Principalul pericol pe care-l presupune analiza populismului este reprezentat de riscul de a te lăsa „vrăjit” de personalitatea liderilor populişti, fiind „absorbit” de însăşi forţa acestui fenomen. Pentru a minimaliza efectele nocive ale acestui risc, Sorina-Cristina Soare, profesor de Ştiinţe Politice la Universitatea din Florenţa, vă propune o analiză a populismului dintr-o perspectivă comparativă, definind populismul pornind de la o bogată şi diversificată literatură de specialitate.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să identificați principalele caracteristici ale populismului în România din 1989 până în prezent, din punctul de vedere al mesajelor transmise, instrumentelor de propagare, respectiv actorii utilizați. Care este evoluția pe care fenomenul populismului o înregistrează în România începând din 1989?

Sorina-Cristina Soare: Înainte de a vă răspunde la întrebare, aș dori, poate că e o deformație profesională, să îmi permiteți să încadrez în câteva cuvinte conceptul de populism în literatura de specialitate. Din punct de vedere teoretic, populismul face parte din categoria așa ziselor elusive concepts, altfel spus este unul dintre conceptele contestate, descrise și analizate de Gallie (1956). Populismul este, de altfel, unul din conceptele care sunt utilizate, fără prea multe precauții, atât de către comunitatea științifică cât și de către jurnaliști fără a desemna aceleași realități.

Dincolo de aceste precauții, populiști sunt toți cei care au succes politic, cu precădere acei lideri (dar și partidele care îi susțin) care nu pot fi încadrați ușor în schemele clasice de stânga sau dreapta. Trebuie însă adăugat un element important: populismul are o conotație negativă puternică: epitetul de populist este utilizat într-un mod denigrator, ceea ce poate apărea ca fiind oarecum paradoxal dacă ne uităm la ambigua etimologie a conceptului. Sigur avem de-a face cu un concept care se regăsește adesea în vecinătatea democrației. Populismul contemporan se vrea, de altfel, a fi promotorul unei forme “purificate/pure” a democrației. Precum observă Chiapponi (2008, pp. 82-9), ceea ce apropie democrația și populismul este referința explicită la popor. Dar dacă democrația e regimul cetățenilor, democrația filtrată de populism se bazează pe o comunitate organică. De aceea, populismul nu acceptă fracțiunile și identitățile particulare (încarnate de partidele tradiționale), respinge elementele exogene (minorități etnice, culturale sau religioase) și se rezumă adesea la valorizarea omului simplu, în cazul nostru, Românul de pe stradă.

Nu în ultimul rând trebuie amintit că, în cele mai multe cazuri, dincolo de eventuale provocări, nimeni nu se auto-identifică cu populismul.

Pe scurt, populismul este un cuvânt la modă, folosit adesea pentru a desemna fenomene diferite. Un autor britanic observa cu ironie că la un moment dat orice om politic va fi considerat populist. Explicația acestui destin “inevitabil” este dată de faptul că, în limbajul comun, populist și popular sunt două concepte care se suprapun. Ba mai mult, pentru a deveni popular se consideră că orice lider trebuie sa devină populist. Sigur, în cele din urmă, este o chestiune de grad: unii lideri sunt considerați mai populiști (de exemplu M. Renzi în Italia), iar alții mai puțin (de exemplu liderii principalelor instituții europene de la D. Tusk la J-C. Junker sau M. Schultz).

Dar ce este populismul?

Populismul a fost considerat de literatură pe rând sau chiar în același timp ca un stil politic, o strategie, un discurs sau o ideologie (pentru o analiză detaliată trimit la Gidron & Bonikowski 2013). Nu este de altfel surprinzător că acest concept a fost adesea utilizat ca sinonim al mișcărilor de dreapta radicală (Ignazi 2003) sau ca o chintesență a formulelor extremiste ale stângii contemporane (Mudde & Kaltwasser 2012). În cele ce urmează, mă voi limita la a spune că atunci când mă refer la populism, mă plasez în zona celor care definesc populismul ca o ideologie slabă sau o mentalitate. Astfel partidele populiste sunt acele partide care își bazează discursul pe eticizarea poporului, un discurs anti-elitist și primatul suveranității populare ca alternativă la distorsiunile provocate de instituțiile democrației reprezentative (Gherghina și Soare 2016, Chiapponi 2008, Tarchi 2015).

Care sunt atunci principalele caracteristici ale populismului în România din 1989 până în prezent?

Aș răspunde spunând că sunt cele trei elemente de mai sus. Din punct de vedere autohton, regăsim cu variații de intensitate, nu de conținut, o suprapunere a ethos-ului cu demosul în toate cazurile documentate de literatură. Populiștii români exaltează nu numai poporul, ci poporul național. Subiectul discursului populist nu sunt cetățenii, ci comunitatea organică ale cărei frontiere sunt delimitate de limba română, religia ortodoxă și o istorie mitizată. Elementele patogene sunt în primul rând minoritatea maghiară (în anii ‘90), dar și alte grupuri de ‘străini’ care uneltesc împotriva României (americanii, evreii, ungurii, etc.). Observăm în același timp reticența față de partidele separatoare și promovarea unor mesaje federatoare.

Chiar dacă preiau adesea apelația de partid, mesajul acestora este clar: noi suntem ca ceilalți, noi suntem vocea celor mulți. Poziția acestor partide la guvern în anii 90 limitează evident pertinența discursului anti-establishment. Este folosit intensiv un discurs afin, anti-intelectualismul. Intelectualul este sursa pervertirii, descris fiind adesea ca o voce cosmopolită care ignoră interesele celor mulți. Nu în ultimul rând regăsim și o structură argumentativă care critică limitele democrației reprezentative privilegiind raportul direct între lider și mase. Fie că este vorba de I. Iliescu, de C.V. Tudor sau de Gh. Funar, mesajele populismului român din anii 90 sunt exclusiv emanate de către lider.

Începând cu jumătatea anilor 90 poate fi identificată o convergență a tuturor partidelor dincolo de originile diferite sau de orientările lor ideologice către susținerea candidaturii României la UE și la NATO. Genul populist român își pierde din vigoare: populismul se reduce progresiv la un singur emițător, PRM. Noi forme de populism emerg însă destul de repede: nu mai este vorba ca în anii 90 de un populism asociat unui lider și unui partid, ci de populisme individuale. O forțare conceptuală care poate fi atenuată dacă precizăm că avem de-a face cu diferiți întreprinzători politici, în primul rând T. Băsescu, dar și V. Ponta, care au folosit combinații diferite ale celor trei dimensiuni ale populismului descrise anterior. Agenda politică explică diferitele permutări și evoluții de-a lungul timpului, de la un mandat la altul.

Din punctul de vedere al mijloacelor de comunicare, metafora spațiului închis vs. spațiu deschis utilizată de D. Sandu în volumul din 1995 este foarte clară: cine controla televiziunea națională în anii 90 controla mesajul transmis. Populismul anilor 90 este populismul retransmis de TVR la nivel național. Este și populismul ditirambic al revistei România Mare. Începând cu anii 2000, politicizarea mijloacelor de comunicare avea să întărească legătura dintre TV și întreprinzătorii politici care reușesc să galvanizeze masele. Observăm de altfel că acești lideri sunt percepuți ca fiind simultan excepționali prin calitățile pe care le dețin, fiind însă și extrem de apropiați de popor: vorbesc ca poporul, fac greșeli de gramatică sau folosesc un stil pitoresc de argumentare. Ceea ce îi interesează nu este atât argumentarea și convingerea rațională, ci seducția și mobilizarea sentimentelor.

Liderii principalelor partide parlamentare (exclud din această analiză UDMR-ul) se inspiră mai mult sau mai puțin constant din repertoriul populist. Partidele pe care le reprezintă nu sunt însă considerate populiste. Respectabilitatea acestora, deși cuvântul poate fi impropriu dacă ne gândim la cazurile de corupție politică documentate în ultimii ani, este dovedită și de includerea acestora în principalele familii europene.

Cum ne putem raporta la fenomenul populismului în România? Care sunt formele de manifestare ale populismului în spațiul public românesc?

