Marţi, PNL l-a desemnat pe Marian Munteanu candidat pentru funcţia de primar general al capitalei. Instantaneu, un şuvoi de critici şi din stânga, şi din dreapta, şi de la cei mai de sus, şi de la cei mai de jos: „legionar”, „securist”, „fundamentalist ortodox”, „anti-occidental” etc. Puţini, în sens total opus, l-au ridicat în slăvi pe noul candidat: „simbolul Pieţei Universităţii”, „stindardul societăţii civile” ş.a.m.d. Despre partidul care l-a propus pe Marian Munteanu, din nou aceleaşi reacţii vehemente: de la „sinucidere” şi „haos”, la „mişcare briliantă”.

De ce era nevoie de aceste răbufniri de emoţie, de satisfacţie din partea suporterilor PSD, de deznădejde cruntă din partea simpatizanţilor PNL? De ce mai ales aceia care ar trebui să fie imparţiali, formatori de opinie, ziarişti, persoane publice, s-au grăbit să predice apocalipsa sau, din contră, izbăvirea?

Mie mi s-ar fi părut normal ca votanţii să îşi fi pus următoarele întrebări, în această ordine:

  1. Este certat cu legea domnul Munteanu?
  2. Care este planul managerial al domnului Munteanu – ce spune că va face şi, mai ales, cum o va face?
  3. Este capabil domnul Munteanu să întreprindă ceea ce promite în planul managerial?

Nu am văzut pe nimeni să îşi pună aceste 3 întrebări, dimpotrivă: toţi au sărit din start la CV-ul domnului Munteanu, dar nu pentru a răspunde întrebării nr. 3, ci pentru a-l linşa sau pentru a-l adula, pentru a înşira etichete dintre cele mai diverse, niciuna însă în legătură cu ce ar fi trebuit să ne intereseze de fapt.

Ce demonstrează această atitudine?

Lipsurile grave din cultura politică a celor mai mulţi dintre noi. Lipsurile grave de cultură, în general.

În România, nu se ştie cum să se dezbată. În România, 90% dintre argumente sunt îndreptate împotriva omului, nu împotriva unui alt argument. În România, decât să se convingă raţional, se preferă urlatul cât mai tare şi chiar suprimarea violentă a opoziţiei.

În România, toţi sunt sau se coboară la acest nivel, doar din dorinţa de a fi populari şi de a câştiga puţina influenţă pe care ţi-o dă o funcţie publică într-un colţ de pământ de care marea istorie a lumii nu îşi va aduce aminte peste câteva sute de ani decât într-o notă prizărită de subsol.

Ce mă amuză cel mai puternic la toată gâlceava veninoasă din ultimele zile este faptul că nu era necesară absolut deloc: voturile cetăţenilor urmau foarte simplu şi firesc să stabilească dacă Marian Munteanu este sau nu un candidat potrivit şi dacă PNL a făcut sau nu o mare eroare desemnând un asemenea candidat. De fapt, cam asta este esenţa democraţiei, pe care nu o înţelegem mai deloc.

Ce mă întristează cel mai puternic este că ne abatem de la temele importante de discuţie, de exemplu cum decongestionăm traficul în marile oraşe sau cum le ajutăm să se aprovizioneze din imediata lor apropiere cu produse proaspete şi ieftine. La egalitate cu părerea de rău că, din nou, tot restul ţării trebuie să stea să caşte gura la inepţiile unor nebuni de la Bucureşti.

 

Tags: , , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu