Nu suntem învățați cu locul II

Mi-am amintit de povestea asta, ieri, văzând nu știu ce jună cântăreață, venită să ne tulbure cu talentul ei. Acasă la ea, în aceeași franciză de momit talente, luase locul 2. Aparent locul ăla reclamă niște calități – pe care vocal solista părea că le are cu adevărat, dar mărturisirea ei a umbrit total restul poveștii.

Textual a zis că în secunda următoare terminării concursului a fost uitată. „La noi dacă nu ești primul, ai ieșit din peisaj, nimeni nu te mai bagă în seamă. Devii anonim”.

Ciudat mod de a impulsiona valorile în sus, nu?

Hai să vedem cum e pe la alții, adică pe la noi.

Zilele trecute s-au dat publicității nu știu ce sondaje și rezultate privind ratingul posturilor de radio din România. Nimic anormal – deși personal mi se pare complicat să iei decizii după astfel de chestionare (eu răspund întotdeauna cu plăcere la tot felul de sondaje, dar absolut niciodată nu dau răspunsurile corecte/adevărate) – doar abundența de premianți.

Ăla locul 1 la audiența pe urban/provincie, ălălalt locul 1 la audiența pe București, altul la tineri locul 1, care la vîrstnici și casnice, unul la muzică din țiplă, altul la știri și reportaje. Iar lista poate continua.

Ghidușia e că nimeni nu era perdant, toată lumea câștiga. Adică e tot un concurs de la care toți pleacă mulțumiți.

Așa era în școală, participai la tot felul de năstrușnicii și plecai cu ceva premiu. Să nu sufere emoțional bitangul truditor.

Mai târziu, adolescenții primesc și ei la concursuri Premiul I, II, III, -sprezece; Premiul de popularitate, din Partea Juriului, din Partea Casei, din Partea Sponsorului. În eventualitatea subțire că dobitocul e chiar idiot, părinții, mătușa Tamara, unchiu Gigi sau altcineva plătește o excursie, un biscuite mai acătării, ceva acolo, pentru osteneală.

Nu suntem învățați cu locul II – în sensul că mai ai de tras, iar de eșec nici nu poate fi vorba. Întotdeauna, orice ai face ești (încurajat că ești?) bun, ești tare, ești adevărat. În rarele cazuri când penibilul dă pe afară, juriul a furat, ăilalți au pile, a fost nedreptățită valoarea. Valoarea mea, valoarea mea, vorba miorlăielii ritmate. Concursurile de tot felul, la modă pe la teveuri, abundă de frustrați agramați, afoni și anti-talente supărate pe viață că li s-a dat cuvenitul șut în cur, când ei știau – li se indusese de acasă ideea că sunt buni, frate! excepționali! sigur devii, ești, reușești – câtă valoare au.

Pentru ei nu există etape, pași înapoi, trageri de aer în piept. Totul e pe repede înainte. Meditația, refacerea forțelor, reluarea și adâncirea pregătirii sunt basme. Şi când ajung acolo, înainte, văd că viața nu e unsă cu marmeladă pe la colțuri. Observă însă scrâșnind că singura chestie reală e că viața are, într-adevăr, colțuri.