Unde este limita dintre dreptul la viaţa privată, interesul public şi dreptul la liberă exprimare? Interviu cu judecătorul Cristi Danileţ, membru CSM – Partea I

Poate difuza cineva imaginile înregistrate cu noi în timp ce ne relaxăm în curtea propriei case, fără acordul nostru? Dar pe cele filmate atunci când ne aflăm la restaurant? Angajatorul ne poate filma la locul de muncă pentru a ne supraveghea activitatea? Este Facebook-ul spaţiu public sau privat?

Judecătorul Cristi Danileţ, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a răspuns acestor întrebări şi multor altora pentru Europunkt, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea.

Publicăm astăzi prima parte a interviului în care explorăm alături de Cristi Danileţ problematica dreptului la viaţă privată în locurile publice.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să ne spuneţi ce înseamnă dreptul la respectarea vieţii private?

Cristi Danileţ: „Dreptul la respectarea vieţii private”, numit şi „drept la viaţă privată” sau „drept la intimitate” este un drept fundamental al omului şi face parte din categoriile care definesc drepturile personale. Dreptul la viaţă privată cuprinde două aspecte: libertatea acesteia, care priveşte mai ales familia şi relaţiile intime, respectiv secretul acesteia, care interzice investigaţii şi divulgări.

Acest drept este considerat un drept fundamental al omului. Conţinutul său este unul complex. Potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului eşti liber să întreţii relaţii sexuale cu o persoană de orice sex dacă este matură; ai dreptul la identitate sexuală şi, deci, să îţi schimbi sexul; ai dreptul la viaţă privată socială și ai, deci, dreptul de a înnoda legături cu semenii tăi; ai dreptul la dezvoltare personală şi deci, dreptul de a-ţi cunoaşte originile şi de a-ţi folosi numele; ai dreptul la un mediu sănătos şi, deci, de a-ți fi protejat domiciliul împotriva poluării de orice fel; ai dreptul la secretul vieţii private, de aceea există anumite reguli cu privire la percheziţia locuinţei personale şi a sediului profesional, cu privire la ascultarea telefoanelor şi interceptarea corespondenţei orale, scrise şi electronice chiar şi la locul de muncă şi chiar dacă vizează deţinuţii, cu privire la constituirea de dosare cu date cu caracter personal; ai dreptul la imagine, care se opune captării, păstrării, reproducerii şi difuzării imaginii tale, drept care este mai larg pentru o persoană ordinară decât pentru una aflată într-un context public.

Aici trebuie să atrag atenţia că viaţa privată nu priveşte doar activitatea desfăşurată în locuinţă, ci şi în locuri „deschise” altor cetăţeni. Aşadar, atunci când folosim sintagma de „viaţa privată” trebuie să ne gândim mai degrabă la acţiuni ale unei persoane şi nu neaparat la locurile în care ea se află. Ceea ce vreau să spun este că e greşit să credem că dacă eşti într-un loc public nu mai ai viaţă privată – de exemplu, dacă te afli într-un restaurant sau într-o toaletă publică, tot ceea ce faci acolo şi te priveşte exclusiv ţine de „privacy”, un concept american ce defineşte perfect viaţa privată, dar care este neaplicat, încă, în România.

Care sunt dispoziţiile legale care reglementează viaţa privată şi în ce măsură aceste reglementări protejează dreptul persoanelor la o viaţă privată?

Art. 26 din Constituţia României recunoaşte dreptul la viaţă intimă, familială şi privată şi stabileşte că persoana fizică are dreptul de a dispune de ea însăşi atât timp cât nu încalcă drepturile altora, ordinea publică şi bunele moravuri. Însă nu defineşte ce înseamnă aceste noţiuni şi, sincer, nici nu cred că e locul unor definiţii în Constituţie. Legile româneşti conţin multiple reglementări cu privire la acestea, stabilind conţinutul, sancţiunile şi modalităţile de apărare în caz de încălcare.

Astfel, în primul rând există reglementări civile. Vă dau câteva exemple: art. 58 din Noul Cod civil garantează dreptul la propria imagine, iar art. 73 arată că o persoană poate să interzică orice reproducere a înfăţişării sale sau a vocii sale – de exemplu fotografii, caricaturi, desene, filme. Art. 79 arată că aceste drepturi sunt ocrotite inclusiv după deces, lucru mai puţin cunoscut la noi.

De asemenea, art. 58 şi art. 71 garantează în mod expres dreptul la viaţa privată, ceea ce înseamnă că orice persoană este protejată împotriva vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, ori cu privire la domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa. În acest scop, art 74 arată ce fel de acţiuni constituie atingeri ale acestui drept, atât timp cât nu ai acordul persoanei în cauză: să intri în locuinţa cuiva sau să iei un bun al acestuia din locuinţă; să interceptezi sau să difuzezi convorbirea privată a cuiva; să fotografiezi sau să înregistrezi o persoană aflată într-o locuinţă, curte, cameră de hotel; să difuzezi imagini din casa cuiva; să urmăreşti o persoană aflată în viaţa sa privată; să difuzezi ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie a cuiva; să difuzezi fotografii ale unui bolnav aflat în spital sau a date despre boala sau tratamentul său; să batjocoreşti numele ori imaginea, sau să publici corespondenţa, datelor de identitate ori a numărului de telefon a cuiva.

Art. 252 din Codul Civil arată care sunt mijloacele de ocrotire împotriva unor astfel de atingeri ale vieţii private prin intermediul instanţei civile: cel afectat poate să ceară să se interzică a se demara acţiunea ilicită, să se oprească acţiunea ilicită aflată în derulare, să se plătească despăgubiri pentru pagubele produse prin acea acţiune, să fie publicată hotărârea instanţei pe cheltuiala autorului.

Desigur, pentru încălcările grave ale vieţii private, de familie sau intimităţii, autorul poate fi condamnat la închisoare. Vă enumăr doar patru infracţiuni din noul Cod penal care au relevanţă: art. 208 – hărţuirea, adică urmărirea cuiva pe stradă, acasă, la locul de muncă, ori trimiterea de sms-uri sau apeluri care creează temere; art. 224 – violarea de domiciliu, adică intrarea în casa sau curtea cuiva ori refuzul de a le părăsi la cererea expresă a celui care locuieşte acolo;  art. 226 – violarea vieţii private, adică fotografierea, ascultarea sau înregistrarea unei persoane aflată în casa sa ori care poartă o discuţie privată, divulgarea acestor imagini sau înregistrări, ori plasarea de mijloace tehnice pentru efectuarea lor; art. 302 – divulgarea secretului corespondenţei, adică deschiderea corespondenţei adresate altuia sau divulgarea acesteia ori interceptarea comunicărilor efectuate prin telefon sau email.

Când putem spune că se încalcă dreptul la viaţa privată pentru o persoană aflată într-un loc privat?

Atunci când persoana este într-un loc privat (mă refer la casă, curte, vehicul, cameră de hotel) lucrurile sunt simple: ceea ce face acolo fără a încălca legea, nu poate fi dezvăluit, indiferent cât de curios sau revoltat ar fi publicul – de exemplu, faptul că o persoană stă dezbrăcată în casă, că alege să trăiască cu un partener faţă de care diferenţa de vârstă este foarte mare, sau cu un partener de acelaşi sex, ori desfăşoară o întâlnire amoroasă cu mai mulţi parteneri. Dar va există posibilitatea intervenţiei autorităţilor la cererea cuiva din public dacă în acea casă se ascultă muzica prea tare, acolo au loc acte de violenţă, în actele sexuale sunt implicaţi minori sub 15 ani, dacă se consumă droguri etc. – cu alte cuvinte, atunci când exită un interes public, iar interesul public există ori de câte ori se încalcă legea.

Fac precizarea că fotografierea sau înregistrarea din stradă, din locuinţa de vizavi sau prin intermediul video-chatului a interiorului unei case sau a unei persoane aflate acolo nu poate fi o scuză: atât timp cât nu există acordul acelei persoane, imaginile astfel captate nu pot fi distribuite pe internet sau difuzate de presă. Fapta constituie infracţiune.

Acum spuneţi-ne dacă se poate încalca dreptul la viaţa privată pentru o persoană aflată într-un spaţiu public.

Lucrurile sunt mai complicate când e vorba de o persoană aflată într-un loc public. Concepţia multora este că atât timp cât o persoană se află într-un astfel de loc, înseamnă că – chipurile – ea ar fi renunţat la viaţa sa privată şi că oricine ar putea capta imagini ori difuza informaţii despre aceasta. Ei bine, nu este deloc aşa. Vă voi da câteva exemple.

Atunci când o persoană se află pe stradă ori într-un magazin, ea are dreptul să rămână anonimă, adică are dreptul la intimitate şi linişte, fără a fi spionată, urmărită, descrisă de cineva sau nevoită să îşi justifice faţă de cineva acţiunile. Aşadar, simpla ta prezenţă într-un loc public nu înseamnă că ţi-ai dat în mod implicit consimţământul ca cineva să înregistreze imagini cu tine şi să le utilizeze cum vrea respectivul. Atenţie, însă, nu vorbesc aici de manifestări care implică un drept la informare al publicului – cum ar fi manifestări electorale, activităţi sportive, greve.

Tot astfel, când o persoană se uită pe geamul locuinţei sale, chiar dacă este ieşită pe jumătate în afară, ori se află pe scara exterioară a unui bloc, ori când iese cu găleata de gunoi să îl arunce la container, ea nu poate fi fotografiată astfel încât să poată fi identificată, după care să fie dată în presă ori un fotograf profesionist să deschidă o expoziţie de imagini unde să utilizeze şi acel instantaneu. Poate acea persoană nu vrea ca publicul să ştie unde locuieşte sau de unde venea, poate acea persoană nu este îmbrăcată corespunzător sau nu este machiată. Ori poate este vorba de o persoană extrem de celebră care decide să îşi vândă imaginea, alegând anumite tabloide sau artişti care să o cumpere.

Dacă participăm la un concert sau un spectacol, pot fi făcute fotografii profesioniste celor de pe scenă numai cu acordul lor. Pentru persoanele aflate în public, nu e necesar acordul lor pentru a se publica fotografii ale mulţumii sau ale unui grup, însă dacă se extrage chipul unei persoane aflate în public şi este alcătuit un portret, este nevoie de acel acord.

S-a decis că există viaţă privată şi la locul de muncă. De aceea, angajatorul nu poate înregistra telefoanele, emailurile sau site-urile accesate de angajat, cel puţin nu fără înştiinţarea lui sau fără ca acest lucru să fie stabilit prin lege sau regulamentul instituţiei (hotărârea CEDO Copland vs UK, 2007), dar o va putea face dacă angajatul este bănuit de furt din gestiune (hotărârea CEDO Kopke vs Germania, 2010) sau pentru a se proba, într-o procedură disciplinară că, împotriva regulilor existente, el foloseşte messengerul companiei pentru corespondenţă privată (hotârârea Bărbulescu vs România, 2016). Nu pot fi instalate camere video în biroul angajatului, în scop de supraveghere, aşa cum reiese din Decizia Autoritatii Nationale de Supraveghere a Prelucrarii Datelor cu Caracter Personal nr. 52/2012.

Când o persoană se află la plajă, indiferent că este vorba de o persoană celebră sau de cineva necunoscut publicului larg, este interzisă difuzarea de fotografii cu acea persoană dacă nu şi-a exprimat acordul. Chiar dacă este vorba de un politician sau un artist, atunci când se află pe şezlong ori pe iarbă, sau când se scaldă nu se poate spune că desfăşoară activităţi publice sau artistice. Atrag atenţia asupra practicilor unor televiziuni care, difuzând ştiri despre cei aflaţi pe litoral, în loc să prezinte imagini de ansamblu cu cei aflaţi acolo, focalizează imaginea pe o anumită persoană care iese din apă sau care se află pe plajă: acest lucru nu este legal atât timp cât lipseşte consimţământul persoanei în cauză. Nu are importanţă motivul pentru care o persoană refuză să fie difuzate fotografii sau relatări cu ea: legea spune în mod clar că în toate aceste situaţii trebuie cerut acordul pentru a se difuza informaţii sau imagini cu acea persoană.

Care sunt limitele acestor reglementări? Care sunt condiţiile care ar putea determina prevalenţa interesului public în detrimentul protejării vieţii private?

Simpla prezenţă într-un loc public nu aboleşte, deci, dreptul unei persoane la anonimat, cu condiţia ca aceasta să nu fie angajată în activităţi publice cum ar fi cele artistice, culturale, profesionale, politice, etc. Cu alte cuvinte, atunci când e vorba de asemenea persoane, graniţa dintre viaţa privată şi cea publică este mai dificil de trasat. Dar nu imposibil.

Aşadar, se pleacă de la regula necesităţii de a fi ocrotită viaţa privată a oricărei persoane. Aceasta poate fi dezvăluită dacă există un interes public. De exemplu, este în interesul publicului de a se cunoaşte că un demnitar al statului este cercetat pentru corupţie, dar nu există acest interes atunci când se dezvăluie problemele lui conjugale sau adresa domiciliului său. Sau: există un interes public pentru a se transmite informaţii despre  o persoană gata să se sinucidă, dar nu există acest interes pentru a se difuza publicului fotografia înfăţișând chipul său (CEDO, hotărârea Peck vs. UK, 2003). Sau: există un interes public pentru a se transmite informaţii despre un interlop care îşi face de cap într-o localitate distrugând bunuri dintr-un bar şi lovind oamenii de acolo, dar nu există niciun interes public pentru a se transmite numele sau fotografia unei victime. Sau: este un interes public să aflăm ce face un politician cu rang înalt în timpul liber dacă are legătură cu activitatea sa profesională (de exemplu, se întâlneşte cu un om de afaceri cu care vorbeşte despre necesitatea ocupării unor funcţii în stat în mod nelegal), dar nu există acest interes pentru a afla de unde îşi face respectivul cumpărăturile, să îl vedem fotografiat când traversează strada sau când îşi ia copilul de la grădiniţă (CEDO, hotărârea Von Hannover vs Germania, din anul 2004). Sau: există un interes pentru public de a afla cât costă abonamentul telefonic decontat de stat unui funcţionar sau demnitar, dar publicul nu are dreptul să ştie cu cine a vorbit respectivul şi, mai ales, care este conţinutul convorbirilor sale. Magazinul în care îţi faci cumpărăturile sau parcul unde te plimbi cu soţia nu sunt informaţii de interes public.

Cu alte cuvinte, presa trebuie să fie un „câine de pază” al democraţiei şi nu un „Big Brother” ca în romanul „1984” al lui G.Orwell.

De asemenea, atunci când se difuzează informaţii sau imagini ale unor persoane cercetate penale, presei îi este interzis să publice aspecte de viaţă privată din dosarele aflate pe rol ori fotografii cu sau fără cătuşe ale persoanei respective aflate în cursul procedurilor penale. Aceasta pentru respectarea vieţii private, demnităţii şi prezumţiei de nevinovăţie (şi deja statul român a fost condamnat pentru astfel de fapte).

Respectarea vieţii private este atât de importantă încât există state condamnate pentru încălcarea acesteia chiar de către instanţele judecătoreşti. Astfel, într-un caz, instanţa civilă a limitat accesul unui părinte la copilul său pe motiv că sunt suspiciuni de abuz sexual la adresa acestuia, singurul argument fiiind doar declaraţia celuilalt părinte, iar CEDO a decis că s-a creat o imagine pentru acel părinte care i-a atins demnitatea şi i-a afectat grav viaţa privată şi de familie (hotărârea Sanchez Cardenas vs Norvegia, 2007).

Citeşte partea a II-a a interviului acordat Europunkt de către Cristi Danileţ aici.