România, o democraţie tânără fără speranţă

O scurtă privire în istoria României ar trebui să fie de ajuns să explice de ce am ajuns în punctul în care suntem şi ce putem face de acum încolo. Pentru unii se pare că lucurile nu sunt atât de clare.

Pesimismul contemporan al românului nu este decât neputinţa acestuia de se urâ pe sine până la capăt. Românul, are nevoie în mod constant de o entitate care să îi amortizeze eşecurile personale. Această entitate poartă mai multe nume în acelaşi timp. O regăsim sub diverse denumiri: stat, mafie, politicieni, timp, destin, nevastă, rude şi nu în ultimul rând România.

Un antiromânism de faţadă care începe cu clişee arhicunoscute cum că „românii sunt proşti, viermi, analfabeţi, necivilizaţi”, şi se termină cu aforisme şi butade de genul: „România este aşa cum este. O ţară de cacao, plină de proşti şi hoţi!”, explică frustrările românului acumulate prin comparaţia României cu ţările moderne din Occident, unde el, românul de rând, priveşte cu mult jind râvnind la un trai decent.

Ne plângem la infinit de România! Să acţionăm cumva este josnic!

Dacă decantăm cu atenţie declaraţiile oficialilor NATO care se tot perindă prin România vom înţelege că în actualul context geopolitic identitatea este foarte importantă pentru stabilitatea României. E de ajuns să amintim despre Rusia, Crimeea, Marea Neagră, ca să înţelegem amplitidunea jocurilor de putere ce se desfăşoară în prezent. Să fim atenţi cui îi servesc frustrările noastre şi ce interese pot deservi ele în timp. Cu resentimentele, însă nu este de glumit. Povestea României după 1989 văzută în ramă pare mai mult un experiment al tamponării permanente dintre tristeţe, resemnare, capitulare şi exaltări superficiale şi entuziasm de moment. Poate aşa se explică gustul de ambalaj cu care părinţii noştri vorbesc în general despre România!

Se vorbeşte foarte puţin despre evoluţia României, indiferent cât de mică, neînsemnată ar fi ea. Cuprinşi de furia momentelor pe care le trăim din plin astăzi cu spăgi de milioane de euro, acţiune peste acţiuni ale faimoasei instituţii numită DNA, şi elanul nostru specific, căci vrem schimbarea cît mai repede să se producă în România, uităm să facem ceva concret, ceva palpabil, orice, in definitiv, care se ridică deasupra cuvintelor. Poate nu ar fi rău să începem prin a face mai multe lucruri pentru ceilalţi. Schimbarea vine de jos! Prin urmare, mai multă dragoste şi mai puţin amor propriu. Intelectualii români au nevoie de un astfel de exerciţiu.

Să nu uităm că, de multe ori, aportul personal către această schimbare este aproape nul, însă acest lucru nu ne face mai puţin critici cu societatea în care trăim şi în special cu diverse categorii sociele care, chipurile, ne trag în jos de decenii. E mai comod să-i găsim pe ei vinovaţi!

Mulţi uită că evoluţia unui popor se realizează cu toată lumea, nu doar cu anumite pături indiferent de cît de selecte sunt sau se pretind ele. Eminescu avea dreptate: ”Lumea e aşa cum e/Şi ca dânsa suntem noi!”. Aşa se întâmplă şi cu România! Avem de-a face cu o analogie! România este aşa cum este, doar nouă ne este ruşine că semănăm cu ea. Păcat!