Proiectul unei Uniuni Europene a Apărării, despre care se vorbea încă de anul trecut şi pe care preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker l-a anunţat în cadrul discursului său privind Starea Uniunii de săptămâna trecută, a stârnit neaşteptat o mare rumoare pe malurile Dâmboviţei, acelea care se trezesc de obicei doar la auzul numelor Dragnea, Cioloş, Ponta, Iohannis & Co.

Publicaţiile româneşti şi mai ales Facebook-ul s-au umplut de luări de poziţie, care de care mai psihotice, cum că NATO este ameninţat şi că se pregăteşte decuplarea Europei de SUA. Am avut impresia că citesc pur şi simplu traduceri ale articolelor pe acelaşi subiect scrise de conservatorii şi de membrii UKIP din Marea Britanie, aceşti profeţi ai distrugerii Europei de către spectrul malefic al federalismului european.

Până şi persoane de la care ai avea aşteptări mai serioase, prin prisma formaţiei lor academice şi a activităţii derulate în cadrul establishment-ului românesc, recurg la titluri bombastice şi fără de speranţă pentru proiectul timid totuşi anunţat de Juncker: „Trei soluţii pentru Armata Europeană: NATO, NATO, NATO”.

Cu atât mai surprinzătoare este o asemenea reacţie, cu cât până mai ieri, dacă întrebai aceleaşi persoane, ele îţi răspundeau că UE trebuie să se afirme ca putere globală, că trebuie să se implice în rezolvarea crizelor din vecinătatea sa, unde nu are niciun cuvânt de spus în prezent şi altele asemănătoare. Citez ca exemple recomandări formulate în trecut de aceeaşi persoană care astăzi vede ca unică soluţie pentru armata europeană NATO, NATO, NATO: „Întărirea capacităţii de apărare a Europei”; „Implicarea serioasă a UE în vederea soluţionării conflictului din Siria şi a conflictelor ce produc refugiaţi/imigranţi”.

În opinia mea, toţi analiştii care până mai ieri doreau ca UE să joace mai curajos pe plan global, dar care astăzi îi neagă orice drept la a dezvolta până şi embrionii rudimentari ai unei forţe comune de apărare, se fac vinovaţi ori de inconsecvenţă, ori de ipocrizie.

Cum poţi cere cuiva să se achite de nişte sarcini, fără să îl laşi să îşi dezvolte şi instrumentul prin care să le îndeplinească?

Cum poţi afirma că un stat major comun, câteva grupuri de luptă şi eforturi comune în domeniul industriei atât de costisitoare a apărării îndepărtează Europa de America (sugerând în subtext chiar că, mai grav, ar apropia-o de Rusia)?

Cum poţi să îi negi Uniunii Europene dreptul la o rezervă de avarie în materie de apărare, atunci când Marea Britanie, de departe cea mai mare forţă militară a continentului, se retrage din comunitatea europeană, iar în SUA Trump promite alegătorilor că Europa va fi lăsată pe cont propriu (aceasta după ce nici administraţia Obama nu s-a urnit prea repede pentru securitatea Europei)?

 

Uniunea Europeană are şansa de a se reconstrui, acum după cele trei mari crize care au afectat-o existenţial: 1. criza economică; 2. războiul din Siria şi criza refugiaţilor; 3. Brexit. Un punct esenţial în această reconstrucţie este cel militar, atât pentru că este necesar, într-un mediu global de securitate tot mai incert, cât şi pentru că este oportun, existând un cvasi-consens european asupra lui.

Crearea unui embrion militar comun european nu poate fi decât o chestiune benefică şi amintesc aici 4 argumente:

  1. ar da un semnal important SUA că Europa este pregătită să contribuie mai consistent şi mai inteligent la propria apărare, aşa cum au solicitat în mai multe rânduri partenerii americani;
  2. ar fi în acelaşi timp un bun semnal de descurajare adresat celor care cred că Europa va fi pentru totdeauna un gigant economic şi un pitic politico-militar şi care, în consecinţă, acţionează tâlhăreşte în sistemul internaţional, la graniţele continentului nostru;
  3. ar reprezenta o bună rezervă în cazurile de avarie în care SUA sau Marea Britanie ar abandona parţial sau total angajamentele asumate de apărare a Europei;
  4. ar stimula statele membre să coopereze pe chestiuni concrete, într-un moment în care felurite diferende şi neînţelegeri fragmentează consensul european.

Acest „crâmpei de armată europeană” nu va rezolva problemele Europei, dar nici nu îi va produce altele suplimentare şi o va ajuta să îşi amelioreze puţin starea de slăbiciune după Brexit şi după valurile masive de refugiaţi.

România nu trebuie să rămână în niciun caz pe dinafară. Nimic nu este incompatibil între participarea la acest proiect şi piatra unghiulară a politicii externe a României la momentul actual – apartenenţa la NATO şi parteneriatul strategic cu SUA. Dimpotrivă, experienţa românească din teatrele de operaţii ne va fi de folos în acest proiect şi ne va câştiga un respect suplimentar în UE, iar participarea la planurile de dezvoltare a tehnologiei militare europene ne va ajuta fără îndoială atât în înarmarea forţelor combatante, cât mai ales în dezvoltarea industriei de apărare (am şi uitat bucuria prilejuită de fabrica franceză de elicoptere de la Ghimbav, care dă de lucru celor de la IAR?).

Iar dacă vreodată se va pune problema decuplării Uniunii Europene a Apărării de NATO şi de America, de unde ne va fi mai uşor să împiedicăm asta, din interiorul sau din afara ei?

 

Tags: , , , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu