Aris Tsaravopoulos este un arheolog grec cunoscut în lumea academică internațională pentru cercetările desfășurate mai multe decenii în insulele Kythira și Antikythira, dar și pentru acțiunile sale deosebite în scopul extinderii cooperării internaționale în domeniul proiectelor culturale, din postura de angajat al Serviciului Arheologic al Ministerului Grec al Culturii. Vorbitor fluent de limbă română, Aris Tsaravopoulos este un prieten devotat al României, participând la numeroase manifestări ştiinţifice şi culturale de la noi din ţară.

L-am întâlnit luni, 23 mai, la Sediul Uniunii Elene din România, unde s-a desfăşurat Colocviul româno-elen pentru aniversarea a 150 de ani de la fondarea Academiei Române – „Cercetări de Istorie şi Arheologie în Grecia şi România”, organizat de Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei, şi am discutat despre acest eveniment, despre arheologie, despre pitorescul insulelor Kythira şi Antikythira, despre cooperarea româno-elenă, despre naţionalism şi despre stadiul cercetării şi promovării istoriei şi culturii în Europa şi mai ales în Europa de Sud-Est, în condiţiile actuale de austeritate.

Colocviu pentru aniversarea Academiei Române – Evangelios Zappas – filantropul care „era şi român, şi grec”

Liviu Iancu (Europunkt, L.I.): Aş dori să ne spuneţi mai multe despre manifestarea la care aţi participat astăzi.

Aris Tsaravopoulos (A.T.): Unul dintre colocviile la care particip de multă vreme în România este colocviul internaţional de arheologie funerară, unul dintre domeniile de cercetare unde România excelează. La acest eveniment, doamna Vasilica Lungu, un arheolog român de care mă leagă o lungă colaborare şi o caldă prietenie, mi-a semnalat că anul acesta se împlinesc 150 de ani de la fondarea Academiei Române, la care a contribuit financiar şi Evangelios Zappas.

Despre Zappas ştiam de la Atena, unde a construit la jumătatea secolului al XIX-lea un important complex de clădiri pentru reînvierea Jocurilor Olimpice, foarte cunoscut şi astăzi. De altfel, pe frontispiciul clădirii principale este şi înscris numele Zappeion. Cunoşteam că a făcut bani în România, că a avut moşii în România, că mormântul său este în România, dar nu ştiam că a contribuit şi la ridicarea Academiei Române.

De la contribuţia lui Zappas la fondarea Academiei Române s-a născut ideea acestui colocviu, compus dintr-o secţiune de istorie modernă eleno-română şi una de prezentare a rezultatelor campaniilor de săpături de la Antikythira, din sudul Greciei, la care de asemenea au participat numeroşi români.

Eu însumi m-am decis ca prezentarea pe care am susţinut-o la secţiunea de istorie modernă să fie despre Zappas, un personaj revendicat atât de România, cât şi de Grecia. Un articol românesc din 1911, un moment de tensiune dintre cele două ţări, spunea „ce îl revendică grecii? Este un aromân, e de-al nostru”…

07b - Aris - Colocviu

Colocviul de aniversare a Academiei Române, luni, 23 mai

L.I.: Şi ce era de fapt Zappas?

A.T.: Important în privinţa identităţii nu este cine îl revendică, ci cum se simţea omul, iar el se simţea şi român, şi grec. De asemenea contează şi unde a crescut şi s-a format, deoarece mediul geografic are întotdeauna o înrâurire esenţială asupra indivizilor şi societăţilor.

Iată, în Grecia, componenta biologică în epoca modernă este foarte diversă. Alături de descendenţii grecilor din antichitate sunt mulţi urmaşi ai albanezilor, ai slavilor, ai aromânilor, ai italienilor. Importante sunt însă trăsăturile culturale înscrise de mediul geografic asupra acestei populaţii şi faptul că toţi sunt moştenitorii unei anumite culturi, al unui anumit fel de viaţă. Un exemplu trivial, supe nu se mănâncă în Grecia. De ce? Pentru că nu este frig.

