Ultimii ani ne-au făcut martorii unei ascensiuni serioase a populismului, atât în Europa, cât şi în America. Din Grecia până în SUA, şi din Marea Britanie până în Ungaria şi Polonia, forţele politice populiste pun sub semnul întrebării însăşi fundamentele sistemului democratic în care trăim, chiar dacă se folosesc tocmai de acestea pentru a-şi legitima planurile de a obţine puterea. În acest context, nici România nu este imună la pericolul populismului.

Raluca Alexandrescu, conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, explică pentru Europunkt, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, care sunt principalele caracteristici ale populismului pe cele două maluri ale Atlanticului, la începutul secolului al XXI-lea şi cum este conectată România la acest trend periculos. alexandrescu

Vladimir Adrian Costea: Care sunt principalele caracteristici ale populismului prezente la începutul secolului al XXI-lea în spaţiul american şi european, din punct de vedere al mesajelor transmise, instrumentelor de propagare, respectiv al actorilor utilizaţi?

Raluca Alexandrescu: Dacă vorbim de populismul european (și mai nou de cel american), cred că referința trebuie coborâtă în secolul XIX. Există o legătură de durată între apariția și consolidarea democrațiilor reprezentative în secolele XIX și XX și pericolul populismului sau demagogiei, așa cum este el semnalat de primii teoreticieni ai fenomenului, spre jumătatea secolului al XIX. Actualmente, fenomenul populist pare a se profila din ce în ce mai pregnant pe fondul reașezării unor clivaje în interiorul societăților europene, rămase în adormire sau uneori stinse, care se reanimă acum.

Ceea ce reiese din ce în ce mai limpede este că populismele de astăzi (din Italia, din Franța, din Ungaria etc.) nu mai pot fi expediate sub eticheta de simple derapaje sau patologii ale democrației, așa cum ar fi putut fi ele analizate cu, să spunem, zece ani în urmă. Aspectul cel mai problematic al creșterii ponderii discursului populist în Europa este tocmai originea lui în chiar exercițiul jocului democratic. În cazul populismelor contemporane, cred că este necesar să le privim inclusiv din perspectiva raportului dintre democrație, deficit democratic, ruptură a societății de elitele produse de democrație etc. Într-o oarecare măsură – cum observă Mény și Surel (Par le peuple, pour le peuple. Le populisme et les démocraties, Fayard, Paris, 2000) tocmai exercițiul democratic este cel responsabil, măcar parțial, pentru producerea acestui efect pervers al expresiei votului.

Chestiunea limitelor sau fragilității democrației nu este nici pe departe un subiect nou. Astăzi cred că ea trebuie chestionată, încă odată, în formele pe care le produce prin reprezentare, mediere și prin favorizare indirectă a constituirii unor oligarhii mai mult sau mai puțin concurențiale.

În ce măsură începutul secolului al XXI-lea poate fi definit din perspectiva modelului populismului? Care sunt tendinţele identificate în spaţiul american şi european?

Ar fi cel puțin două categorii care ar merita menționate în acest sens:

  1. Problemele identitare ale cetățenilor vechilor state ale Uniunii Europene, confruntați cu efectele extinderii UE – sau mai bine spus cu o reprezentare distorsionată a acestora. Într-o manieră generală, nemulțumirile legate de politicile interne ale statelor membre reverberează asupra importului de forță de muncă din noile state membre. Asistăm în acest sens la o recuperare a clivajului naționalist care opune alogenii etnicilor puri. Străinul este blamabil în genere pentru disfuncțiile politicilor interne.
  2. Problemele identitare ale Occidentului (democratic) în raport cu valurile de imigranții, pe fondul concretizării dramatice a terorismului islamist. În acest caz, clivajul menționat mai sus se regăsește într-un context mai larg al clivajului Occident/Orient: polemicile legate de orientalism, postcolonialism vs. eurocentrism au constitut teme importante ale dezbaterii publice în urmă cu treizeci-patruzeci de ani, pentru a reveni astăzi într-o formulă revizitată, dar nu mai puțin problematică.

Care sunt cauzele care au determinat ascensiunea fenomenului populist?

Există câteva cauze generale pe care putem încerca să le identificăm și care provin din nemulțumirea cetățenilor, manifestată în mai multe direcții:

  1. relația cetățenilor cu guvernarea;
  2. relația electoratului cu partidele politice;
  3. discrepanțele uriașe dintre promisiunile electorale și realizările efective din timpul guvernării;
  4. incapacitatea clasei politice de a asuma o agendă fundamentală de natură să restructureze dezbaterea politică generală.

Care sunt efectele pe care discursurile şi acţiunile populiste le-au generat cu privire la reflecţia asupra definirii relaţiei dintre stat şi cetăţean?

Nu știu dacă se poate vorbi actualmente de o redefinire a relației dintre stat și cetățean din perspectiva creșterii în importanță a mișcărilor populiste, tocmai pentru că specificul discursului populist este să lase necartografiate aceste spații. A spune „poporul are puterea” echivalează, în termenii raționalității politice și ai guvernării contemporane, cu a spune că poporul nu are nimic în afară de discurs, de narativitate simbolică. Lipsa de conținut a propunerii populiste în materie ar putea, pe de altă parte, să creeze ea însăși efecte asupra relației despre care vorbiți, nu atât din perspectiva funcționalităților administrative, cât mai ales din perspectiva așteptărilor cetățenilor și a modului cum ei se vor raporta la eventualele nemulțumiri generate de absența unei modificări de substanță.

Care sunt principalele modificări produse asupra configurării elitei politice în spaţiul american şi european?

Elitele din aceste spații sunt produsul exercițiului democratic, mai vechi sau mai recent. Discursul noilor elite populiste arată spre o ruptură a vechilor elite de popor, o alienare a acestora în raport cu poporul. Intrând în această logică, liderii noului populism globalizat se plasează însă într-o situație paradoxală: urcă în vârf pe scara legitimității unui sistem pe care-l contestă. Pe de altă parte, este din ce în ce mai evidentă problema deficitului democratic, pornind de la nivelul instituțional european și ajungând la spațiul politic intern al statelor europene sau al SUA. E interesant în acest context să ne întrebăm cum definim astăzi rolul elitelor și, mai ales, ce așteptăm de la ele. Cine mai joacă un asemenea rol în societățile europene și în cea americană?

Alegerea lui Donald Trump nu este primul eveniment care trebuie să dea serios de gândit, dar are de departe impactul cel mai semnificativ în tabloul general al discursului politic. Mediul universitar american, sau cel puțin acea porțiune a lui care nu a luat în serios opțiunea Trump-președinte, are încă dificultăți să se recompună și să formuleze un discurs pe măsura surprizei de proporții ieșită din cabinele de vot. În lumea politologilor și filosofilor politici, analiza derapajelor din democrații a debutat însă de ceva vreme și se măsoară deja în lungi rafturi de bibliotecă.

Care este “nivelul” de influenţă şi extindere al populismului în România, comparativ cu celelalte state membre ale Uniunii Europene?

Campania electorală din ultima lună mi se pare că a servit drept revelator pentru conturarea unor plaje de propagare a discursului de tip populist, care poate fi regăsit, în egală măsură, la partide dominante, parlamentare (PSD) și la partide excentrice, recent create și care par a fi purtătoarele oficioase ale unor extreme discursive pe care, din strategii electorale, social-democrații români nu doresc să le asume – Partidul România Unită este un exemplu în acest sens. Populismul românesc de astăzi își extrage vectorii din recuperarea unei strategii care are rădăcini pe de o parte în refuzul elitelor actuale, vizibil la nivel european, iar pe de altă parte dintr-o tradiție a hate-speech-ului formulat în anii ’90 de propaganda anti-semită, legionaroidă și național-ceaușistă a Partidului România Mare. Sloganurile de la începutul anilor ’90, „Nu ne vindem țara”, „afară cu străinii din țară”, „conspirația iudeo-masonică”, „rețeaua sorosistă” sunt preluate à l’identique în propaganda de astăzi. În plus, efectul Trump, chiar dacă nu are un impact instituțional sau geopolitic direct (nu încă, în orice caz), are cu certitudine un efect colateral. Sub umbrela prea generoasă a refuzului „tiraniei corectitudinii politice” (care, în bună măsură, păstrată în limitele democratice, nu înseamnă până la urmă decât cei șapte ani de acasă ai educației democratice), o bună parte din purtătorii și generatorii hate-speech-ului dau senzația că deja, totul este permis în materie de exprimare publică a disprețului, urii, resentimentului etc. Se pun în chestiune, cu tonul cel mai natural, bazele în materie de educație democratică și de drepturi fără de care regimurile politice occidentale nu s-ar fi putut construi. Nivelul de ură și de bigotism pe care l-am remarcat în timpul campaniei electorale pentru parlamentarele 2016 nu are egal decât în anii ’90.

În ce măsură influenţa şi extinderea populismului în spaţiul american şi european pot fi limitate?

Ca întotdeauna, răspunsul democrațiilor la valurile populiste trebuie să treacă prin reactivarea unor mecanisme valide și eficiente de reinstituire a legitimității reale a instituțiilor reprezentative, tocmai pentru că una din cauzele creșterii valului populist este prăbușirea încrederii în funcționalitatea sistemului democratic. Timpurile pe care le trăim nu sunt neapărat foarte promițătoare în acest sens și devine cu atât mai importantă permanenta reafirmare a principiilor și drepturilor fundamentale proprii democrațiilor liberale. Avem tendința să le considerăm de la sine înțelese, dar normalizarea răului, excesului, urii, intoleranței, bigotismului – fenomene palpabile care se petrec astăzi sub ochii noștri – pun în pericol însăși fibra culturii democratice.

 

 

 

 

 

 

 

Tags: , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu