Interviu cu Vladimir Tismăneanu/ De la Hugo Chavez şi Viktor Orbán, la Donald Trump: formele de manifestare a autoritarismului populist pe scena politică internaţională

Francis Fukuyama proclama după căderea comunismului triumful democraţiei liberale pe mapamond şi sfârşitul istoriei. Evoluţiile politice recente din întreaga lume, din Venezuela în Ungaria, şi chiar din SUA până în România, pun sub semnul întrebării verdictul dat de Fukuyama prin ascensiunea unor regimuri care încalcă mai mult sau mai puţin flagrant principiile democraţiei liberale, ale cărei neajunsuri pretind că încearcă să le înlăture. Vă propunem o abordare critică, în orizont comparativ, a problematicii privind dimensiunea autoritarismului populist pe scena politică internaţională, printr-un interviu luat politologului Vladimir Tismăneanu, în prezent profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland.

Vladimir Adrian Costea: Vă rog să identificaţi principalele caracteristici ale autoritarismului populist prezent pe scena politică internaţională, din punct de vedere al mesajelor transmise, instrumentelor de propagare, respectiv actorii implicaţi. Care este evoluţia pe care fenomenul autoritarismului populist o înregistrează de la momentul apariţiei acestuia?

Vladimir Tismăneanu: Poate că ar fi bine să legăm fenomenul de experimentul socialismului bolivarian iniţiat de Hugo Chávez în Venezuela. O combinaţie de stângism frenetic şi populism vehement, chavismul se situează, inclusiv în versiunea Nicolas Maduro, în descendenţa peronismului. Au urmat, cum se ştie, scenarii similare în Bolivia şi Ecuador. În Europa, formaţiunile de extremă stângă gen Syriza în Grecia au abuzat, de asemenea, de o retorică demagogică, menită să creeze false aşteptări şi iluzii deşarte. În Europa de Est şi Centrală, autoritarismul populist este reprezentat mai cu seamă de Viktor Orbán cu al său refuz al democraţiei liberale şi cu exaltarea unor formule non-liberale de acţiune politică. Mai nou, în Polonia, forţele dominante au recurs nu o singură dată la mitologii populiste despre istoria naţională prezentată ca o martirologie ignorată de către liberali şi socialişti. Interesant şi alarmant este faptul că se observă o convergenţă între extreme, sprijinită de autoritarii kleptocratici din Rusia.

Care sunt formele de manifestare acestui fenomen în spaţiul politic? În cadrul căror tipuri de regimuri îl întâlnim cu precădere?

Autoritarismul îşi face loc, adeseori abia vizibil, insidios, subreptice, în zonele cele mai vulnerabile ale spaţiului politic, în rândurile straturilor sociale afectate de globalizare şi de prezenţa masivă a imigranţilor. Zidul propus de Orbán este simbolul palpabil al acestei noi intoleranţe. Autoritarismul populist mizează pe anxietăţi, fobii, nevroze personale şi colective.

Care sunt cauzele care determină apariţia autoritarismului populist?

În primul rând starea de incertitudine, de malaise, de disperare. Autoritarismul populist preconizează rolul providenţial al salvatorului magic, spre a relua conceptul propus în anii 30 de către Erich Fromm în a sa carte clasică „Escape from Freedom”. O asemenea matrice psihologică, îmbinată cu criză economică şi teama de „Străin”, deci de alteritate, permite tribunilor pretins carismatici să iasă în faţă şi să seducă masele.

Care este profilul actorului politic populist pe scena politică internaţională? Consideraţi că există mai multe profiluri ale actorilor politici care utilizează un mesaj populist?

M-am referit mai devreme la peronism, deci la cele două perioade când generalul Juan Domingo Perón a condus Argentina. Elementul esenţial al peronismului este abilitatea de a împrumuta teme ale stângii şi ale dreptei radicale. Este şi ceea ce caracterizează trumpismul, o formă de populism sui generis cu dimensiuni fascistoide greu de ignorat ori de contestat. Populismul se vrea un antidot la corupţia elitelor, promite purificarea spaţiului politic, asanarea morală etc. Liderul populist se consideră îndrituit să acţioneze în funcţie de interese imediate, fără a cultiva simţul realităţii şi al responsabilităţii. Nu crede în proceduri impersonale şi nu are reticenţe în a schilodi procesul democratic prin mistificări şi propagandă agresivă.

Care este “nivelul” de influenţă şi extindere a autoritarismului populist în spaţiul european, respectiv nord-american?

În chip neaşteptat, autoritarismul a devenit parte din mainstream în Statele Unite. Donald Trump apelează la cei definiţi drept personalităţi autoritare. Mă refer la un studiu clasic al unei echipe de sociologi şi psihologi condusă de Theodor W. Adorno. Până în prezent, Franţa şi Anglia par mai ferite de acest val, deşi Marine Le Pen este parte a sa. În Germania, în pofida variilor tentative de a mobiliza resentimentul social, autoritarismul populist nu pare să fi prins.

Care sunt efectele pe care acest fenomen le-a generat?

Destabilizarea consensului ce părea consolidat, exacerbarea unor atitudini cândva marginale, fragmentarea şi delegitimarea centrului. În România, acest autoritarism populist a fost marca guvernării Ponta. Vă mai amintiţi de răbufnirile anti-occidentale şi anti-intelectuale ale lui Victor Ponta şi Crin Antonescu.

În ce măsură autoritarismul populist a influenţat dezvoltarea instituţiilor politice?

Dacă ne gândim la evoluţiile (sau involuţiile) din Europa de Est, este limpede că s-a încercat şi se încearcă extinderea controlului asupra mass media, a funcţionării sistemului judiciar, a discursului istoric. Elementul-cheie al autoritarismului populist este viziunea sa omogenizantă, refuzul sistematic al pluralismului.

În ce măsură influenţa şi extinderea acestui fenomen poate fi limitat?

Nu sunt pesimist, cred sincer că există forme şi metode de rezistenţă. Priviţi la Polonia unde au apărut comitete de susţinere a democraţiei. Important este ca partizanii societăţii deschise să evite orice sectarism, să distingă între conservatorism (o direcţie politică şi intelectuală perfect legitimă) şi tradiţionalismul autohtonist de orientare etnocentrică.