Interviu cu Sergiu Mișcoiu, conferenţiar UBB: „Constituția din 1991 – o adevărată rețetă despre cum să induci, ațâți, intreții și exacerbezi conflicte inter-instituționale”  

Istoria postdecembristă a României este punctată de numeroase crize politice, determinate de ambiguităţile Constituţiei. Actualele prevederi ale legii fundamentale în stat instaurează un semiprezidenţialism care transferă conflictele partinice la nivelul instituţiilor statului, fără a oferi mecanisme concrete de rezolvare a diferendelor.

Despre cum arată raporturile dintre Preşedinte, Guvern şi Parlament potrivit Constituţiei, despre eşecul Curţii Constituţionale în a clarifica o Constituţie ambiguă, despre desemnarea premierului şi dreptul guvernului de a emite ordonanţe de urgenţă, aflaţi în interviul acordat de Sergiu Mişcoiu, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyiai din Cluj-Napoca, lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să-mi identificați, în orizont comparativ, punctele “forte”, respectiv “slabe” ale regimului semiprezidențial. În ce măsură regimul românesc postcomunist este unul semiprezidențial?

Sergiu Mişcoiu: Semiprezidențialismul poate fi definit în sens larg (ca orice sistem în cadrul căruia există un  președinte ales prin sufragiu universal și un premier ce conduce un guvern validat de o majoritate parlamentară) sau în sens restrâns (ca un sistem în care atât președintele, cât și premierul exercită parțial puterea executivă). În România, avem de-a face, în mod cert, cu un sistem semiprezidențial în sens larg, un sistem care se comportă în unele circumstanțe (care, din 2005, sunt din ce în ce mai numeroase) ca un sistem semiprezidențial inclusiv în sens restrâns, și asta în ciuda faptului că textul constituțional nu face din Președinte o instituție a puterii executive.

Care au fost principalele abateri şi provocări survenite ca urmare a articulării raporturilor de putere dintre Preşedinte, Guvern şi Parlament în cadrul semiprezidenţialismului românesc?

Principala problemă a Constituției din 1991 este ambiguitatea referitoare la delimitarea precisă a competențelor Președintelui, Primului-Ministru, Guvernului și Parlamentului, fiind o adevărată rețetă despre cum să induci, ațâți, intreții și exacerbezi conflicte inter-instituționale, fără ca soluțiile la aceste conflicte să fie unele realiste și implementabile. Să luăm doar două exemple. Am văzut că, în practică, Președintele nu poate provoca plecarea Premierului decât dacă forțează fizic această plecare (cum s-a întâmplat cu ocazia Mineriadei din septembrie 1991 care a determinat demisia Guvernului Petre Roman sau cu demisia „indusă”, in extremis, a Premierului Radu Vasile, în toamna anului 1999). Și am mai văzut că acutizarea conflictelor inter-instituționale se soldează cu suspendarea Președintelui (2007, 2012, spectrul suspendării începând cu decembrie 2016), suspendare care este extrem de greu de transformat în demiterea efectivă a acestuia – nefiind, deci, în practică, o soluție pentru asemenea diferende.

Ce modificări s-au produs la nivelul regimului politic atunci când a existat un conflict juridic de natură constituţională între Preşedinte, Guvern şi Parlament? În ce măsură practica politică şi instituţională, respectiv deciziile Curţii Constituţionale cu privire la soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională au modificat în mod fundamental natura normativ-instituţională a regimului politic românesc?

Intervențiile Curții Constituționale au contribuit la prezidențializarea regimului, întrucât, prin interpretările strict nomotetice ale Legii fundamentale a fost îndepărtat spiritul parlamentarist care a stat a baza textului constituțional elaborat în 1990-1991 și i-a fost lăsată Președintelui o marjă de manevră mai largă decât în țări cu sisteme sensibil similare, precum Bulgaria sau chiar Polonia. În același timp, intervențiile Curții nu s-au soldat, din păcate, cu consolidarea  controlului democratic asupra instituțiilor executive. Spre exemplu, Curtea nu a oprit abuzul de ordonanțe de urgență, nedefinind explicit conceptul de „urgență” în context instituțional și nerestrângând aria de domenii și situații în care urgența putea fi invocată de către Guvern, deși ar fi putut să o facă încă din anii 1990.

Cum evaluați eficienţa regimului semiprezidențial în România postcomunistă?

Bilanțul este unul mai degrabă negativ. Singurul punct forte este acela că a asigurat uneori reprezentarea la nivel prezidențial, guvernamental și parlamentar a principalelor grupuri de interese politice. Această reprezentare s-a soldat, însă, de cele mai multe ori cu conflicte majore transferate din zona partinică înspre cea instituțională. De asemenea, sistemul nu a știut să producă baze solide pentru a obține legitimitate democratică, imaginea publică a principalelor instituții – Președinție, Guvern, Parlament – fiind pe măsura lipsei de încredere reciprocă pe care conducătorii acestora o afișează fără menajamente.

Care sunt modificările pe care le considerați oportune pentru prevenirea conflictelor juridice de natură constituțională dintre puterile statului?

Dacă nu ar exista restricții privind modificările ce pot fi operate, trasformarea sistemului într-unul parlamentar, cu limitarea atribuțiilor Președintelui, care cred că ar trebui ales indirect, prin votul unui Congres format, de exemplu, din parlamentari, primari și consilierii locali și județeni. În acest caz, Guvernul ar fi singurul răspunzător pentru execuția politicilor publice, evitându-se ambiguitățile și conflictele dintre structurile instituționale.

Dacă am putea opera doar modificări mai modeste, există un proiect de revizuire a Constituției, la elaborarea căruia mi-am adus o modestă contribuție în 2013, și care, din păcate, deși a fost rodul celor mai ample deliberări democratice din istoria României, a fost „clasat” datorită neînțelegerilor dintre principalele partide. Acest proiect cuprindea, printre altele, clarificarea procedurii de nominalizare a Premierului, delimitarea atribuțiilor Președintelui de cele ale Premierului și diferențierea atribuțiilor și modalităților de alegere a celor două camere ale Parlamentului. Proiectul poate reprezenta, fără îndoială, o bază solidă de pornire pentru o necesară revizuire constituțională în viitor.