Revenind la Zappas, special am vrut să îl prezint, dincolo de naţionalisme, ca un balcanic, care avea origine vlahă, trăise mult în Imperiul Otoman, în Albania, s-a format în spiritul culturii greceşti şi s-a stabilit în cele din urmă în România.

Zappas a fost de altfel ofiţer în armatele celebrului Ali Paşa de la Ianina, albanez de origine. Înrolat în contingentele lui Ali Paşa a şi venit în Ţările Române pentru prima dată. Când patronul său a fost ucis de turci, Zappas a participat la revoluţia pentru independenţa Greciei. Mama lui a fost încarcerată de turci din această cauză. El a plecat la Paris, unde s-a cunoscut cu reformatorii români de atunci, în cele din urmă a început să facă afaceri în România.

S-a îmbogăţit aici, introducând noi metode în agricultură şi fiind foarte priceput în ale comerţului.

Având şcoală, fiind crescut în spiritul evergetismului grec, a dorit să promoveze cultura. La moartea sa, în 1865, şi-a lăsat moştenirea în grija vărului său, Constantin – Konstantinos, care a dus la sfârşit, mai mult sau mai puţin, proiectele sale, atât din România, cât şi din Grecia, pentru că, repet, el era şi român, şi grec. Deşi Zappas a susţinut ambele ţări, moştenirea lui a fost extrem de disputată între cele două ţări, până acolo încât relaţiile diplomatice au fost rupte o vreme. Până la urmă s-a ajuns la un compromis.

07c - Aris - Prezentare

Aris Tsaravopoulos vorbind audienței despre Antikythira

L.I.: Prezentarea despre Zappas este doar una dintre cele două prezentări pe care le-aţi susţinut în cadrul colocviului, la secţiunea de istorie modernă eleno-română. Ce ne puteţi spune însă despre a doua secţiune a colocviului, cea despre cercetările de la Antikythira?

A.T.: Această secţiune se bazează pe ce am făcut acum o lună la Atena – un colocviu despre insula Antikythira. Atunci au fost 22 de comunicări, fiecare cercetător şi student prezentând partea lui de studiu arheologic – şi sanctuarele de pe insulă, şi mormintele, practic tot. A fost un eveniment care a plăcut foarte mult şi de aceea ne-am hotărât să îl replicăm şi aici în faţa publicului român, chiar dacă la o scară mai redusă, nemaiputând participa toţi.

Kythira şi Antikythira – de ce ar trebui ca românii să nu se oprească doar în Thassos şi la Paralia

L.I.: Spuneţi-ne mai mult despre insulele Kythira şi Antikythira, acolo unde v-aţi şi consacrat de altfel ca arheolog. Ce se găseşte pe aceste insule, de ce ar veni un turist din România până acolo, străbătând întreaga Grecie de la nord la sud?

A.T.: Kythira şi Antikythira sunt două insule în sudul Greciei, între Laconia, pe continent, şi Creta. Kythira este o insulă mare, cu un kilometru pătrat mai mare decât Malta, putea să fie şi stat independent. Antikythira în schimb este o insuliţă mică, 6 kilometri lungime şi 3 km lăţime, este practic o stâncă în mijlocul unei mări foarte tulburi. Iarna este foarte greu să acosteze un vas acolo, în singurul ei port.

07d - Aris - Harta

Kythira și Antikythira, două insule situate între Laconia și Creta

L.I.: Să începem cu Kythira…

A.T.: Kythira este insula Afroditei. Pe de o parte se ştie de la Herodot de originile feniciene ale cultului, de la zeiţa Astarte, pe de altă parte, în mitologia greacă, se spune că acolo s-a petrecut naşterea Afroditei. Acolo ar fi căzut în spuma mării organele genitale ale lui Uranus, lovit de Cronos, care, purtate de curenţi, au ajuns în Cipru, la Paphos, unde s-ar fi ridicat din valuri Afrodita. Este singura divinitate dintre cei 12 zei olimpieni care nu este nici soră, nici fiică a lui Zeus – ar fi mătuşa lui Zeus. Ce este interesant, în Kythera nu am găsit totuşi statuete ale zeiţei, doar una foarte târzie, din secolul întâi.

Kythira este o insulă turistică. Fiind o insulă mare, un turist trebuie să aibă maşină, pentru a vizita plajele ei frumoase. Pe lângă plajele şi alte peisaje extraordinare, Kythira are avantajul de a nu cunoaşte foarte mult intruziunea umană: trebuie să ne închipuim că la o suprafaţă ca a Maltei, populată de 300.000 de oameni, Kythira are doar 3000 de locuitori.

07f - Kythira peisaj

Peisaj din insula Kythira

L.I.: Ce monumente pot fi văzute în Kythira?

A.T.: Un turist poate vedea în Kythira un muzeu recent construit, foarte frumos, un oraş bizantin părăsit în 1537, după raidul corsarilor lui Barbarossa şi rămas aşa, fără alte locuiri ulterioare, două-trei peşteri cu antichităţi, dedicate cultului Afroditei. Are de asemenea un castel veneţian impunător, ridicat în sudul insulei la 1503.

Pasionaţii de istorie veche au acolo câteva morminte cretane din vremea lui Minos şi un sanctuar de vârf minoic, care nu se mai păstrează fizic, dar de unde au fost recuperate numeroase artefacte.

Pentru credincioşi, acolo există biserici bizantine de secolul XI, dintre care 11 sunt specifice acestei insule, ridicate în stil kythirian, unic în lume. Planul lor este pătrat, cu o cupolă înscrisă acestui pătrat. Decoraţiunile lor sunt de asemenea ieşite din comun, cu nişte fresce interesante.

Există de asemenea trei şcoli remarcabile, construite în timpul ocupaţiei engleze, survenită după ce la începutul secolului al XIX-lea insula a trecut pe rând pe sub dominaţia franceză, turcă şi rusă. Unul dintre guvernatorii englezi, dat fiind că Revoluţia franceză nu a plecat fără urme, a fost nevoit să impună reforme încă de la 1825. El i-a obligat pe bogătaşii din insulă să dea bani pentru construcţia de şcoli în stil Oxford – cu arce gotice. Atunci s-a făcut şi prima şcoală primară de fete. A impus învăţământul obligatoriu – cine nu îşi trimitea copilul la şcoală, era obligat ca o zi pe săptămână sau o zi pe lună să aducă piatră pentru construcţia podurilor din insulă.

Aşa au rămas în insulă ca monumente şcoli şi poduri de la 1825. Pe cel mai mare pod, cu 13 arce, se circulă şi astăzi, putând trece şi camioane.

L.I.: Deci o extraordinară destinaţie turistică…

A.T.: Exact, poate satisface pretenţiile oricărui turist, existând posibilităţi bune şi de cazare şi de masă.

L.I.: Care este situaţia în Antikythira?

A.T.: Antikythira este o insulă care se pustieşte. Au mai rămas în prezent doar 20 de locuitori, oameni în vârstă. Merită însă vizitată pentru peisaj, pentru antichităţile ei – este locul unde a fost descoperit într-un naufragiu celebrul mecanism din Antikythira, primul computer din istorie şi pentru observatorul ornitologic.

07e - Mecanism

Mecanismul din Antikythira – original …

07e1 - Mecanism

… și reconstituire

Păsările migratoare se opresc obligatoriu în Antikythira înainte de traversarea mărilor şi de aceea Societatea Ornitologică din Grecia a făcut acolo primul ei observator. Numeroşi bird watchers din întreaga lume vin aici. Una dintre atracţiile ornitologice este vulturul Eleonora, un mic prădător, care vine tocmai din Madagascar în aprilie, stă toată vara, se hrăneşte cu rozătoare, în august îşi depune ouăle. În septembrie, atunci când puii eclozează, el stă în aer şi pândeşte păsările migratoare cu care îşi hrăneşte odraslele.

Vulturul acesta este un pirat de aer, la fel cum în antichitate pe insulă trăiau piraţi veritabili.

Acestea ar fi atracţiile insulei, la care se adaugă şi plaja, frumoasă, dar care nu poate fi utilizată atunci când marea este furtunoasă.

Un alt fel de a face arheologie și turism

L.I.: Care este stadiul cercetărilor arheologice în insule?

A.T.: În Kythira, de la pensionarea mea, nu mă mai ocup şi administrativ de cercetare, doar academic, în prelucrarea materialului. Recent, s-a excavat acolo o necropolă, rezultatele fiind prezentate de altfel de curând şi la un colocviu la Brăila.

În Antikythira continui, deoarece săpătura este sistematică. Scopul meu acolo nu este numai ştiinţific, ci este un adevărat proiect cultural şi turistic. Prin comparaţie cu cei 20 de locuitori, noi suntem 50 de persoane. Cu noi, insula învie. După 2-3 ani, prin 2004-2005, rezultatul ştiinţific era în mare parte conturat, totuşi noi am continuat să venim tocmai pentru că ce facem acolo nu este exclusiv arheologie. Insula învie alături de noi şi de antikythirienii emigraţi, care se reîntorc în concediu din Atena, din Pireu, din Chile, din Argentina, din Statele Unite, unde de-a lungul timpului s-au înmulţit.

L.I.: Spuneţi-ne mai mult despre acest concept care ar putea revitaliza arheologia şi cultura în general, într-o Europă în care statele finanţează tot mai puţin cercetarea în domeniu.

A.T.: Prin activitatea noastră an de an am câştigat o societate. Lumea se bucură că venim, ne întreabă ce am descoperit, se tem că este posibil să nu mai sosim. „A, nu mai veniţi la anul?” mă întreabă.

Este ceva remarcabil în Grecia unde oamenii se feresc de obicei de arheologi pentru că legile sunt foarte stricte. Te duci să construieşti ceva, se descoperă nişte lucruri, eşti obligat să plăteşti taxă pe săpătură, iar săpătura se poate prelungi zece ani.

Şi la noi a fost la fel iniţial. În primul an, un localnic mi-a spus: „Dacă veniţi pe terenul meu, scot carabina.” Acum însă ne sprijină toţi, inclusiv această persoană, pentru că au văzut că aducem lume.

L.I.: Şi cum aţi ajuns la acest rezultat remarcabil?

A.T.: Cum am făcut asta? În fiecare an, scoteam anunţ, „De la data cutare până la data cutare săpăm în locul cutare. Toţi cei dornici să ne viziteze sunt bineveniţi”. Dacă, mai mult, vor să participe, să ne ajute ca voluntari, de asemenea sunt bineveniţi. În Grecia nu se face asta, atunci când se sapă, situl respectiv este închis publicului. Eu, din contră, am altă concepţie: îl deschid.

Aşa au sosit în insulă studenţi şi oameni pasionaţi din întreaga lume, inclusiv din România, românii reprezentând cea mai însemnată proporţie de participanţi la proiectul din Antikythira.

L.I.: Este un model care poate fi replicat? Care ar fi coordonatele acestui model?

A.T.: Evident, acum doresc să extind proiectul şi în Antikythira şi în alte părţi, neaccesibile deocamdată. Doresc să se organizeze grupuri de arheologi pentru derularea de campanii sociale, non-profit.

În aceste campanii, arheologii să îşi facă treaba, fiind şi remuneraţi, însă cei care muncesc să fie turiştii, care să şi plătească o sumă pentru a putea lua parte la săpătură.

La 7 miliarde oameni, o miime să fie interesată, asta înseamnă 7 milioane. O miime din cei 7 milioane chiar să dorească să participe, înseamnă 7000. 7000 de oameni în Antikythira, vă imaginaţi, se îneacă.

