte de jurnalişti sau reprezentanţi ai societăţii civile susţineau că „votul uninominal va reforma clasa politică”. Ei nu doar susţineau, dar şi apărau această idee! Vă imaginaţi că nişte indivizi cu studii superioare credeau că o lege va schimba cultura politică a elitelor?

Orice polemică sau dezbatere cu aceştia din urmă se transforma într-un spectacol copios de acuze şi jigniri. Ştim cu toţii că militantismul, de orice fel ar fi, implică eliminarea bunului simt, dar şi capacitatea critică sau raţională.

În mod analogic se poate întâmpla astfel şi cu ideea că independenţii pot reforma clasa politică. Să fim atenţi la ce idei propagăm în spaţiul public şi cui folosesc ele.

Nicuşor Dan, un politician uman ce-şi permite eşecul

Un caz interesant de studiat este cazul independentului Nicuşor Dan. N-aş vrea sa insist asupra unui profil al acestui candidat sau să dezvolt contextul politic în care a evoluat, dar aş vrea să amintesc un episod interesant de studiat din perspectiva consultanţei politice. În această toamnă, la o emisiune radio a lui Dobrovolschi, Nicuşor Dan a fost întrebat dacă are carnet de șofer, masină şi dacă poate să spună şi ce marcă de maşină. Candidatul independent Nicuşor Dan a răspuns că el conduce maşina prietenei sale, menţionând că este un Citroen sau Fiat. Orice consultant politic, fie ca vrea să recunoască public fie că nu, l-ar fi sfătuit să spună că el conduce un veritabil Logan, sau că intenţionează să-şi cumpere un Logan, pentru a câștiga electoratul masculin carpatin care nu vede cu ochi buni lipsa parfumului de mascul alfa fără propria maşină, forţat să-şi sune prietena dacă vrea să se ducă cu maşina la muncă. Nicuşor Dan a ales sinceritatea, a ales gestul normal, discursul firesc, fără a-şi gândi cu exactitate politică paşii.

Daca vorbim despre astfel de cazuri, putem să sperăm că independenţii vor deschide calea spre o schimbare a politicii româneşti. Până atunci, să nu ne îmbătăm cu apă rece!