În urma multiplelor crize care au încercat Europa în ultimul deceniu, se pune tot mai frecvent întrebarea dacă naţionalismele emergente vor pune capăt proiectului Uniunii Europene. Există oare o identitate europeană care să poată ţine laolaltă statele membre în construcţia politică actuală? Există falii identitare de netrecut între Vest şi Est pe continentul european? Andreea Zamfira, lector în cadrul departamentului de Relații Internaționale și Studii Europene al Universității Europei de Sud-Est (București), cercetător asociat la Centre Régional Francophone de Recherches Avancées en Sciences Sociales (CEREFREA) din București și colaborator științific la Centre d’Étude de la Vie Politique (CEVIPOL) din Bruxelles, expert în studiul etnicității și minorităților naționale, a schiţat câteva posibile răspunsuri acestor întrebări, în interviul oferit pentru Europunkt lui Vladimir Adrian Costea.

Vladimir Adrian Costea: Vă rog să evidenţiaţi care sunt elementele prin intermediul cărora o entitate îşi proiectează propria identitate. Totodată, această identitate se construieşte în mod spontan sau, dimpotrivă, treptat, de-a lungul unui proces continuu?

Andreea Zamfira: În privința formării identității, există două mari perspective care, este important să spunem, nu sunt disjuncte.

Prima acordă o atenție centrală datelor esențiale care oferă unui grup, unei comunități, unei entități – cum spuneți dumneavoastră – un caracter unic sau, în orice caz, particular. A doua este preocupată îndeosebi de evoluția acestui fond comun, de modul în care acesta se structurează în timp sau, mai bine spus, este structurat de diverși agenți externi ori nu întotdeauna externi. Pentru a fi mai preciși, dacă luăm exemplul identității naționale, trebuie să ne raportăm la două mari abordări. Primordialiștii așează accentul principal în conturarea acestei structuri psihologice pe timpul de început sau pe momentul cel mai îndepărtat în timp ce poate fi stabilit istoric și pe seama căruia poate fi pusă o anumită propensiune spre auto-definirea în termeni naționali.

În opoziție cu primordialiștii (pe care unii îi numesc chiar esențialiști), moderniștilor (instrumentaliști, etno-simboliști etc.) le apare ca fiind fudamentală, definitorie, în procesul de formare a identității naționale, etapa direcționării conștiințelor naționale „somnolente” (cum le numește Tara Zahra, de la Universitatea din Chicago), deci – aș spune – ne-autoreflexive, de către o elită modernizatoare, spre un proiect de definire colectivă.

Dacă ne raportăm, deci, la literatura științifică, răspunsul la întrebarea dumneavoastră nu poate fi decât foarte nuanțat. Subiectul identității este unul extrem de complex. Dacă ar fi să încerc, totuși, să vă ofer un răspuns foarte scurt și general la întrebarea dumneavoastră, atunci aș spune: în opinia mea, identitatea este o structură dinamică care nu poate fi înțeleasă independent de procesul din care rezultă. Fotografiată într-un singur moment al existenței ei, nu spune mai nimic nimănui, eventual poate crea o impresie. De cele mai multe ori, puternică. Dar și eronată. Dacă doriți o listă scurtă de elemente ce merită a fi studiate în scopul înțelegerii, bunăoară, a identităților etno-culturale, naționale, europeană etc., le-aș enumera pe următoarele: caracteristici ascriptive și predispoziții sociale specifice; sentimentul apartenenței comune ori al unui background comun; acțiunea ghidată a unor lideri sau a unor elite, în scopul coagulării unui grup coerent, unitar, solidar, și formării unei conștiințe de grup; memorializarea tecutului, mitizarea și ritualizarea spațiului comun. Desigur, lista rămâne deschisă.

Focalizându-vă atenţia asupra procesului de construire a identităţii spatiului european, consideraţi că Europa dispune în acest moment de o identitate uniformă la nivelul statelor membre? În ce măsură contrastul dintre Orient şi Occident produce o fragmentare a identităţii acesteia?

Fără a pretinde a fi specialistă pe această problematică, vă răspund raportându-mă mai degrabă la lecturile mele decât la cercetările mele. Sigur, dacă aș răspunde că această identitate este uniformă, aș risca să îmi atrag foarte mulți critici. Acest lucru s-ar întâmpla pentru că s-a scris enorm despre deosebirile dintre Est și Vest – atunci când se discută despre Europa, dar și despre Occident și alte spații culturale și politice. Autori extrem de importanți aduc probe incontestabile pentru susținerea tezelor diferențelor Est-Vest, Nord-Sud. Întotdeauna, unii sunt mai civilizați, alții mai puțin; unii sunt mai evoluați, alții mai au mult până să îi ajungă din urmă pe primii. Enfin, sunt multe astfel de scrieri și foarte importante: de la Cele trei Europe a lui Jenő Szűcs, apoi, Orientalismul lui Edward Said, Inventing Ruritania a Vesnei Goldwsorthy, Balcanii și Balcanismul a Mariei Todorova, până la Europa iluziilor a lui Tony Judt și o sumedenie de alte cărți mai recente. Atunci când comparăm „Estul” cu „Vestul”, ne referim, desigur, la – aș spune eu – „lumi” diferite și, implicit, la identități diferite. Iată, am răspuns deja întrebării dumneavoastră! Fără a intra în detalii.

Pe mine, însă, mă interesează nu numai muzica de fond, fundalul, mie îmi place să ascult și dialogul dintre instrumente. Așa că voi dezvolta răspunsul, spunând că, în opinia mea, ne apropie mai multe valori decât ne separă. Sigur, răspunsul le poate apărea multora ca fiind naiv și îmi asum acest risc. De altfel, în cartea pe care am dedicat-o diferențelor etno-culturale și influenței apartenenței și identității etno-culturale asupra comportamentelor politce în Europa și Canada, am susținut – recunosc, am și fost criticată pentru asta și nu de puține ori – că separarea dintre Est și Vest, evidențiată într-un număr important de lucrări de știință politică, nu este atât de rigidă și imuabilă cum s-ar putea crede. Spre exemplu, din cercetarea mea, cea pe care am amintit-o mai devreme, reiese faptul că votul și atașamentele partizane în regiunile multietnice depind nu numai de un anumit tip de configurare a identităților naționale și minoritare, ci și de modul concret în care este amenajat administrativ teritoriul locuit de cei ce sunt în minoritate, pentru că de organizarea administrativă și politică depind, nu-i așa (?), reprezentarea intereselor în instituțiile publice și, finalmente, rezolvarea problemelor grupurilor mici. Aceste grupuri sunt, e adevărat, observăm aproape o constantă, slab reprezentate în structurile locale din țările est-europene. Și, implicit, nemulțumite din cauze obiective – nu îi ascultă nimeni, se văd neputincioase în fața problemelor diverse și chiar în nesiguranță, atunci când se gândesc la viitor. Cauzele sunt multiple. Pe una dintre ele, aș dori, totuși, să o numesc. Alți cercetători au identificat-o înaintea mea, eu nu fac acum decât să o reamintesc. Vă gândiți, poate, la rea intenție, la mentalități, la corupție. Totul are legătură, da, dar, în plan concret: lipsa banilor, a resurselor. Cu cât un stat e mai bogat și cu cât își permite mai mult să investească în descentralizare și în structuri de reprezentare politică de nișă, cu atât mai mult micile grupuri au de câștigat. Și, implicit, majoritățile.

Bun, revenind acum, poate puțin brutal, după o paranteză destul de mare, la întrebarea dumneavoastră care se referea la identitatea europeană, aș spune că tind să cred că factorul religios rămâne deosebit de puternic în Europa, că dintotdeauna valorile creștine au constituit fundamentul atașamentului și identificării cu Europa (și, probabil, pe cale de consecință, și cu Uniunea Europeană) iar acest lucru nu s-a schimbat. Laici sau nu, practicanți sau nu, europenii, pentru că au primit majoritatea o educație inspirată de aceste valori, împărtășesc conștient sau nu neapărat sentimentul apartenenței la o comunitate spirituală comună. Acesta este și crezul meu dar și observația pe care o am vizavi de realitățile observate. Diferențele Est-Vest există și sunt consistente. Să citim numai și scrierile lui Alexandru Duțu și putem contura, apoi, un tablou destul de clar al acestora. Putem vorbi, sigur, de fragmentare. Dar în niciun caz de fractură ori fracturare.

