Interviu cu Gabriela Drăgan, director general al Institutului European din România, despre adoptarea monedei euro: „Următorul guvern ar trebui să fie cel care va decide dacă va fi asumat un nou termen și calendar”

În anii trecuţi se vorbea frecvent despre adoptarea de către România a monedei euro, adeseori această trecere fiind considerată chiar un obiectiv de ţară. În ultimul an, discuţia despre aderarea României la eurozonă a pierdut din aplomb, urmând a fi reluată probabil după alegerile legislative din această iarnă.

Dar cât de pregătită este de fapt România pentru a adopta moneda unică europeană şi înspre ce se îndreaptă Bucureştiul, în condiţiile în care politica monetară europeană este tot mai frecvent pusă sub semnul întrebării chiar în vestul Europei? Gabriela Drăgan, profesor universitar la Academia de Studii Economice din Bucureşti şi director general al Institutului European din România a oferit mai multe răspunsuri pe această temă complexă şi de maxim interes pentru România, ca stat membru al UE, într-un interviu acordat pentru Europunkt lui Vladimir Adrian Costea.

Vladimir Adrian Costea: Care sunt principalii indicatori economici care evidențiază posibilitatea adoptării monedei euro ?

Gabriela Drăgan: Înainte de a discuta despre condițiile de aderare la zona euro, vă rog să-mi permiteți să reamintesc faptul că, pentru România, ca și pentru celelalte state din Europa Centrală și de Est (ECE), aderarea la UE nu a însemnat automat și adoptarea monedei euro. Tratatele de aderare ale acestor țări specifică însă faptul că moneda euro va fi preluată atunci când vor fi îndeplinite anumite condiții, ceea ce înseamnă că trecerea la utilizarea euro apare pentru aceste țări ca o obligație, nu ca o opțiune. În acest moment, din cele 13 noi state membre care au aderat după 2004, șapte au adoptat euro (cel mai recent, Lituania, la 1 ianuarie 2015) și șase nu (Polonia, Cehia, Ungaria, România, Bulgaria și Croația). Majoritatea țărilor din zona non-euro, îndeosebi după declanșarea crizei economico-financiare, au adoptat așa numita strategie “wait and see” (așteaptă și vezi ce se întâmplă și abia apoi acționează). România, pe de altă parte, a fost singura țară din grup care și-a arătat interesul pentru euro, ultima țintă anunțată (și care nu mai poate fi nerespectată) fiind 1 ianuarie 2019. În acest moment, fără o nouă țintă clar asumată (responsabilitate lăsată probabil în sarcina viitorului guvern), România pare, cel puțin de facto, să se fi raliat și ea grupului “wait and see”.

Dar care ar fi condițiile pe care țările din afara zonei euro ar trebui să le îndeplinească? Criteriile de la Maastricht (după numele tratatului care le-a menționat pentru prima dată, la începutul anilor 90), cunoscute sub numele de criteriile de convergență nominală, includ un număr de 5 indicatori. O să îi trec rapid în revistă: existența unei inflații reduse (care să nu depășească cu mai mult de 1.5 puncte procentuale – pp – media celor mai performante trei ţări din zona euro), a unei dobânzi pe termen lung corelată cu rata inflației (care să nu depășească cu mai mult de 2 pp media celor mai performante trei țări), stabilitate în evoluția propriului curs de schimb (acesta trebuie să se mențină în marjele de fluctuație normale ale mecanismului cursurilor de schimb (MCS II), mecanism construit în jurul cursului pivot al euro, vreme de cel puțin 2 ani, fără devalorizări din inițiativă proprie) și disciplină fiscală demonstrată printr-un deficit bugetar care să nu depășească 3% din PIB și o datorie publică care să nu depășească 60% din PIB. Îndeplinirea respectivelor criterii ar trebui să demonstreze faptul că s-a atins un anumit nivel de convergență (nominală) între țara care dorește să adere și țările din zona euro.

Ce se întâmplă cu respectarea acestor indicatori după aderarea la zona euro și cum se asigură disciplina fiscală?

De la bun început, designul uniunii economice și monetare (UEM) a fost considerat unul imperfect (un uriaș sprijinit doar într-un picior, piciorul monetar, cel fiscal lipsind), considerându-se că lipsa unor politici fiscale comune poate fi suplinită prin măsuri coordonate, care să determine statele membre să accepte anumite reguli bazate pe prudență și disciplină fiscală. Instrumentul respectiv, cunoscut sub numele de Pactul de Stabilitate și Creștere (PSC), deși a cunoscut din anul 1997 și până astăzi mai multe modificări, implică, în principal, respectarea anumitor praguri prestabilite pentru datoria publică și deficitul bugetar. Prin urmare, criteriile Maastricht se aplică în perioada anterioară intrării în zona euro, iar regulile PSC, care se concentrează pe pragurile deficitului și ale datoriei publice, în perioada ulterioară.

Criza economico-financiară a exacerbat vulnerabilitățile de care aminteam ale UEM și a obligat Comisia Europeană să introducă o serie de indicatori suplimentari (în număr de 11), prin care să evalueze atât situația dezechilibrelor externe (contul curent, poziția investițională internațională netă, cursul de schimb valutar real efectiv, variația cotelor de export, costul unitar al muncii) cât și pe cea a dezechilibrelor interne (prețul locuințelor, fluxul de credite din sectorul privat, datoria sectorului privat, datoria publică, rata șomajului, variații ale pasivelor sectorului financiar).

Cum se situează România în raport cu indicatorii respectivi?

Analizând punctual modul în care România se poziționează astăzi față de criteriile sus amintite – de convergență nominală și de evaluare a echilibrelor macroeconomice – putem constata că situația e una favorabilă, atât criteriile Maastricht, cât și cea mai mare parte a celor 11 indicatori fiind îndepliniți.

Presupunând însă că decizia de trecere la euro ar depinde numai de îndeplinirea acestor criterii, una din condiții, respectiv cea de a participa la mecanismul cursurilor de schimb – MCS II – timp de cel puțin 2 ani, fără devieri semnificative față de cursul pivot euro, nu a fost luată încă. În cazul ultimei ținte asumate de România, respectiv 1 ianuarie 2019, decizia de intrare în MCS II ar fi trebuit luată cel mai târziu la 1 ianuarie 2016 și precedată de măsuri concrete de pregătire a trecerii la euro. În septembrie anul trecut, guvernatorul Mugur Isărescu preciza că ținta de adoptare a monedei europene în 2019 nu mai este una fezabilă, de vreme ce România ar fi trebuit să intre în mecanismul cursurilor de schimb II – anticamera zonei euro – cel mai târziu în iunie 2016.

Programul de convergență depus de România în acest an, 2016, nu mai menționează vreo dată țintă, ceea ce înseamnă că următorul guvern ar trebui să fie cel care va decide dacă va fi asumat un nou termen și calendar.

Decizia respectivă, dincolo de a fi însă o simplă decizie politică, va trebui să țină cont de nivelul de dezvoltare al României și de nevoia de a acționa în direcția atingerii unui nivel mai ridicat de convergență reală cu zona euro. Guvernatorul BNR a precizat cât se poate de explicit că nu suntem încă pregătiți să facem pasul acesta și asta pentru că aderarea la zona euro nu înseamnă doar îndeplinirea mecanicistă a anumitor criterii, ci mult mai mult, respectiv realizarea unei convergențe reale și durabile.

În ce măsură considerați oportună adoptarea monedei euro în România ?

Aderarea ar fi oportună din cel puțin două mari considerente, unele de ordin economic, celelalte de ordin politic.

În categoria beneficiilor economice amintesc dispariția riscurilor valutare, reducerea costurilor de tranzacțioare, creșterea transparenței prețurilor, disciplinarea politicilor economice, în categoria avantajelor de ordin politic, cel puțin la fel de importante, faptul că vei face parte, ca stat, din nucleul dur al Uniunii, din spațiul în care se iau cele mai importante decizii la nivel european.

Trecerea de la teorie la practică nu se face însă atât de lesne și pentru ca avantajele să se manifeste, noile state membre trebuie să aibă un nivel de dezvoltare convergent cu zona euro. Dacă acest tip de convergență nu există, costurile ajung să fie mari pentru ambele părți iar lecția oferită de Grecia nu trebuie în nici un caz ignorată.

Care sunt principalele obstacole pe care România le întâmpină în vederea adoptării monedei euro? Dar riscuri ?

După cum spuneam, îndeplinirea condițiilor de convergență nominală și a celor privind stabilitatea macroeconomică trebuie să reprezinte o condiție necesară, nu însă și suficientă. Recenta criză și evoluțiile înregistrate în economia europeană obligă atât instituțiile UE, cât și statele membre, la prudență maximă în decizia de trecere la zona euro. Actuala eterogenitate a eurogrupului reprezintă în continuare un element de îngrijorare, iar decizia de creștere a numărului de membri nu trebuie să acutizeze nici problemele din interiorul zonei, nici pe cele ale noului stat membru.

Când vorbim de convergență reală, avem în vedere, de regulă, nivelul PIB/loc. Vă este fără îndoială cunoscut faptul că în România, PIB/loc. exprimat în Paritatea Puterilor Cumpărare (PPC) în 2015 a repezentat doar 57%, din media UE, mult sub nivelul înregistrat de alte țări non-euro, precum Cehia (87%) sau Polonia (69%). Și, dacă ne amintim că la vremea lor, țările mai puțin dezvoltate, precum Spania, Portugalia sau Grecia, erau plasate în apropierea nivelurilor realizate astazi de Cehia sau Polonia, înțelegem de ce România e încă departe de media UE. Un calcul simplu ne arată că în cazul unui ritm de creștere economică de circa 5% pe an, 75% din PIB mediu al UE s-ar atinge abia în anul 2024, deci nu mai devreme de 9 ani. Evident, intervalul s-ar mări odată ce acest ritm de creștere economică s-ar reduce…

Întrebarea care trebuie pusă însă este dacă atingerea unui anumit nivel al PIB/loc. este suficientă. Răspunsul este simplu de dat, evident, nu putem avea drept indicator al convergenței reale numai PIB/loc. Convergența reală înseamnă mult mai mult, înseamnă și convergență a ciclurilor de afaceri, și convergență structurală, și flexibilitate a pieței muncii și mecanisme fiscale și financiare specifice, care să permită absorbția șocurilor, atunci când ele apar, și lista poate continua.

Marile probleme cărora România trebuie să le găsească soluții au legătură directă cu barierele existente în calea intensificării creșterii economice durabile, cu alte cuvinte o creștere economică care să întărească economia și să nu-i mai permită să fie atât de ușor de zdruncinat de diferitele șocuri interne sau externe. Soluția nu este una miraculoasă, dezvoltarea economică, care se sprijină pe creștere economică, înseamnă și investiții în sectoare de producție, dar și în sănătate și educație, înseamnă și creștere demografică, învățământ performant, sistem sanitar de calitate, înseamnă, evident și infrastructură de calitate (nu doar digitală, unde stăm foarte bine, ci și fizică), etc.

Sigur, de regulă ne plângem de lipsa banilor, dar ceea ce putem constata în România este că, deși criza a redus considerabil fluxurile de ISD, dar și apetența băncilor către acordarea de credite, atenția acordată fondurilor UE (fie ele fonduri structurale, de coeziune sau fonduri Juncker) nu a crescut, iar absorbția este printre cele mai mici din UE. Forța de muncă, pe de altă parte, pe fondul unei mobilității ridicate, a scăzut atât numeric, cât și structural, și există zone în care riscurile sunt extrem de mari (precum sectorul medical, de exemplu). În plus, în clasamentele internaționale privind competitivitatea, poziția României este slăbită ca urmare a scorurilor obținute la capitolul infrastructură, calitatea instituțiilor sau nivelul corupției.

Care sunt astăzi principalele provocări care stau astăzi în fața zonei euro?

Cu certitudine, principala provocare derivă din fragilitatea redresării economice, ceea ce impune intensificarea reformelor structurale, încurajarea investițiilor și continuarea măsurilor în direcția unei economii mult mai competitive.

Pe de altă parte, atunci când mecanismele specifice guvernanței din zona euro au fost reformate acum câțiva ani, s-a decis întărirea regulilor privind deficitele excesive. Faptul că la 27 iulie 2016, Comisia a decis “anularea” amenzilor către Spania și Portugalia (anul trecut, deficitul Spaniei a fost de 5,1% din PIB, iar al Portugaliei de 4,4%), dar și lipsa de reacție din partea altor state membre (precum Germania) a fost interpretată de un cunoscut analist de la CEPS, Daniel Gros, drept „tăcuta moarte a guvernanței din zona euro”. El consideră acest nou mod de abordare, unul extrem de riscant, care ridică semne de întrebarea privind modul de reacție al Comisiei atunci când și alte state membre vor fi în situații asemănătoare. Va proceda oare CE similar ?

În mod evident, Uniunea se găsește acum în fața unei noi dileme: cum să răspundă tot mai frecventelor solicitări de flexibilizare a regulilor PSC, fără să pună în pericol totuși mecanismele proaspăt reformate ale guvernanței în zona euro? Alegerea nu este ușoară, cu atât mai mult cu cât în prezent UE trebuie să facă față unor multiple crize, nu doar urmărilor  generate de criza economică. Criza refugiaților, situația politică complexă din unele state membre în care euroscepticismul este în creștere, Brexitul, sunt numai cîteva din crizele care trebuiesc gestionate cu maximă atenție (referindu-se la aceste multiple crize, președintele CE, Jean-Claude Juncker, declara recent că Uniunea se află într-o criză existențială).

Anul viitor vor fi alegeri în Olanda, Franța şi Germania, țări fondatoare, iar rezultatele pe care le pot înregistra diferitele partide populiste si eurosceptice ar putea genera noi surprize. Soluțiile, chiar dacă nu par ușor de găsit, nu pot fi identificate fără o abordare constructivă a tuturor actorilor implicați, fie ei din Vest sau din Est, reprezentanți ai instituțiilor supranaționale sau naționale, politicieni sau simpli cetățeni.