Pe 11 decembrie suntem din nou chemaţi la urne pentru a alege membrii Parlamentului. Dincolo de dezbaterile electorale punctuale pe problemele prezentului, Europunkt vă propune o scurtă readucere aminte a caracteristicilor fenomenului electoral din România din istoria postdecembristă şi nu numai şi a impactului pe care modul cum românii s-au raportat la alegeri s-a oglindit asupra democraţiei româneşti.

Profesorul Cristian Preda de la Facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti, eurodeputat, autor al cărţii „Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 pînă în prezent” (2011), răspunde întrebărilor lui Vladimir Adrian Costea despre dinamica fenomenului electoral în România de-a lungul timpului.

Cristian Preda

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să descrieţi dinamica absenteismului la scrutinele electorale desfășurate în România postcomunistă.

Cristian Preda: Primele alegeri postcomuniste, ținute în mai 1990, au avut parte de o mobilizare extraordinară, peste 86% dintre cetățeni venind la urne. Așa se petrec lucrurile când are loc o schimbare de regim. Participarea electoratului a urmat, apoi, o curbă descendentă: trei sferturi din alegători au votat în 1992 și 1996, în jur de 2/3 în 2000 și 2004, pentru a coborî dramatic la circa 40% în 2008 și 2012. Scăderea interesului electoral e și ea firească. Nu, însă, în asemenea proporții! Dezamăgirea a fost, în unele clipe, atât de mare, încât s-a evocat ideea introducerii sau, mai precis, a reintroducerii votului obligatoriu. Puțină lume știe că România interbelică a practicat votul obligatoriu! Din păcate, n-a mers prea bine atunci. Acum, rezistența e mare, fiindcă o asemenea procedură e văzută ca o constrângere insuportabilă. Din păcate, participarea a atins cota minimă atunci când am fost ales prima dată în Parlamentul European. Doar 27% dintre cetățenii români au venit să își exprime opțiunile în 2009! Pentru ca tabloul să fie complet, să spunem că la prezidențiale nu s-a coborât niciodată sub 50 de procente.

În ce măsură tipul scrutinului electoral a reprezentat un factor important în influențarea absenteismului?

E greu de estimat influența tipului de scrutin asupra mobilizării. O vreme, s-a creat iluzia că, dacă adoptăm un scrutin uninominal, va spori participarea. Nu a fost așa. Personalizarea legăturii dintre alegător și ales, de la care se așteptau adevărate miracole, a fost ratată. Modul de vot folosit în 2008 și 2012 a dat, de fapt, mai multă forță partidelor. Am căutat să explic asta înainte de introducerea lui, dar am fost considerat un cârcotaș care spune ce află din cărți. Până la urmă, nu lecturile au descurajat electoratul… La drept vorbind, personalizarea efectivă funcționează doar în cazul competiției pentru Cotroceni. Iar asta se întâmplă pentru că „premiul” e unul singur. Mai ales la turul al doilea, se votează împotriva cuiva. Alegătorii doresc mai degrabă să penalizeze decât să acorde cuiva încredere. De aceea, în general, la turul al doilea vin mai mult. Excepția a fost în 2000: la finala Iliescu-Vadim Tudor, au venit cu 1,5 milioane de votanți mai puțin decât ajunseseră la primul tur.

Care sunt principalele consecințe pe care absenteismul le-a produs asupra democratizării României în perioada postcomunistă?

În general, absenteismul e considerat acum ca un lucru rău pentru democrație. Trăim într-o epocă în care regimul e văzut ca necesarmente mobilizator. Prin anii 70, ideea de democrație era oarecum alta. Se credea atunci că regimul democratic postbelic e „împovărat” de prea multe exigențe și că e bine ca presiunea publicului să scadă, pentru ca guvernanții să aibă posibilitatea de a gestiona în interesul general, și nu răspunzând unor interese de grup. Asta era ceea ce se numea, în acea vreme, „criza democrației”. Democratizarea României s-a produs sub influența unor teorii diferite, care spun că e musai ca electoratul să fie în priză. Dacă se poate, permanent! E greu de tranșat. Personal, cred că vocea poporului trebuie să se audă și, dacă se poate, cât mai clar. Nu cât mai tranșant, ci cât mai articulat. Proporția absenților e însemnată. Când numărul votanților scade sub 50%, e dificil să te simți în largul tău ca reprezentant. Pe de altă parte, democratizarea s-a produs chiar dacă participarea a scăzut. E un fapt de netăgăduit.

În ce măsură rezultatul scrutinelor electorale au fost influențate de capacitatea competitorilor electorali de a frauda alegerile pe fondul dezinteresului alegătorilor de a se prezenta la vot?

E cert că unii dintre alegătorii raționali au început să absenteze, văzând că politica nu le aduce satisfacțiile sperate. Entuziasmul și credința în schimbare rapidă erau enorme în anii nouăzeci. Îmi amintesc ce bucurie a produs alegerea lui Emil Constantinescu în 1996! A fost ceva formidabil. Necunoscuții se îmbrățișau în plină stradă, ca în zilele revoluției din 1989. Mai târziu, mulți entuziaști au devenit blazați. Așteptările fuseseră mult prea mari. Pe de altă parte, avem și fenomenul contrar. Mă tem că mulți au venit la vot în anii 2000 pentru că au fost mituiți. Cu alimente și bani. E un adevăr dureros, dar așa s-a întâmplat: fraude de acest gen au crescut participarea.

Care au fost principalele metode utilizate de competitori în privința fraudării alegerilor?

Am evocat mituirea alegătorilor cu bani sau alimente, fiindcă e la fel de gravă ca furtul de voturi exprimate. Mulți zic că partidele care nu au reprezentanți în secțiile de votare sunt furate de cele care au. Nimeni nu a documentat asta în mod detaliat. Mitul acesta e, însă, persistent. S-a mai vorbit, de-a lungul timpului, și despre alte metode. De pildă, în 2000, s-a vehiculat intens ideea că partidul lui Iliescu a cerut unor organizații să voteze cu Vadim Tudor, în turul întâi, pentru ca reprezentantul PRM să se califice în finală. S-a vorbit, apoi, despre folosirea sistematică a numelor unor persoane decedate sau plecate în străinătate ca votanți. Mulți au reacționat, zicând că sunt exagerări și că, dacă s-a petrecut ceva de felul ăsta, e vorba despre scăpări nevinovate. Există, pe de altă parte, certitudini. Șeful PSD, Liviu Dragnea, a fost condamnat pentru frauda electorală de la referendumul ținut în vara toridă a lui 2012. A încercat el să ascundă adevărul, mai ales că a și scăpat de închisoare, dar frauda e fraudă. Există consecințe importante pentru actualul șef al pesediștilor: fiind condamnat, el nu mai poate fi numit în guvern. Poate că asta îi va descuraja pe alții să falsifice voința alegătorilor.

În ce măsură modificările survenite asupra legislației electorale au contribuit la îngreunarea posibilității fraudării alegerilor?

O metodă de fraudare privește finanțarea. Cred că înăsprirea legislației referitoare la sursele și metodele utilizate pentru a plăti campaniile a avut un efect pozitiv. Pe de altă parte, funcționarea media în campanii e total defectuoasă. Se vorbește de ceva vreme despre coruperea unor jurnaliști, dar nimeni nu a prezentat vreo probă. Hoțul neprins e negustor cinstit, zice o vorbă românească. Politica democratică nu admite, însă, un asemenea proverb. Pe de altă parte, nu e vorba doar despre bani. O presă care e dependentă politic, dar are masca neutralității, calcă în picioare dreptul la informare al cetățeanului. Știrile false, manipulările grosolane, opiniile partizane prezentate ca expertiză au acaparat spațiul public, devenind obstacole în calea unor alegeri corecte. A devenit atât de greu să obții informație veridică, încât mulți cetățeni abandonează căutarea de știri politice. În asemenea condiții, corpul politic e rănit.

Cum se poziționează scrutinele electorale desfășurate în postcomunismul românesc în raport cu scrutinele electorale desfășurate în perioada 1866-1948, din perspectiva absenteismului și fraudării alegerilor?

Nu avem date fiabile pentru toate alegerile ținute în România. Statistici prost alcătuite, cenzurarea sau distrugerea unor informații, manipularea sun câteva dintre cauzele acestei stări de lucruri. Ce este cert e că și frauda, și absenteismul sunt cunoscute încă din secolul al XIX-lea. De fapt, încă de la primul scrutin ținut în Valahia (în 1831) și în Moldova (un an mai târziu), participanții au acuzat încălcări ale regulilor și lipsa unor votanți, care erau – culmea ! – și candidați! E greu de găsit un scrutin – exceptându-le pe cele ținute în comunism – care să nu fi fost contestat, imediat după ce s-au închis urnele. Gradul real de participare e o necunoscută pentru perioada comunistă, fiindcă cifrele se falsificau, așa cum se întâmpla și-n alte domenii: ziarele oficiale ziceau că se vota în proporții de 99,9 la sută. Am analizat în Rumânii fericiți, cartea mea apărută la Polirom în 2011, scrutinele organizate de la 1831 până azi. E fascinant să vezi câtă neîncredere a existat, printre români, în alegeri, de-a lungul întregii perioade. În ciuda acestei percepții, România a urmat calea europeană: scrutin cenzitar în secolul al XIX-lea, cu extinderea treptată a accesului la urne al unor pături sărace sau analfabete, dreptul la vot universal masculin începând din 1919, dreptul la vot al femeilor din 1929 (la locale) și din 1939 (la legislative). Comunismul nu a putut opri sincronizarea. În ciuda fraudei intelectuale pe care o reprezenta scrutinul cu un singur competitor…

 

Tags: , , , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu