Ludmila Uliţkaia şi cealaltă Rusie

Ludmila Uliţkaia aparţine, intelectual şi biografic, celeilalte Rusii. Rusia din care vin viaţa şi opera lui Uliţkaia este aceea a intelighenţiei dedicate libertăţii, opuse implacabil statului ce domină, oprimă şi corupe. De la Herzen la Saharov, modelele de la care se revendică acţiunea ei publică au definit un tipar al generozităţii şi al altruismului. În URSS sau în Rusia lui Putin, locul acestei scriitoare nu poate fi decât în opoziţie, solidară fiind cu cei al căror glas este amuţit de putere. Ucenicia etică pe lângă Natalia Gorbanevskaia, legendara organizatoare a manifestaţiei din Piaţa Roşie, în momentele invaziei Cehoslovaciei din 1968, este o treaptă în acest destin. Angajamentul în favoarea pluralismului de astăzi se situează în continuitatea asumării existenţiale de atunci.

În Rusia de astăzi, sever controlată de oficialii noii ordini putiniste, timbrul Ludmilei Uliţkaia este timbrul unei trădătoare de ţară. Periodic denunţată ca un inamic al patriei sale, Uliţkaia nu încetează să fie un scriitor a cărui operă îndeplineşte funcţia de pilon al memoriei colective. Operele ei romaneşti au această calitate specială, tipic rusească, de a fi instrumente pedagogice. Acolo unde amnezia comunitară elimină pagini întregi, acolo unde statul îşi defineşte propria sa naraţiune edulcorată şi mincinoasă, arta Ludmilei Uliţkaia intervine spre a sparge acest zid al tăcerii. Ficţiunile sale sunt inseparabile de această încăpăţânare de a rosti adevărul reprimat, adevărul ocultat, adevărul inconfortabil. Ca şi Nadejda Mandelştam în dipticul ei memorialistic, Uliţkaia apare asemeni unui spectru ce tulbură conştiinţele somnolente ale compatrioţilor ei. Neliniştea memoriei contrastează cu încremenirea de sarcofag a minciunii de stat.

Malaxorul

“Imago” trebuie plasat în descendenţa unei serii de romane postbelice ivite din materia traumei totalitare. El posedă forţa evocatoare şi complexitatea simfonică a capodoperelor lui Grossman şi Pasternak. “Imago” duce mai departe “ Viaţă şi destin” ori “ Doctor Jivago”, după cum comunică cu întreaga tradiţie clasică, de la Puşkin la Turgheniev şi Tolstoi. Solul acestei opere este solul mitic al artei ruse, dar şi cel , teribil şi însângerat, al anilor de comunism sovietic. Arta Ludmilei Uliţkaia mizează pe ramificarea narativă, pe laitmotive şi pe contrapunct. Autoarea imaginează un spaţiu ficţional saturat de suferinţă, dar care cuprinde şi paradoxala speranţă în umanitatea rezistentă. Motto-ul extras din dialogul dintre Şalamov şi Pasternak stabileşte standardul etic dominant în “ Imago”.

“ Imago” este panorama, copleşitoare prin minuţiozitate şi energie epică, a unei Uniuni Sovietice ce străbate deceniile de după moartea lui Stalin, înaintând prin dezgheţ şi prin glaciaţiunea lui Brejnev. Ceea ce se dezvăluie, gradual, este continentul lumii subterane, aflate în comunicare şi în tensiune cu statul şi geometria sa tiranică. Dincolo de coaja autocraţiei se află un teritoriu vast, populat de fiinţe care refuză să adere la nornele sovietice, un teritoriu marcat de circulaţia ideilor interzise şi de efervescenţa unei vieţi eliberate din chingile ipocriziei. Împotriva acestei lumi secrete, care începe să se afirme o dată cu timida destalinizare, se lansează statul sovietic şi poliţia sa politică. Insulele de libertate sunt îngustate, oamenii- carte care se obstinează în cultul memoriei sunt prigoniţi, vocile critice sunt amuţite, rezistenţii sunt încarceraţi, exilaţi sau trimişi în ospiciile psihiatrice.

În romanul Ludmilei Uliţkaia, ca şi în cel al lui Turgheniev, graniţa dintre părinţi şi copii este trasată, dramatic. Acolo unde vârstnicii au ales conformismul, sub presiunea terorii, cei care le urmează preferă adevărul subversiv. Demonizat de părinţi, Pasternak devine reperul în jurul căruia se organizează un cerc al literaturii secrete. Cărţile interzise circulă în cele mai bizare moduri. Oficialii din KGB sunt, involuntar, depozitari ai bibliotecii miraculoase pe care o descoperă tinerii. Volumele în rusă ale lui Vladimir Nabokov sunt revelaţia care tulbură pacea canonului sovietic. A citi este gestul iniţiatic ultim. Samizdatul se întinde, ca un continent ce desfide oficialitatea. Ziarele subterane difuzează ceea ce statul sovietic interzice. Cartea, revista, arta sunt baricade ce susţin eforul de rezistenţă al acestei celelalte Rusii. Fragmentele intelighenţiei strivite de stalinism transmit celor care vin testamentul lor.

“ Imago” confruntă Rusia de astăzi cu memoria reprimată a epopeei sovietice. Antisemitismul, tăgăduit programatic de Partid, este prezent şi agresiv. În învăţământul superior se practică un numerus clausus ce il evocă pe cel ţarist. Identitatea de evreu rus este una suspectă, prin definiţie. Sionismul este o ideologie pernicioasă, în vreme ce emigrarea în Israel este posibilă prin aranjamente subterane. Poliţia politică veghează. Pactul cu KGB-ul este, de atâtea ori,capătul de drum al unor vieţi ce au debutat sub semnul solar al speranţei. Delaţiunea este modalitatea prin care cei incomozi dispar, o o formă de eficientă mobilitate socială. Nebunii declaraţi de medicii psihiatri plătesc pentru delictul de crimă-gândire.

“Imago” este cronica acestei ratate desprinderi de stalinism. Cei trei tineri ce cresc în umbra morţi tiranului, Ilia, Sania şi Miha, sunt, cu toţii, absorbiţi în malaxorul sovietic. Visătorii adolescenţi, cu gândul la Puşkin şi la Herzen, mergând pe urmele literaturii în Moscova lor, pătrund în pântecele unui URSS cariat de conformism, de corupţie şi de suspiciune. Fiecare este confruntat cu dispariţia iluziilor, fiecare îşi vede sfărâmat spaţiul în care se izolează, căutând libertatea. Poliţia politică este Mefistofelul care ispiteşte. Notele informative încep aparent amical, spre a fi apoi un iad din care nu mai există ieşire. În URSS, ca şi în emigraţie,sufletele vândute puterii nu se mai pot salva. Societatea subterană este ameninţată de ochiul puterii. Vulgaritatea sovietică contaminează şi distruge tot: izolat în cosmosul partiturilor sale muzicale,Sania descoperă, o dată cu moartea bunicii sale, intensitatea insuportabilă a urâtului sovietic. Mirosul de prăjeală şi de miasmele de băutură ieftina infestează tot, fără scăpare.

Tragedia lui Miha,intelectualul evreu rus, este tragedia unei întregi clase de intelighenţi.Stigmatul etnic, constant reamintit, este dublat de cel intelectual. Denunţat pentru lectura de literatură anti-sovietică, Miha intră în domeniul secret al samizdatului şi al rezistenţei. Solidaritatea cu cauza tătarilor alungaţi din Crimeea este un păcat teribil în ţara sovietelor. Agitaţia în favoarea unei cauze suspecte îl face pe Miha suspect el însuşi. Întâlnirea cu Saharov, apostolul acestei lupte dizidente, este ocazia de a descoperi puterea fragilă a celor fără de putere.

Detenţia din lagăr vine, organic. Şi, o dată cu ea, alienarea socială şi existenţială. Eliberat, Miha este, în termeni sovietici, ( familiari şi în RSR), un “ parazit”. El nu se poate angaja în câmpul muncii şi nu îşi poate justifica existenţa. Muncile cele mai umile îi sunt refuzate. KGB-ul este prezent, spre a oferi oferta generoasă de emigrare în Israel. Refuzul său declanşează mecanismul de strivire al individului. Presiunea Securităţii este copleşitoare. Uşile toate sunt închise, traiul este sufocant până la epuizare. Sinuciderea lui Miha este actul de eliberare din acest inferm. Alternativa la dezonoare este moartea. Înmormântarea lui este ceremonia în care se regăseşte doliul unei generaţii.

“ Imago” este un monument al artei ruse. Rafinamentul estetic se întâlneşte cu curajul etic. Căci URSS nu a fost doar patria lui Fadeev, ci şi ţara lui Mandelştam. La fel cum, astăzi, Rusia nu înseamnă doar autocraţia putinistă, ci şi demnitatea intransigentă a Ludmilei Uliţkaia.

Articol apărut şi în LaPunkt.