Care sunt principalele momente care au adus o contribuţie importantă asupra procesului de construire a identităţii etnice în spaţiul european?

Nu putem vorbi decât despre identități etnice în spațiul european. Folosim, deci, pluralul. Sunt autori foarte importanți în știința politică ce se tem de utilizarea singularului pentru că acesta reduce realitățile complexe, greu de citit pentru simplii observatori, la niște etichete banale, ușor de utilizat politic și, mult mai grav, incorecte și deformatoare. Dacă vorbim de identitățile etnice în spațiul european, „momentul” care a produs cele mai importante schimbări nu este altul decât cel al construcției naționale, Nation-building. Și, aici, avem o literatură foarte vastă. O am în minte destul de clar pentru că tocmai ce am terminat de recenzat o carte pe care o recomand și cititorilor noștri. Este vorba de cartea intitulată Naționalismul, semnată de Dragoș Dragoman, de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.

Bun, revenind, cum se schimbă identitățile etnice odată cu construcția națională? Mai întâi, ce declanșează sau ce face posibil acest proces? O serie întreagă de evoluții foarte strâns legate între ele: tiparul, industrializarea, urbanizarea, alfabetizarea, comunicarea în masă – într-un cuvânt, modernizarea. Unul dintre efectele cele mai importante ale urbanizării și modernizării s-a produs chiar în planul structurării solidarităților. S-a trecut de la relațiile directe între membrii comunităților tradiționale la cele indirecte, mediate, specifice orașului. Implicit, de la solidaritățile organice, care mai supraviețuiesc – poate – doar în satele mai izolate, la cele mecanice, moderne. Investiția afectiv-emoțională în astfel de contexte sociale, moderne, este, se subînțelege, mult mai săracă. Desigur, strecor în această frază și un regret, dar nu ignor nici avantajele orașului, ale tehnologiei și a tot ceea ce presupune astăzi modernitatea. Odată cu toate aceste procese subsumate modernității și modernizării, fața identităților locale se schimbă și ea, bineînțeles. Identitățile etno-culturale au fost amplu afectate de acțiunea modernizatoare și, mai cu seamă, de acțiunea naționalizatoare inițiată de elitele culturale, economice și politice în fiecare țară din Europa. E dificil să ne referim la toate aceste țări deodată. Și nu ar fi nici în profitul discuției noastre. Pentru cazul românesc, subiectul ne e cunoscut din lucrările lui Lucian Boia, Sorin Mitu, Ioan-Aurel Pop. Și mă refer în mod intenționat la exact acești istorici, care prezintă perspective nu în totală rezonanță, tocmai pentru a nu fi învinuită de parti-pris.

În continuare, vă propun să analizaţi în orizont comparativ decalajul de percepţie a identităţii europene ca urmare a analogiilor şi contrastelor existente între Orient şi Occident. În ce măsură consideraţi că această experienţă a contribuit în mod semnificativ la internalizarea de valori şi principii diferite în spațiul european?

Legat de acest subiect, Tony Judt scria, în urmă cu vreo cincisprezece ani sau mai bine, că acest proiect al unei comunități europene este unul iluzoriu și că pericolul adâncirii sentimentului diviziunii și al excluderii rezulta dintr-o politică a Uniunii cu două fețe. În spatele aparenței unei „mari prietenii”, se ascundeau, scria autorul, stereotipurile negative având ca obiect Estul. S-a tot scris despre asta. Cum sunt est-europenii? Mai leneși, mai puțin educați, mai puțin disciplinați, ca să nu numim decât câteva dintre clișeele care circulă și astăzi. Sigur, esticii se apără și ei, considerându-se mai prietenoși, mai ospitalieri și mult mai altruiști.

Iată un subiect care pe mine mă amuză teribil! Sigur că suntem mai ospitalieri, noi ne raportăm la vestici ca la rudele noastre mai bogate, „rudele de la oraș”. Dacă esticii sunt ospitalieri și cu esticii, nu știu să răspund. Oricum, aș spune că ne caracterizează o ospitalitate care nu implică, care nu responsabilizează.

În ceea ce privește altruismul, avem cam aceeași situație. O scrie și Alin Gavreliuc, socio-psiholog, când scrie despre individualismul autarhic la români. Știm foarte bine, suntem inimoși, ne sacrificăm pentru Celălalt – desigur, mai ales la nivel discursiv – iar când vine vorba despre responsabilități comune, facem cale întoarsă. De ce să mătur eu în fața casei și nu vecinul ori primarul? Aceasta ar fi o perspectivă sociologică asupra diferențelor. Mai sunt și altele. Noica opunea „Europei untului” „Europa valorilor” și o astfel de comparație nu surprinde. În literatură, lumea occidentală a fost adesea reprezentată, și încă de personalități importante, dar, desigur, care nu veneau din Occident, ci adesea de foarte departe, cum sunt și Tagore și Gandhi, ca o lume mecanică, robotizată, lipsită de trăiri și idealuri spirituale înalte. În Europa, astăzi, cu siguranță, astfel de diferențieri funcționează încă. Sunt tentată să cred că, experiența europeană a mai diluat, totuși, din diferențierile Est-Vest care se făceau înainte. Și acest lucru, pentru că sunt enorm de multe evenimente și procese care au adus oamenii împreună. Cunoașterea Celuilalt duce la o mai bună acceptare reciprocă și, într-un final, dacă există afinități culturale și un context favorabil, la bune relații de colaborare, uneori chiar la auto-identificare cu Celălalt. Vedeți, spun lucruri care, probabil, vă fac să vă întrebați dacă pot fi aplicate universal. Din păcate, nu pot formula decât niște teze foarte generale. Încerc să vă ofer un cadru teoretic cât mai corect. Pentru a răspunde întrebării dumneavostră, ar trebui făcut un studiu amănunțit, care să țină cont de diferențele de situație de pe teren.

Foarte important ar mai fi să spun că percepțiile noastre vizavi de Europa, de celălalt European etc. se schimbă în mod amețitor. Și asta, din păcate, din cauza unor evenimente dramatice care macină societățile noastre și care, în mod evident, traumatizează. Mă întreb cum eu însămi, cu ce ochi, voi mai citi aceste rânduri peste un an.

În ce măsură consideraţi că procesul de construire a identităţii europene poate fi replicat în societăţile care se confruntă cu experienţe similare din punct de vedere al organizării politice, economice şi sociale?

Din păcate, nu vă pot răspunde la această întrebare. Eu nu găsesc niciun echivalent în lume, astăzi, pentru Uniunea Europeană. Din punctul meu de vedere, proiectul european este unul extrem de ambițios și își are rădăcini foarte puternice în istorie. Este mult mai mult decât un proiect politic. Este și un proiect cultural extrem de amplu. E ceva de care nu auzim prea des vorbindu-se, dar se întâmplă în mod real. Nu aș vrea să se înțeleagă că sunt un fan a tot ceea ce înseamnă Uniunea Europeană. Multe lucruri mai sunt de îmbunătățit la capitolele „sistem politic”, „reprezentarea cetățenilor”, „decizie politică”. Proiectul în sine, însă, este unul fascinant. Și fără egal.

Având în vedere contextul internaţional şi divergenţele existente la nivelul statelor din spaţiul european, în ce măsură consideraţi că prevalenţa constrastelor dintre Orient şi Occident au frânat în mod semnificativ dezvoltarea uniformă a continentului european?

Nu aș pune pe seama acestor contraste niciunul dintre marile antracte pe care le-a cunoscut Uniunea Europeană. Dar, pentru că întrebarea dumneavoastră este despre continentul european, nu despre UE, în opinia mea, unul dintre factorii cei mai puternici în a explica diferențele de dezvoltare Est-Vest este tot factorul religios. Iată că, dacă mai devreme vorbeam despre caracterul unificator al religiei, acum mă refer la caracterul separator pe care îl are aceasta. În Europa. Și, desigur, nu numai. Sunt mulți autorii care explică acțiunea umană prin intermediul religiei. Cel mai cunoscut, sigur, este Max Weber, pentru a sa „Etica protestantă și spiritul capitalismului”. S-a scris mult despre cum divide religia continentul. Departe de o asemenea pledoarie, consider, totuși, că această cultură a fatalității, despre care a scris, de exemplu, și Daniel Barbu, în „Republica absentă”, e strâns legată de tradiția ortodoxă și este în mare măsură responsabilă pentru modul în care au evoluat țările ortodoxe.

 

Tags: , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu