Interviu cu Nicu Alifantis : „Dacă acceptai să te aliniezi doctrinei, te numărai printre favoriții puterii la acea vreme, dar nu te obliga nimeni, era opțiunea fiecăruia s-o facă sau nu”

S-a scris mult despre cenzura artistică desfăşurată de stat în perioada comunistă şi despre compromisurile făcute de artişti cu puterea politică de la acea vreme. Mărturiile şi opiniile sunt împărţite, ca întotdeauna când este vorba despre un fenomen complex.

Europunkt vă invită să cunoaşteţi şi felul în care a resimţit cântăreţul şi compozitorul Nicu Alifantis imixtiunea politicului în muzică în perioada comunistă. Despre existenţa opţiunilor înainte de 1989, despre evoluţia Cenaclului Flacăra, despre disidenţa împotriva regimului, despre patriotismul autentic, dar şi despre evoluţia post-decembristă a muzicii româneşti, aflaţi dintr-un interviu în exclusivitate acordat lui Vladimir Adrian Costea.

Foto: Victor Stroe

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, am rugămintea să evidenţiaţi care sunt cele mai frapante aspecte referitoare la implicarea politicului în activitatea artiștilor în timpul regimului comunist. În ce măsură cenzura şi ideologia totalitară construiesc un “nou” tip de muzică?

Nicu Alifantis: Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar eu n-am simțit așa ceva. Politicul nu s-a implicat în activitatea artiștilor, decât în măsura în care unii artiști acceptau să intre în acest joc din divese motive. Din totdeauna arta, implicit muzica, a fost un produs al artistului, nicidecum al sistemului. Nimeni nu te obliga să îmbrățișezi propunerile ideologiei sistemului, decât dacă voiai acest lucru. Sigur, dacă acceptai să te aliniezi doctrinei, erai mai mult băgat în seamă, te numărai printre favoriții puterii la acea vreme, beneficiai de niște avantaje, dar nu te obliga nimeni, repet, era opțiunea fiecăruia s-o facă sau nu.

Care sunt mijloacele prin intermediul căreia este instaurată un “nou” tip de muzică, obedientă regimului totalitar?

Erau emisiunile radio, emisiunile TV, discuri, plecările în străinătate. Cine dorea să fie mai mult difuzat pe radio și TV, cine dorea turnee în afară prin ARIA (Agenția Română de Impresariat Artistic) sau cine dorea să participe la cât mai multe spectacole omagiale, ori să dețină poziții de frunte în cadrul unor instituții artistice (teatre, ansambluri artistice profesioniste sau de amatori), făcea jocul regimului aflat la putere, devenind obedient acestuia. O sumedenie de actori, cântăreți și compozitori au făcut-o, bucurându-se de avantajele sistemului. Deveneau favoriți, deci favorizați. Totul se rezuma la poziție și bani. Scuza care se transforma în principiu era, „da’ ce mă doare gura?”, iar rezultatul era în casierie.

Care este rolul artiștilor în cadrul regimurilor totalitare?

Cred că putem discuta de două mari categorii de artiști. Prima categorie, a artiștilor care și-au văzut de treaba lor, făcând slalom printre „indicațiile prețioase” venite de la centru și care și-au consolidat, prin compromisuri minore, verticalitatea coloanei vertebrale, ducându-și mai departe mesajul artei lor și, a doua categorie, a artiștilor care s-au aliniat sistemului. Rezultatul? Prima categorie, a însemnat Artist-Artă-Demnitate (atât umană, cât și profesională), iar a doua categorie a însemnat Artist-Opotunism-Obediență. Cine a avut mai mult de câștigat? Indiscutabil, a doua categorie. Ar mai fi de spus că cele două categorii de artiști au rezistat și au dus mai departe steagul artei românești într-un tandem fără de care, altfel, n-ar fi putut exista. A fost un joc al contrastelor.

În ce măsură consideraţi că muzica contribuie la imbecilizare prin îndoctrinare a cetăţenilor?

Înainte de 1989 nu cred că putem vorbi de imbecilizare prin muzică, prin artă în general. Exista o autoprotecție, atât a artiștilor, cât și a publicului care funcționa foarte bine. Nu s-a putut ajunge la imbecilizarea prin îndoctrinare, pentru că totuși, nu se implementase atât de bine niciunul din fenomenele Coreea, China sau Uniunea Sovietică. România avea totuși avantajul unei țări a cărei capitală fusese Micul Paris, iar Imperiul Austro-Ungar lăsase destule urme pe hartă. În plus, primele semne ale distrugerii sistemului comunist începuseră să apară prin vecini. Mult mai grav este acum, după părerea mea. Riscul imbecilizării prin artă și nu numai, este mult mai mare în prezent. Degradarea limbii române, distrugerea sistemului valoric, deformarea trecutului istoric, îndepărtarea de noțiunea de patriotism, inducerea în derută a sistemului de învățământ, difuzarea excesivă a repertoriului străin în defavoarea celui românesc și câte și mai câte, mă fac să devin și mai pesimist în ceea ce privește sănătatea spirituală a acestei nații.

Foto: Mircea Moisescu

Care au fost obstacolele care au frânat/ îngreunat dezvoltarea muzicii în cadrul regimului comunist?

Putem spune că lipsa de informații, dotările tehnice, piața săracă în instrumente și accesorii muzicale. Cu toate că, dacă stau bine și mă gândesc multă lume se descurca.  Și cu informațiile, și cu instrumentele și cu tehnica. Românii au fost și sunt o nație inventivă, care cu cât sunt mai mari piedicile, cu atât găsesc soluții care mai de care mai salvatoare. Rudele de prin străinătate, turneele unora prin alte țări ale blocului de est și de vest, au creat o piaţă neagră care a funcționat foarte bine încă de pe la mijlocul anilor ’70. Ar mai fi de remarcat faptul că anii ’60-’70, în ciuda condițiilor vitrege, au fost extrem de prolifici, iar produsele au fost de o înaltă calitate artistică.

În ce măsură promovarea artiștilor era influențată de aproprierea acestora de regimul comunist?

Am spus-o mai sus. Cântai și spuneai ce trebuia, erai luat în brațe, promovat, difuzat, favorizat, câștigai bine, o duceai bine. Cine nu-și dorea asta? Pe asta mizau și ei, mai marii sistemului.

Care sunt consecințele pe care cenzura și ideologia comunistă le-au generat în cadrul manifestărilor artistice în România?

Dacă spiritul patriotic poate fi numit o consecință a ceea ce se întâmpla atunci, ei bine da, asta a fost. A existat și foarte multă maculatură, dar mari personalități artistice românești au creat opere de o mare încărcătură patriotică și asta pentru că așa au simțit, nu i-a obligat nimeni. Nichita Stănescu, Ion Nicolescu, Tudor Gheorghe, Tudor George, Teodor Pâcă, au lăsat în urma lor poeme și cântece despre țară, despre popor, despre iubirea de țară și popor. Nimic rușinos în asta. Ce poate fi mai minunat decât să-ți iubești țara și neamu’!

Au existat cercuri/manifestări artistice care să permită o raportare critică din partea artiștilor la regimul comunist?

Da, dar era foarte riscant de creat și întreținut o atitudine opozantă fățișă. Apăreau represalii și nu foarte confortabile. A existat o categorie de artiști care au știut foarte bine să joace inteligent, astfel încât să nu fie ostentativi și să fie astfel incluși în categoria disidenților, mai ales după 1990. Personal sunt destul de rezervat asupra acestui subiect și le-aș spune „aşa-zişi disidenţi”.

În ce măsură libertatea de exprimare era permisă în Cenaclul Flacăra?

N-aș vrea să confundăm, când ne referim la libertatea de exprimare, artiștii ce performau în Cenaclu’, cu fenomenul Cenaclul Flacăra. Nimeni nu spunea sau cânta ceva ce nu era aprobat sau agreat, ca să folosesc un termen mai blând, de către Adrian Păunescu.  Responsabil pentru libertatea de expresie a artiștilor din Cenaclu’ era doar Păunescu și asta pentru că ținea de poziția pe care acesta o căpătase în fața autorităților. Să nu fim naivi, tot ce se-ntâmpla era numai cu voie de la-mpărăție. Mă și amuză când mă gândesc câtă lume era entuziasmată de cântecele și poemele „de mare curaj” ce se auzeau la acea vreme pe scena Cenaclului. Era foarte simplu. Păunescu, știa cel mai bine cât își poate permite. Toată responsabilitatea era asumată numai și numai de el. A fost de altfel și motivul pentru care a fost dat de-o parte. Ajunsese să controleze sistemul, ceea ce a deranjat și asta până într-o bună zi când nu i s-a mai permis. Dacă n-ar fi existat incidentul de la Ploiești, probabil că s-ar fi inventat ceva pentru a fi redus la tăcere.

Cum ați resimțit dumneavoastră implicarea politicului în cadrul manifestărilor artistice din Cenaclul Flacăra?

Eu am fost în Cenaclu’ în perioada 1974-1980. Până în ’78, în afară de micile „ofrande” aduse politicului, totul era mult mai relaxat. Primul semnal de alarmă în ceea ce mă privește s-a întâmplat la sfârșitul anului 1976 când a fost modificat textul cântecului Imn (Trăiască România) în urma unui conflict dintre Ion Nicolescu și Adrian Păunescu. Am trecut peste asta, deși nu mi-a picat bine, recunosc. Prin ‘78 orientarea politică a manifestărilor a devenit din ce în ce mai accentuată, iar încetul cu încetul, „greii” cenacliștilor au început să se retragă.  Eu am făcut-o la începutul anului 1980, când, într-adevăr, totul devenise extrem de trâmbițător la adresa Cârmaciului. Aveam de ales între Cenaclu’ și Teatrul Mic al cărui angajat eram din ‘79. Am ales Teatrul Mic pentru că îmi doream din ce în ce mai tare să fac altceva decât să cânt la Cenaclu’, deși, nu pot să nu recunosc, perioada petrecută la Flacăra a fost o experiență extraordinară.