Pe lângă turişti, sunt studenţii, universităţile occidentale pot plăti costurile pentru aceştia.

Pentru cele 5 luni în care în Grecia se poate sta cu cortul pe sit, din aprilie până în septembrie, se pot găsi oameni care să îşi plătească masa atât cât vor să participe şi pe deasupra să contribuie la salariile arheologilor. Salariul unui arheolog să fie asigurat la fiecare 7 oameni, salariul unui restaurator, fiecare 25 de oameni, salariul unui desenator, fiecare 25 de oameni.

În schimbul contribuţiei fizice şi băneşti, pe lângă dreptul de a participa la săpături, specialiştii să îi înveţe pe turişti şi pe studenţi, să facă ceea ce se numeşte summer schools.

Cel puţin pentru Antikythira, îmi doresc ca insula să trăiască astfel, turistic, pentru o perioadă mult mai lungă pe an decât cum se întâmplă acum, când ne permitem să mergem doar în luna august.

L.I.: Este sustenabil acest model? Este cu adevărat o alternativă într-o ţară cu probleme economice precum Grecia?

A.T.: Da. Cel venit în 2016, va fi interesat ce se va găsi după el în 2017 sau în 2018. Va reveni. Dar dacă are şi copii, şi nevastă, şi prietenii? „Haide să veniţi să vedeţi ce am făcut eu acolo, să vedeţi zidul acela pe care l-am săpat eu”, va spune el. Să vină astfel copiii, pentru cei maturi, să vină astfel părinţii, pentru cei mai tineri. Este o investiţie de lungă durată în turismul cultural.

Singura condiţie în acest caz, spre deosebire de proiectele clasice de cercetare arheologică, este să nu te grăbeşti. Turistul care vine vede un ciob şi e foarte fericit. El va spune „Ce ciob frumos!”, chiar dacă pe tine ca specialist te lasă rece şi te gândeşti „Ăsta? Ăsta este un ciob banal de amforă!”. Dar pentru el contează, este „de atunci!”, turistul se gândeşte că este primul om care pune mâna pe o rămăşiţă a trecutului, nemaiatinsă „de atunci”.

Este un sentiment care face turiştii să vină şi care asigură până la urmă succesul modelului. Modelul trebuie însă instituţionalizat în perioada următoare.

Este o alternativă viabilă pentru o Grecie cu probleme economice, ceea ce a redus drastic fondurile pentru cercetare. Este o alternativă pentru arheologia europeană în general.

Cooperarea arheologică eleno-română – „Lucrurile acestea nu sunt bine înţelese în ţările noastre. Trebuie să existe un interes politic sau financiar să se facă ceva.”

L.I.: Pentru că aţi menţionat „arheologia europeană”, să aruncăm o privire asupra stadiului relaţiilor bilaterale în domeniu. Cum colaborează arheologii greci şi cei români? Ce proiecte comune au?

A.T.: Am să încep cu o istorie personală. În 1995, Vasilica Lungu şi Silvia Marinescu erau bursiere la Şcoala Germană de Arheologie din Atena. Într-o dimineaţă, le găsesc foarte enervate. Fuseseră la un colocviu de epigrafie organizat de nemţi, luaseră mape, iar unul dintre organizatori, fără le explice că acelea sunt doar pentru cei care susţineau prezentări, fără să le spună „Entschuldigung”, le spusese pe un ton aproape colonial că nu au dreptul. Comportamentul acesta nu fusese singular la acest eveniment, stereotipurile din partea Occidentului fiind încă în floare la cinci ani după revoluţie.

Le-am zis atunci: „De ce să nu facem o Şcoală Română de Arheologie?” Am încercat să facem pe reciprocitate, mai ales că atunci Grecia avea bani, banii pe care îi plăteşte acum. Românii să găsească o clădire Greciei în Bucureşti, iar grecii să găsească o clădire României la Atena, pentru institute similare de cercetare.

Dar lucrurile acestea nu sunt bine înţelese în ţările noastre. Trebuie să existe un interes politic sau financiar să se facă ceva. În România, demersurile s-au lovit de abordări de genul „Eu ce câştig din afacerea aceasta?” În Grecia, directorul departamentul de arheologie s-a interesat, chiar dacă grecii sunt foarte elenocentrişti şi ar fi putut spune „ce să facem acolo? ce-i aia România?” Iniţial, nu ştiau că sunt 5 cetăţi greceşti antice, că sunt fanarioţii, că sunt emigranţii politici, comercianţii greci din Ţările Române şi mai apoi România, care au morminte chiar şi la Braşov, o istorie întreagă.

Până la urmă, directorul grec a venit în România să identifice o clădire aici (clădire în Grecia fusese deja identificată) şi a fost îndrumat spre Hanul Solacolu, care ar fi fost excepţional. Responsabilul român, care probabil voia şi el ciubuc, nu i-a spus că hanul, care era ocupat atunci de oameni ai străzii, poate fi curăţat, restaurat, recondiţionat de autorităţile române.

Directorul grec a fost dezamăgit şi a spus că nu se mai face nimic.

După aceea, Vasilica Lungu s-a dus să prezinte proiectul tuturor miniştrilor de externe ai României, care însă doar au ascultat-o cu zâmbetul pe buze. La rândul meu, eu am scris unei foste studente, cu o funcţie înaltă în stat. Dar vedeţi, ea ajunsese om politic, şi nici măcar nu mi-a răspuns.

L.I.: O poveste tristă şi o şansă ratată, ca multe altele aici în Balcani.

A.T.: A rămas în urmă relaţia mea de prietenie interpersonală cu Vasilica Lungu şi facem ce facem, în colaborare, ca şi acest colocviu. De asemenea, alţi colegi greci, în special cei din nordul Greciei, au contacte de aceeaşi natură cu alţi arheologi români. Proiectele sunt între oameni, precum este şi cel din Antikythira.

Din păcate, lucrurile rămân la nivelul acesta, nu trec la un nivel general, bine instituţionalizat. Şi nu îţi dai seama de ce nu merg.

L.I.: Există totuşi excepţii?

A.T.: Da, una care este la început. După ce am eşuat în toate încercările anterioare de instituţionalizare, acum doi ani, la o conferinţă la Buzău, mi s-a propus de către Mihaela Marcu, de la Universitatea din Bucureşti, să susţin o prezentare despre Antikythira la Facultatea de Istorie a acestei universităţi.

Atunci mi-a fost din nou propus proiectul Şcolii Române de Arheologie de la Atena, de doi profesori ai universităţii, de această dată pe principiul finanţării ei de către un consorţiu de universităţi româneşti.

L.I.: După model american.

A.T.: Exact. S-au unit universităţile din Bucureşti, din Cluj-Napoca, din Iaşi şi din Timişoara. Finanţarea principală vine deocamdată de la Bucureşti, s-a închiriat o clădire, pentru că sunt condiţii specifice care solicită un sediu administrativ, o bibliotecă şi o sală de studiu, s-a depus dosarul, acum se aşteaptă. În Grecia, durează, lucrurile sunt sub funcţionarii publici.

Am vizitat şi situri de care o eventuală Şcoală Română să se îngrijească – un sit cu o extraordinară baie romană, ignorată însă de guvernul grec, o cercetare de teren în Chios. De asemenea studenţii ar putea participa la săpături la Antikythira sau într-un sit de lângă Corint.

Colaborare sud-est europeană – „Am stat unii la alţii şi lângă alţii sute de ani, sunt realităţi care există şi care nu pot fi schimbate”

L.I.: Încotro credeţi că ar trebui să ţintească, în viitor, cooperarea româno-greacă?

A.T.: La colocviul de arheologie funerară despre care v-am spus şi la începutul interviului, dar la ediţia din 2010, eu am făcut deja propunerea să constituim o Asociaţie Balcanică de Arheologie, ca să depăşim problemele naţionaliste.

Eu am explicat la vremea respectivă de ce. S-a găsit în Grecia prin 1980 mormântul regelui macedonean de limbă şi cultură greacă Filip al II-lea de la Vergina. Dacă ar fi trecut vreo autostradă ori s-ar fi construit o clădire deasupra, în acest caz s-ar fi deviat ori s-ar fi sistat. Dar dacă nu era marele Filip al II-lea? Dacă era un mormânt oarecare sau chiar al unui rege mai mic se construia. Dacă era un mormânt turcesc, s-ar fi construit chiar mai repede.

Altfel punând problema, dacă mormântul lui Filip al II-lea sau chiar al unui rege mai neînsemnat ar fi fost descoperit după destrămarea Iugoslaviei şi începutul conflictului cu Macedonia slavă, şi ar fi trebuit ca peste să treacă un drum naţional de maximă importanţă, cu zeci de studii şi proiecte, s-ar fi făcut o deviere şi prin Lună, dacă era nevoie ca să nu se distrugă.

Iar situaţia este asemănătoare peste tot în Balcani. Dacă la Skoplje s-ar găsi ceva de la Alexandru cel Mare, macedonenii ar fi în stare să închidă întreaga ţară pentru a-l proteja. Dacă ar fi totuşi scris în greacă, ar fi aruncat. În Bulgaria, unde oamenii se consideră descendenţi ai tracilor, catalogul de inscripţii greceşti se numeşte Inscriptionae Grecae in Bulgaria Repertae, adică rătăcite prin Bulgaria, ca şi cum în antichitate grecii nu ar fi avut aşezări pe teritoriul actual al Bulgariei.

Şi românii cu bulgarii, şi ungurii cu românii, peste tot naţionalismul nesănătos se întrevede în cercetare.

Există deci un conflict între ştiinţă şi economie, între ştiinţă şi politică, între ştiinţă şi naţionalism.

L.I.: Iar lucrurile acestea ar trebui schimbate printr-un demers venit din partea cercetătorilor?

A.T.: Da, o uniune a arheologilor basarabeni, români, bulgari, greci ş.a. ar trebui să îi pună laolaltă să colaboreze, să se treacă peste chestiunile acestea. Am stat unii la alţii şi lângă alţii sute de ani, sunt realităţi care există şi care nu pot fi schimbate. Priştina a fost a sârbilor, acum este a albanezilor, ce poţi să faci?

Măcar între România şi Grecia nu există pretenţiile teritoriale, ci chestiunea aromână sau vlahă, dar care începe să fie uitată în sensul ei negativ. Totul porneşte de la faptul că italienii au întemeiat un stat vlah în timpul războiului mondial, în centrul Epirului, pentru a-şi asigura mai uşor controlul sub pretextul latinităţii.

Revenind, o asemenea uniune ar trebui să conducă la depăşirea tuturor acestor probleme şi concepţii. Proiectul trebuie să fie o istorie nenaţionalistă a Balcanilor.

Sursă foto: Facebook – Evenimente Culturale/Oana Borlean

 

Tags: , , , , , ,

 

2 Comments

  1. […] στον ρουμάνικο πολιτιστικό ιστότοπο Europunkt.ro, η οποία δημοσιεύθηκε υπό τον τίτλο: Ζήσαμε μαζί -και ως φιλοξενούμενοι και […]

  2. Ruxandra Cesereanu spune:

    Este fascinant dialogul cu arheologul Aris Tsaravopoulos. Și mă bucur că am regăsit în el un înțelept generos, dornic să construiască o punte româno-elenă (sau eleno-română). L-am cunoscut pe Aris în 1995-1996, era entuziast în săpăturile pe care le începuse în Kythira și Anti-Kythira, unde lucra vara cu studenții săi. Iată că aceste săpături au rodit spectaculos.

Lasă un comentariu