Mă simt vinovat.

Citind amintirile Mariei Olaru și suita de violențe la care a fost supusă ea şi colegele ei de atunci, şi cele de atunci încoace. Apoi alte și alte sportive, alți și alți sportivi au pățit la fel, poate mai puțin, dar poate mai rău.

Mă simt vinovat că m-am bucurat și am fost mândru ca România a câștigat medalia aia, sau ailaltă. Că s-a auzit imnul țării te miri pe unde.

Mă simt vinovat știind, acum, prețul exact. Nu spun că știu adevărul, dar îl simt.

Ca fost sportiv însă, trebuie să spun că antrenorii mei nu ne-au bătut niciodată. Eu nu îmi amintesc asta. Pedepsele, atunci când rareori era cazul, constau în flotări suplimentare, tracțiuni sau ture în plus. Și asta ne făcea mai buni, nu mai speriați. Și noi eram băieți și fete, adolescenți. Și sportul era unul dur, cu multe lovituri. Și totuși, antrenorul se concentra pe mintea noastră, nu pe coaste. Acolo umbla și modifica. Și niciodată cu palme sau vorbe grele.

Gimnastele astea erau niște copile. Niște copii. Bătuți, jigniți, umiliți, violentați, abrutizați. Că nimeni nu mă poate convinge de teoria excepției sau că numai la gimnastică s-a întâmplat. Practica era doar pentru gloria Patriei, pentru orgoliul unor antrenori, pentru visul unor țărani. Niște nepotriviți la locul lor, pentru care reușita copilului nu însemna decât ieșirea lor din mizerie. Ce s-a întâmplat (se mai întâmplă?) în sălile de antrenament nu este altceva decât reflecția unei societăți pravoslavnice, în care frica (de pedeapsă) și nu dragostea (pentru ceea ce faci) este motorul acțiunii.

O lume dominată de tradiția altoirii, plesnirii sau șutului dat cu sete odraslei de către părinți, educatoare, învățătoare, profesor, adult, frate, unchi, vecin sau indiferent cine e prin preajmă. Că așa învață, se călește, iese om din el/ea. Nu! nu așa iese om. Așa iese un om defect. Un om frumos iese doar cu răbdare, cu dragoste, cu sprijin, cu dialog.

De aceea nu mi-am lovit copilul niciodată. De aceea a crescut frumos – dreaptă, înaltă, deșteaptă. Dacă aș fi bătut-o, m-ar fi urât și m-aș fi urât eu pe mine pentru felul în care voi fi ținut minte.

Violența este refugiul celor slabi. Când nu mai ai argumente, dai cu pumnul. Prostul se impune cu forța, că altceva nu-l ajută. De asta suntem o nație de părinți aparent iubitori, dar jalnici pedagogi.

De aceea mă simt vinovat. Nu-mi trebuie medaliile alea de tablă, îmi trebuie copii curați și frumoși sufletește. Altfel nu mi-e bine. Și nu-i putem căpăta decât crescându-i cu dragoste, răbdare și vorbe frumoase.

P.S. Nu știu ce ar fi pățit vreun antrenor sau oricine altcineva ar fi dacă mi-ar fi lovit copilul, dar tare mă bucur că nu am avut ocazia să aflu.

 

Tags: , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu