Interviu cu Daniel Dăianu: „Fructificarea oportunităților pe care le oferă Planul Juncker depinde de capacitatea unui stat membru de a avansa proiecte bine articulate, eligibile”

Planul Juncker – planul european de investiţii care a reuşit să stimuleze din nou apetitul investiţional al sectorului privat – este unul dintre principalele mecanisme prin care Europa îşi revine economic din marea criză de la finalul deceniului trecut.

De ce unele state membre profită mai mult, iar altele mai puţin de pe urma sa? Ce trebuie să facă România pentru a fructifica oportunităţile oferite de finanţările europene? Care este viitorul acestora în contextul în care competiţia pentru resursele financiare este tot mai acerbă în cadrul UE?

Profesorul universitar Daniel Dăianu, membru al Academiei Române, răspunde acestor preocupări într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, am rugămintea să identificaţi care sunt principalele arii de dezbatere generate de implementarea Planului Junkcer în contextul național al statelor Uniunii?

Daniel Dăianu: Se cuvine în primul rând să înțelegem circumstanțele în care a apărut ideea acestui plan.

Criza economică și financiară, fără precedent de la Marea Depresiune din secolul trecut, a lovit teribil economiile europene. A fost însoțită de o scădere dramatică a activității economice, de șomaj de două cifre în mai multe state din UE, de o reducere dramatică a investițiilor – în medie de la cca 25% la 17-18% din PIB. Șomajul în rândul tinerilor este foarte mare în Spania, Portugalia, Italia, Grecia. Statele au avut marja limitată de manevră din cauza îndatorării mari publice și intervenției de salvare a sistemelor bancare (din rațiuni legate de ce numim riscuri sistemice). În același timp, înclinația sectorului privat de a investi s-a diminuat copios ca urmare a aceluiași fenomen de supraîndatorare.

Acesta este contextul care a generat discuția între statele membre, între instituții europene privind un efort de investiții coordonat la nivelul UE, eventual sub forma unui fond de investiții. Astfel s-a născut Planul Juncker, ce poartă numele președintelui actual al Comisiei. Acest plan se bizuie esențialmente pe efectul de antrenare pe care câteva zeci de miliarde de euro bani publice l-ar avea prin mobilizarea de resurse private. Și rezultatele nu au întârziat să apară, sub forma propunerilor de proiecte de investiții – venite din statele membre ale Uniunii. Dacă Planul a mizat pe resurse mobilizate ce depășesc 300 miliarde euro, acum se vorbește de o dublare a acestui obiectiv având în vedere sprijinirea investițiilor în Uniune.

În cadrul căror state problematica Planului Juncker este dezbătută mai intens?

Planul Juncker este urmărit, este de presupus, cu mai mare atenție acolo unde investițiile naționale au scăzut mult și unde sunt de surmontat decalaje de dezvoltare mari. Dar această supoziție firească nu este neapărat confirmată de realitate. Și chiar dacă se discută despre acest plan în economii emergente din UE, între care și România, nu înseamnă că, automat, aceste state reușesc să beneficieze potrivit așteptărilor, nevoilor, de el.

Fructificarea oportunităților pe care le oferă Planul Juncker depinde de capacitatea unui stat membru (mă refer la sector public și sector privat deopotrivă) de a avansa proiecte bine articulate, eligibile, celor care decid în privința alocării resurselor. Experiența României din acest punct de vedere nu este, din păcate, o reușită; oferta românească este mult sub ceea ce îndreptățesc nevoile de dezvoltare pe care ţara le are.

Care sunt factorii care influenţează nivelul de dezbatere din cadrul statelor membre ale Uniunii cu privire la Planul Juncker?

Sunt mai multe aspecte implicate: stăruința autorităților naționale de a aduce în atenția publică importanţa Planului și oportunitățile pe care le oferă; colaborarea între autorități și cei care pot construi proiecte eligibile; priceperea și seriozitatea în construcția unor proiecte eligibile; forța instituțională în a promova proiecte românești în competiția cu alte state. Vedeți că, din păcate, repet, România nu are până acum o ofertă de proiecte care să răspundă nevoilor sale și care, mai ales, să fie competitive, adică să aibă șanse rezonabile de a fie acceptate. Ați văzut că am ajuns în situația ca de la Bruxelles să ni se sugereze să venim cu o propunere privind investiții în infrastructura de irigații, ceea ce spune multe…

Cum se poziționează statele membre ale Uniunii Europene în raport cu prevederile Planului Juncker?

Așa cum se întâmplă, uneori, cu fonduri din bugetul UE, este de așteptat ca state mai avansate din punct de vedere economic și cu o capacitate instituțională superioară să beneficieze mai mult de Planul Juncker. Fiindcă scăderea mare a investițiilor în toate statele membre din UE naște apetit peste tot pentru resurse ce pot fi accesate în condiții mai avantajoase. Această competiţie se observă și între economii emergente. Și nici nu se poate aloca în mod administrativ, fără criterii adecvate și în transparență, volumul de resurse investiționale.

Care sunt constrângerile pe care Uniunea Europeană le întâmpină în privința implementării obiectivelor urmărite în cadrul Planului de investiții pentru Europa?

Mereu se poate invoca dimensiunea birocratică a procesului, chestiuni logistice. De aceea se recurge la capabilități ale Băncii Europene de Investiții. Dar, în ultimă instanță, ce contează este calitatea proiectelor. Desigur, intervine și limita resurselor disponibile care devine constrângătoare în mod inevitabil în timp. De aceea se vorbește acum de nevoia de a crește resursele mobilizabile, chiar de a dubla capacitatea investițională a Planului.

În ce măsură Planului Juncker contribuie la reducerea decalajelor economice între statele membre?

Poate ajuta. Dar reducerea decalajelor depinde, în largă măsură, de ce se face acasă, în fiecare țară mai puțin dezvoltată. România are numeroase minusuri în ce privește colectarea veniturilor fiscale (27-28% din PIB, un nivel dintre cele mă scăzute în Uniune, care exprimă evaziune fiscală masivă, practici rele de “optimizare fiscala”, corupție, etc), lipsa de priorități în investiții, deficitul instituțional ce se vede în nerealizarea de proiecte, etc. Aici trebuie să ne descurcăm în primul rând singuri; nu să așteptăm comisari de la Bruxelles să ne tragă de urechi. Dacă am avea o colectare de venituri fiscale asemănătoare cu a vecinilor care au intrat în UE începând cu 2004 adică venituri fiscale de peste 33% din PIB, am putea finanța mai bine educația și sănătatea, aloca mai multe resurse pentru dezvoltarea infrastructurii, pentru măsuri active de sprijinire a unor sectoare prioritare (cum facem acum cu industria IT). La resursele proprii s-ar adăuga fonduri structurale și de coeziune, care ar ajuta surmontarea decalajelor. Acasă trebuie să găsim forța instituțională și seriozitatea pentru a răzbi, pentru a învinge capcane ale stării de acum.

Care sunt condițiile care trebuie îndeplinite în vederea implementării unei pieţe unice de capital?

Piața unică de capital se va dezvolta în măsura în care va fi stopată fragmentarea piețelor financiare, indusă de criza puternică. Dar să nu ne facem iluzii. Europa depinde în mod covârșitor de finanțare bancară – peste 75% din total, spre deosebire de SUA, unde finanțarea prin piața de capital este invers ca procent. În România, finanțarea bancară înseamnă mai mult de 90% din total. Să privim lucrurile având simțul realității.

În ce măsură criza refugiaţilor şi rezultatul Brexit-ului influenţează agenda Uniunii Europene în privinţa implementării Planului de investiţii pentru Europa?

Aceste evenimente tensionează atmosfera generală în Uniune și mărește competiția între state pentru resurse. Retragerea UK din UE afectează negativ bugetul UE această țară fiind contributor net. Criza refugiaților pune presiune pe bugete naționale și pe bugetul UE. Cu atât mai mult, fiecare stat membru încearcă să își maximizeze șansele de acces la resurse oferite de Planul Juncker și nu numai. De aceea și disputa pe distribuția bugetului UE este atât de intensă. În plus, dacă nu vom absorbi cât mai mult și mai bine fondurile europene pe care le avem la dispoziție în exercițiul financiar 2014-2020, probabilitatea ca să aibă loc redistribuiri de fonduri în funcție de nevoile de ansamblu ale UE (care înseamnă și protecția frontierelor, lupta contra terorismului) va crește.

Daniel Dăianu este profesor universitar la SNSPA, București și membru al Academiei Române; membru în Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României; membru în Grupul la Nivel Înalt pentru Reformarea Finanțării Bugetului UE (HLGOR) condus de Mario Monti; membru al Consiliului European pentru Relații Externe; Membru în Board of Trustees al Friends of Europe; ministru de finanțe al României (1997-98) și europarlamentar (2007-09); prim vice-președinte al Autorității pentru Supraveghere Financiară (2013-14); economist șef al BNR (1992-1997); cercetător invitat la FMI, OECD, NATO Defense College, etc; studii post-doctorale la Harvard University și de executive management la Harvard Business School. Autor al mai multor lucrări între care “Tranformation aș a Real Process (Ashgate, 1998) și “Which Way Goes Capitalism?” (CEU Press, 2009). Co-coordonator al volumului “ The Crisis of the Eurozone and the Future of Europe” (Palgrave Macmillan, 2014) și al volumului “Ethical Boundaries of Capitalism”, Ashgate (UK, 2005). Ultimul său volum este “Marele Impas în Europa” (Polirom, 2015).