Într-un faimos text din anii 90, Jowitt prevedea un viitor sumbru pentru noile democrații populiste: în loc de democrați și capitaliști vedea cu precădere o politică controlată de demagogi, preoți și/sau colonei. Dacă profeția anilor 90 nu se dovedește, cel puțin până acum, exactă, putem însă valida permeabilitatea scenelor politice din regiune în ceea ce privește genul populist. Partide, lideri și mișcări populiste au fost adesea documentate în toate democrațiile post-comuniste. Lupta dintre „popor” și o gamă amplă de amenințări interne și externe este un element comun în programele a numeroase partide post-comuniste. În România, ca și în restul regiunii, vizibilitatea populismului poate fi explicată ca un efect pervers al procesului de democratizare. Populismul în toate declinațiile propovăduiește tămăduirea unei democrații pervertite, controlate de partide corupte și de elite izolate într-un turn de fildeș: formule nostalgice coabitează adesea cu formule neo-liberale. Personalizarea ab origine a politicii post-comuniste a permis întreprinzătorilor politici să exploateze lipsa de rădăcini ale partidelor. Interesant este faptul că populismul rămâne în această periodă un gen care poate fi asociat unei critici de contribuție la democrație și nu de ruptură. Distincția îi aparține lui Hermet (2001). Populiștii post-comuniști (excludem formulele radicale de dreapta care din punctul nostru de vedere reprezintă o categorie analitică distinctă, de ex. Jobbik în Ungaria sau Slovacia Noastră) propun o primenire a democrației și nu o înlocuire a acesteia. Violențele din România din anii 90 sunt o excepție la nivel regional. Astfel, manifestările populismului sunt cu precădere încadrate în formule politice care nu pot fi acuzate de anti-constituționalitate. Altfel spus nu “militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau a independentei României” (art. 40 al. 2 – Constituția României).

Care sunt cauzele care determină apariția fenomenului populism?

Precum am amintit, dincolo de cauzele macro (procesul de tranziție) sau fenomene precum corupția, ceea ce ne permite să explicăm ascensiunea rapidă a acestui gen în întreaga regiune este faptul că în primul deceniu de post-comunism alternările la guvern se epuizează rapid. Începând cu alegerile din 2000, alegătorii post-comuniști se confruntă cu o așa-numită lipsă de alternative și potențialul „outsider-ilor ” de a capitaliza un vot de protest crește (Pop Eleches 2010). Dacă i-am încercat pe toți și toți sunt corupți, acum votăm cu cel care nu are experiență politică: a funcționat în 2000 dar și în 2012.

Care sunt efectele pe care discursurile şi acţiunile populiste le-au generat în societatea românească?

Cred că societatea s-a adaptat progresiv imaginii unor partide făra idei/ programe sau politici, dar cu lideri. Democrația română a fost până de curând democrația partidelor. Cetățenii nu prea s-au interesat de politică, “economia de supraviețuire” a fost o explicație adesea citată, la fel ca și lipsa de tradiție în ceea ce privește participarea și asocierea, paternalismul, ortodoxia, etc. Sigur sunt și câteva exemple splendide – Roșia Montană – dar cel mai adesea se caută salvatorul și soluția miracol. Dezamăgirea vine însă rapid. Există, altfel spus, un spațiu important în arena politică pentru întreprinzători politici care să exploateze deziluziile politice, sociale, economice etc.

Care este “nivelul” de influenţă şi extindere a populismului în România, comparativ cu celelalte state membre ale Uniunii Europene?

Populismul românesc ca gen pare a fi în hibernare. Nu există în acest moment partide populiste cu ambiții solide de a câștiga alegeri sau măcar o reprezentare parlamentară. Deci teoretic stăm mai bine. Dar partidele românești sunt vlăguite de scandaluri și procese. Dacă aceste partide – constelații de baroni mai mult decât formule construite în jurul unor idei – au reușit să controleze competiția electorală (modificând progresiv cadrul legal), nu exclud posibilitatea ca unul sau mai mulți întreprinzători politici să readucă un partid populist (chiar și în câteva luni) în parlament. A fost posibil la vecinii noștri, nu este exclus nici la noi.

Care este profilul actorilor politici populiști din România în această perioadă?

Am răspuns oarecum la această întrebare mai înainte: avem de-a face cu lideri care exploatează regulat triada populismului (prin popor, fără elite și fără intermedieri). Legătura este făcută uneori de anti-corupție, alteori de opoziții personale sau mai nou de acuzele de politicizare a justiției. Ceea ce putem adăuga este că avem de-a face cu lideri-Salvatori (amenințările variază de la caz la caz), care nu acceptă critici nici din partidul care îi susține, nici din partea societății civile sau a instituțiilor.

În continuare, vă propun să vă focalizaţi atenţia asupra Partidului Poporului – Dan Diaconescu. În ce măsură considerați că putem considera PP-DD un partid politic? Totodată, având în vedere utilizarea postului OTV drept instrument de transmitere a mesajelor, putem defini Partidul PP-DD un “partid-televizor”?

Într-un text nepublicat scris cu S. Gherghina (2014) am descris PP-DD ca fiind un partid personal. Pentru a explica conceptul îmi permit din nou să fac câteva observații teoretice. Schlesinger (1968) observa că dacă tradiția literaturii continentale a fost aceea de a descrie partidele ca organizații, literatura anglo saxonă s-a focalizat cu precădere pe definirea partidelor în legătură cu alegătorii și competiția electorală, asemănată adesea unei competiții între firme comerciale. Începând cu scrierile lui Kirchheimer (1966), partidele europene sunt descrise ca fiind organizații profesionalizate interesate cu precădere de arena electorală și de funcțiile executive. Legătura simbiotică dintre liderii de partid și masele de alegători avea să devină din ce în ce mai importantă. Dacă în formule cu tradiții politice putem identifica o formă de mutualism sau altfel spus liderul și partidul beneficiază reciproc de această personalizare a vieții politice, în cazul așa numitelor partiede personale liderul fagocitează partidul. Altfel spus, fără lider nu mai avem un partid. Ba mai mult, în anumite cazuri, precum de altfel în cazul PP-DD, avem de-a face cu lideri care își construiesc propriul partid, fără a-l dota cu autonomie politică. Acest fenomen a fost adesea asimilat descălecării politice a lui S. Berlusconi în Italia.

Partidul există în acest caz pentru a difuza mesajul liderului. Interesele liderului vin înainte de toate. Din punct de vedere programatic, aceste partide propun soluții filtrate in toto de leader. Împreuna cu S. Gherghina am descris partidele personale ca fiind acele partide a căror activitate politică este o simplă prelungire a viziunii liderului fondator. Aceste partide se află într-o relație asimetrică cu acesta;  depind complet de vizibilitatea liderului, dar și de susținerea sa financiară. Supunerea organizației de partid este motivată și de faptul că fără lider aceasta nu poate supraviețui politic. De menționat că fondatorul acestor partide emerge adesea din afara clasei politice, ceea ce îi permite nu numai să afișeze un discurs de ne-contaminare, ci și să implementeze tehnici de “întreprindere comercială” la nivel politic. (Calise 2000, McDonnell 2013).

Pe scurt acestea sunt și caracteristicile PP-DD: o organizație de partid care afișează un servilism complet față de liderul-fondator și care își tratează alegătorii drept „consumatori” (telespectatori). Dar spre deosebire de fenomenul de succes Forza Italia, în cazul PP-DD problemele legate de OTV, dar și condamnarea liderului fondator aveau să accentueze hemoragiile de aleși și să determine o implozie a partidului. Poate că metafora potrivită este aceea a unei atrofieri: fără OTV liderul își perde vigoarea, fără un lider viguros partidul se degradează și … dispare. De menționat și faptul că partidul și-a pierdut rapid toți reprezentanții în parlament.

Care au fost principalele mesaje populiste utilizate în campaniile electorale de către membrii PP-DD?

Retorica PP-DD poate fi asimilată unui patchwork. Regăsim exaltarea poporului, critica establishment-ului corupt și nevoia de democrație directă. Pe acest soclu populist regăsim și tendința de a cultiva strategic asemănarea cu poporul. Într-un interviu din 2009 (Gândul), D. Diaconescu declara: “Aşa e poporul român. Eu încerc să cobor cât se poate discursul în emisiune, altfel oamenii nu înțeleg. Asta n-au înțeles politicienii, aşa au pierdut. Ţin minte că, într-o seară, am spus ceva despre „weekend-ul trecut”. Mi-au trimis mesaje o grămadă: „Dane, te iubim, eşti cel mai bun, dar ce-ai vrut să zici cu weekend?” De-atunci, am folosit numai „sfârşit de săptămână””. Temele folosite în campania din 2012 dovedesc aceeași utilizare strategică a voinței poporului: impozite scăzute dar și un rol sporit al Statului, apărarea României și a românilor, (re) unirea cu Republica Moldova, dar și necesitatea de a aduce străini la conducerea unor instituții cheie.

În ce măsură considerați că putem identifica un profil al alegătorilor PP-DD?

Nu am date la îndemână, dar din câte îmi amintesc era un profil care se asemăna cu acela descris de Kriesi în categoria de losers of modernisation (Kriesi 1999): alegători cu vărstă medie, cu un nivel de școlarizare scăzut, bărbați cu precădere. Dar repet nu am date la dispoziție.

Care au fost principalii factori care au influenţat evoluţia partidului PP-DD de la ascensiunea acestuia în 2012 la dispariţia acestuia după închiderea lui Dan Diaconescu?

Cred că ascensiunea și decăderea PP-DD sunt direct condiționate de raportul simbiotic cu liderul fondator: servilismul organizației și dependența completă de resursele injectate de liderul partidului explică cu siguranță moartea rapidă a partidului. La fel de importantă este și arestarea liderului: arestarea înseamnă lipsă de vizibilitate și acest gen de întreprinzători are nevoie de a-și exercita seducția în mod constant. Problema de vizibilitate a început cu suspendarea licenței de emisie a postului OTV și s-a agravat cu sentința de condamnare definitivă la cinci ani şi şase luni cu executare în 2015. Este greu de crezut că după această experiență D. Diaconescu poate reveni politic. Dar din păcate sunt mult mai pesimistă la nivel general: cred că terenul este extrem de fertil pentru un nou întreprinzător politic. Dacă pentru 25 de ani profeția lui Jowitt nu a fost validată, acum pare mult mai probabilă.

Sorina-Cristina SOARE, doctor în Ştiinţa Politică, este profesor la Universitatea din Florenţa (Italia). A absolvit în anul 1998 Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii din Bucureşti, urmând ulterior studiile de doctorat la Université Libre de Bruxelles. Interesul doamnei Sorina-Cristina Soare pentru analiza partidelor politice româneşti apărute după 1989 rezidă în volumul publicat în colaborare cu domnul Cristian Preda, Democratizzazione in Romania: regime, partiti e sistema dipartiti, apărut în 2012 la editura Aracne din Roma (Volumul Regimul, partidele şi sistemul politic din România, fiind publicat în anul 2008 la editura Nemira din Bucureşti), precum şi în volumul Les partis politiques roumains après 1989, publicat la editura Université de Bruxelles în 2004.

“Dan Diaconescu: <<Mi-am văzut visul cu ochii. Am otevizat România. O mie de Magda Ciumac stau să apară>>”, Gandul, 19 martie 2009, disponibil la: http://www.gandul.info/stiri/dan-diaconescu-mi-am-vazut-visul-cu-ochii-am-otevizat-romania-o-mie-de-magda-ciumac-stau-sa-apara-4062572

Calise M. (2000) II partito personale, Roma-Bari: Laterza.

Chiapponi F. (2008), Il populismo nella prospettiva della scienza politica, Genova, Mauro Cormagi Editore.

Gallie W. B. (1956), “Essentially contested concepts”, Proceedings of the Aristotelian Society, 56: 167-198.

Gherghina S. și S. Soare (2014), From TV to Parliament: the successful birth and progressive death of a personal party, nepublicat.

Gidron N. și Bonikowski B (2013) Varieties of Populism: Literature Review and Research Agenda, Weatherhead Working Paper Series, No. 13-0004, disponibil la: http://scholar.harvard.edu/files/gidron_bonikowski_populismlitreview_2013.pdf?m=1380285600

Hermet G. (2001) Les populismes dans le monde. Une histoire sociologique XIXe –XXe siècle, Paris: Fayard.

Ignazi P. (2003), Extreme Right Parties in Western Europe, Oxford: Oxford University Press.

Jowitt K. (1992) New World Disorder. The Leninist Extinction, Berkeley: Los Angeles: London.

Kirhheimer O. (1966) “The Transformation of West European Party Systems”, in J. LaPalombara și M. Weiner (eds), Political Parties and Political Development, Princeton, NJ: Princeton University Press: 177-200.

Kriesi H. (1999), “Movements of the Left, Movements of the Right: Putting the Mobilization of Two New Types of Social Movement into Political Context”, in H. Kitschelt, P. Lange, G. Marks și J. D. Stephens (ed.), Continuity and Change in Contemporary Capitalism, Cambridge: Cambridge University Press: 398-423.

McDonnell D. (2013) “Silvio Berlusconi’s Personal Parties: From Forza Italia to the Popolo Della Libertà”, Political Studies, 61: 217–233.

Mudde C. (2004) “The Populist Zeitgeist”, Government and Opposition 39: 542–563.

Mudde C. și C. Rovira Kaltwasser (2012) “The Ambivalence of Populism: Threat and Corrective for Democracy”, Democratization, 19: 184–208

Pop-Elecheş G. (2010) “Throwing Out the Bums: Protest Voting and Anti-Establishment Parties after Communism,” World Politics 62: 221–260.

Taggart P. (2000) Populism, Buckingham: Open University Press.

Tarchi M: (2015), Italia populista. Dal qualunquismo a Beppe Grillo, Bologna, Il Mulino.

 

 

 

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu