Tentaţia irezistibilă atunci când analizăm cazurile de corupţie din România este aceea de a considera că România este singurul loc de pe acest pământ în care corupţia „se desfăşoară”. Cuprins la rândul meu de această tentaţie, am fost marcat de observaţia domnului Vintilă Mihăilescu, potrivit căreia: „Un soi de narcisism frustrat ne face să vedem excepționalism românesc pretutindeni” (în „Excepţionalismului românesc al corupţiei”, Dilema Veche, nr. 623, 28 ianuarie – 3 februarie 2016). Pornind de la această observaţie, vă propun să citiţi interviul cu domnul Vintilă Mihăilescu, pentru a putea înţelege fenomenul corupţiei dintr-o perspectivă comparativă.

Vladimir Adrian Costea: Ce progrese a înregistrat România în privinţa luptei împotriva corupţiei în ultimii ani?

Vintilă Mihăilescu: Să ne înțelegem de la început: eu cînd am vorbit despre „excepționalismul românesc al corupției” m-am referit la discursul public care prezintă România ca fiind cea mai coruptă țară din lume – sau, în orice caz, din Europa. Ceea ce este adevărat: sîntem pe primele locuri din UE la acest capitol, iar în 2014 indicele de percepție a corupției ne plasa tot în frunte, la egalitate cu Bulgaria, Grecia și Italia și „depășiți“ doar de Serbia, Albania și Moldova. Dar nu este însă tot adevărul și nici doar adevărul. Nu este tot adevărul, deoarece, pe de o parte, România ocupă locul 69 din 175 de țări ale lumii, cu un scor de 43 de puncte, adică exact media mondială a indicelui de corupție. Altfel spus, ne plasăm exact la mijloc în ierarhia corupției în lume, fiind „mai buni” decît 56% dintre statele lumii. Pe de altă parte, nici alte state europene mult mai performante nu stau prea bine la capitolul percepției corupției. Astfel, de pildă, Eurobarometrul din 2013 pe această temă a prezentat Comisiei Europene următoarea situație: majoritatea europenilor (74%) consideră corupția ca fiind o problemă majoră în țara lor; aproape jumătate dintre europeni (47%) cred că nivelul corupției din țara lor a crescut în ultimii trei ani; majoritatea europenilor consideră că instituțiile locale (76%), regionale (75%) și naționale (79%) sînt atinse de corupție; europenii consideră că mita și abuzul de putere sînt fenomene întîlnite în toate sferele serviciilor publice; majoritatea europenilor (70%) sînt de părere că fenomenul corupției este inevitabil și că a existat dintotdeauna; doi din trei europeni (67%) consideră corupția ca făcînd parte din cultura de afaceri a țării lor etc. În sfîrșit, nu este doar adevărul, căci în categoria „corupție” se bagă de-a valma și o serie de alte fapte sociale, care țin de anomie, de pildă, adică de o disfuncționalitate a normelor sociale în general; complementar, din fenomenul corupției nu prea se iau în considerare corupătorii (mai ales dacă sînt mari companii internaționale…). Pe scurt, discursul bate realitatea. Or, acest discurs excepționalist despre corupția românească este periculos tocmai pentru combaterea corupției în România! Este periculos deoarece pune la grămadă toate formele de corupție – și atunci nu mai știi care sînt prioritățile luptei anti-corupție. Este periculos deoarece dă publicului impresia că oricine este într-o funcție de conducere la stat sau conduce o mică afacere privată este corupt – ceea ce îi demobilizează pe toți aceea care își fac onest treaba lor. De asemenea, este periculos deoarece creează mitul unei corupții endemice, aflate „în gena Românului” – ceea ce îi deprimă și deresponsabilizează pe toți. În sfîrșit, este periculos deoarece, lupta anti-corupție fiind subiect cotidian de prime time, ni se inoculează ideea că putem dormi liniștiți, DNA veghează pentru noi.

Înseamnă aceasta că nu trebuie să ne facem prea multe griji, că se poate și mai rău? Sau că, în realitate, nu e chiar așa de rău? Cîtuși de puțin! Ci doar că trebuie să abordăm fenomenul corupției cu toată luciditatea și realismul pe care le presupune un fenomen social de importanța acestuia și să nu batem iar cîmpii cu jocuri de imagine de genul oglindă, oglijoară, cine e cea mai urîtă țară?.

Cu atît mai mult cu cît, obiectiv, România a făcut unele progrese în combaterea corupției. O spune Comisia Europeană, o spun barometrele internaționale de profil și o spun și simpli cetățeni ai unor state vecine, care visează la un DNA de-al lor. O putem constata și în comportamentul cotidian a tot mai multor cetățeni, care se revoltă, care își cer drepturile cu legea în mînă, care cer socoteală instituțiilor statului. Sînt încă o minoritate, dar una care practic nu exista în urmă cu vreo zece ani.

Performanța ultimilor ani constă în abordarea corupției „la vîrf” – iar aici lista demnitarilor puși sub acuzație este lungă și impresionantă. Presiunea UE, consecutivă integrării României, a fost determinantă în acest sens.

Care sunt în România cauzele corupţiei la nivelul clasei politice? S-a produs o schimbare ca urmare a integrării României în Uniunea Europeană?

Problema majoră în cazul României (dar nu doar al României!) constă însă în faptul că fenomenul corupției este o boală de sistem, iar justiția nu poate să abordeze decît faptele de corupție și nu sistemul corupției. Așa stînd lucrurile, lupta anti-corupție riscă să fie asemănătoare cu aceea dintre Făt-Frumos și balaur: îi taie un cap, cresc alte două în loc. Mai mult, aceste fapte de corupție sînt anunțate public înainte de a se da o sentință, cînd persoana în cauză se află (sau ar trebui să se afle) încă sub prezumția de nevinovăție. Apoi, procesele durează mult, sentințele sînt cu suspendare și, adesea, fără recuperarea prejudiciilor, iar în tot acest timp, persoana continuă să-și exercite funcția. Mai mult, mulți dintre cei inculpați revin la afacerile lor ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat: a se vedea, de pildă, lista candidaților penali la viitoarele alegeri. Toate acestea îmi aduc aminte de un banc trist din timpul comunismului, în care un bătrînel cu o pungă goală de plastic în mînă se întreba dacă se duce la alimentară sau vine de la alimentară. Așa și acum: mă întreb uneori dacă X sau Y se duce la pușcărie sau vine de la pușcărie. Partea tristă aici este că, de fapt, nu are prea multă importanță: sistemul merge mai departe.

Care este rolul justiţiei şi a reformării acesteia pentru a avea o luptă eficace împotriva corupţiei în România? În ce măsură judecătorii sunt independenţi?

O luptă mai eficientă ar fi la nivel administrativ, una de reformare din temelii a administrației, care este pepiniera corupției, și nu doar o luptă a justiției, fie ea și independentă. Pe de altă parte, DNA este un fel de drept în drept, de justiție supra-ordonată, care se ocupă de cazuri extra-ordinare, separat de justiția „ordinară”. Ceea ce naște semne de întrebare: dacă justiția își face treaba ei, de ce este nevoie de o justiție paralelă, care să facă mai bine treaba justiției?

După tragedia de la clubul Colectiv şi protestele care au avut loc, consideraţi că se poate forma în România o cultură în rândul populaţiei împotriva corupţiei?

Tragedia de la Colectiv a scos în evidență exact această „boală de sistem”, în care este dificil să identifici „Vinovatul” – sau, mă rog, un grup restrîns de cîțiva vinovați; de fapt, așa funcționa sistemul – și funcționa de mult. Pe de altă parte, tot acest caz a scos în evidență și modul „pompieristic” de gestionare a măsurilor anti-corupție: de la nepăsare totală, s-a trecut peste noapte la toleranță zero și, practic, țara întreagă s-a pomenit că nu are „aviz de funcționare”. De la un sistem corupt s-a trecut astfel la un haos al sistemului, în care „victimele colaterale” au fost mult mai numeroase decît vinovații reali.

Cum se situează România, la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, în raport cu fenomenul corupţiei la nivelul clasei politice?

Dacă referința rămîne Europa, am fost pe ultimul loc în 2009, sîntem codași și în prezent (indicele de percepție a corupției din 2014), la egalitate cu Bulgaria, Grecia și Italia și „depășind“ doar Serbia, Albania și Moldova. Dar să lărgim puțin spațiul de referință: România ocupă locul 69 din 175 de țări ale lumii, cu un scor de 43 de puncte, adică exact media mondială a indicelui de corupție. Altfel spus, ne plasăm exact la mijloc în ierarhia corupției în lume, depășind 56% dintre statele lumii. Bine, mi se va spune că restul lumii nu contează, că e înjositor să ne comparăm cu țări amărîte precum Brazilia (cu care sîntem la egalitate) sau cu India, China sau Rusia, pe care le depășim de departe; noi sîntem europeni, deci trebuie să ne comparăm doar cu europenii. Bine, fie, să ne uităm atunci mai atenți la Europa. Eurobarometrul din 2013 pe această temă a prezentat Comisiei Europene următoarea situație: majoritatea europenilor (74%) consideră corupția ca fiind o problemă majoră în țara lor; aproape jumătate dintre europeni (47%) cred că nivelul corupției din țara lor a crescut în ultimii trei ani; majoritatea europenilor consideră că instituțiile locale (76%), regionale (75%) și naționale (79%) sînt atinse de corupție; europenii consideră că mita și abuzul de putere sînt fenomene întîlnite în toate sferele serviciilor publice; majoritatea europenilor (70%) sînt de părere că fenomenul corupției este inevitabil și că a existat dintotdeauna; doi din trei europeni (67%) consideră corupția ca făcînd parte din cultura de afaceri a țării lor etc. Persoane vigilente îmi vor spune, poate, că aceasta este o autopercepție a stării de corupție, iar corupția se măsoară, „obiectiv“, altfel. Cum? Prin opinia experților – ne explică Transparency International. Iată atunci ce spune un astfel de expert: un studiu Ernst & Young din 2012 constată că peste o treime din executivii din cele mai importante companii din lume consideră că, în țara lor, corupția este larg răspîndită. Unde este deci „excepția românească”?

Ce trebuie să facă pe viitor România pentru a preîntâmpina astfel de tragedii care au avut loc, respectiv pentru a reduce efectul corupţiei la nivelul clasei politice?

Soluționarea (în timp!) a problemei corupției se află deci la nivelul deciziei politice și nu (doar) la cel al justiției. Iar această decizie politică trebuie să aibă în vedere „etiologia” corupției, originea, bazele sale de recrutare, adică administrația publică. Criteriile de recrutare și normele de funcționare trebuiesc schimbate astfel încît să se reducă alimentarea corpuției la „intrare”, nu la „ieșire”, înainte de a prinde rădăcini și nu doar după ce a făcut roade. Și aici pot – și trebuie – să intervină și cetățenii, refuzînd pur și simplu, în temeiul legii, participarea la acte de corupție sau măcar la acte de corupere în folos personal. Căci, pe termen mediu și lung, tot cetățenii vor fi principalii beneficiari ai unor servicii publice mai puțin corupte! De acest lucru își dau seama tot mai mulți indivizi și mici grupuri de inițiativă, care acționează în consecință. Cu ce rezultat? Aici răspunsul depinde în mare măsură dacă ești o fire optimistă sau una pesimistă. Eu personal îmi păstrez „optimismul metodologic”!…

 

Vintila Mihailescu este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Sociologie din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA). A fost visiting professor la numeroase universități și centre de studii avansate din Canada, Franta, Italia, Elveția, Germania, Belgia, Austria și Bulgaria. Din 2005 pâna în 2010 a fost directorul general al Muzeului Țăranului Român. În 1990 a inițiat organizarea Societății de Antropologie Culturală din România (SACR), al carei președinte a fost între 1994 si 2000. Din 1998 este colaborator permanent la revista Dilema (Veche), unde deține rubrica „Socio-hai-hui”. A mai publicat: Paysans de lʾhistoire (in colab., 1992), Fascinația diferenței (1999), Socio-hai-hui. O altă sociologie a tranziției (2000), Svakodnevica nije vise ono sti je bila (Belgrad, 2002), Sfirsitul jocului. România celor 20 de ani (2010). De același autor, la Editura Polirom au apărut Socio-hai-hui prin Arhipelagul România (2006), Antropologie. Cinci introduceri (ed. I, 2007, ed. a II-a revazută și adăugită, 2009), Etnografii urbane. Cotidianul văzut de aproape (coord., 2009), Scutecele națiunii și hainele împăratului. Note de antropologie publică (ed. I, ed. a II-a, 2013) și Condiția romă și schimbarea discursului (coord. împreună cu Petre Matei, 2014).

 

 

 

 

Tags: , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu