Interviu cu Valentin Naumescu, conferențiar la Universitatea Babeș-Bolyai: „Paradigma integrării europene şi ordinea liberală se află într-un impas major”

În ultimii doi-trei ani a început să se discute despre ceva ce ar fi părut de neconceput înainte: destrămarea Uniunii Europene.

Cum s-a ajuns la această lipsă de încredere în proiectul european și la ce ne putem aștepta în continuare sunt temele dezvoltate în interviul luat lui Valentin Naumescu, conferențiar la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, de către Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Care sunt cauzele care explică persistenţa clivajului dintre statul naţional „democratic” şi Uniunea Europeană „elitistă”?

Valentin Naumescu: Este o cumulare de conjuncturi nefericite. Am putea numi-o „furtuna perfectă”.

Pe de o parte, s-a ajuns la situaţia, evident neadevărată, ca o parte a societăţilor din ţările europene să creadă că Uniunea Europeană promovează politici rupte de interesele naţionale ale statelor membre, potrivnice cetăţenilor de rând, reflectând doar interesele unor elite eurocrate, să spunem aşa. Aceste grupuri consideră că toate lucrurile rele care (li) se întâmplă se datorează Bruxelles-ului şi politicilor supranaţionale ale Uniunii Europene şi nu văd slăbiciunile sau greşelile din politicile guvernelor naţionale sau din trecutul propriilor state. Aşa se explică votul pentru Brexit, de exemplu.

Pe de altă parte, partidele populiste care câştigă teren în tot mai multe ţări speculează dificultăţile unei perioade de transformări complexe la nivel global şi regional, supralicitând ideea revenirii la cadrele naţionale de acţiune şi protecţie a intereselor cetăţenilor.

Din această dublă presiune s-a creat şi s-a adâncit falia (repet, subiectivă) între o Uniune Europeană care nu ar mai reprezenta corect voinţa naţiunilor membre şi iluzia că statele naţionale închise, izolate, fortificate prin măsuri protecţioniste şi, eventual, intrând în competiţie pentru putere şi resurse unele cu altele, ar putea fi „răspunsul democratic” optim la o succesiune prelungită de crize.

În ce măsură criza economică și ascensiunea populismului au contribuit în mod decisiv la decredibilizarea Uniunii Europene?

Aceste două procese politico-economice sugerează într-adevăr o parte din mecanismele interne ale declinului de credibilitate a Proiectului European.

Dar criza economică trecută (2008-2011) nu explică totul.

Acum, de exemplu, nu este o perioadă de recesiune economică, dimpotrivă, şi totuşi criza Uniunii Europene se agravează. De asemenea, eşecul ratificării Tratatului Constituţional în Franţa şi Olanda, în 2005, care a dat startul impasului european, s-a petrecut într-o perioadă de creştere economică, de optimism în ceea ce priveşte extinderea şi adâncirea integrării europene. Resorturile acestei nemulţumiri a oamenilor ar putea fi căutate la nivel mai profund, în schimbările culturale, educaţionale şi sociale care s-au petrecut în ultimele decenii în societăţile occidentale şi care au generat frustrări şi falii nu numai economice, dar şi identitare şi securitare. Ascensiunea platformelor naţionaliste şi populiste este mai degrabă consecinţa, nu cauza crizei de credibilitate a Uniunii Europene.

Care este impactul pe care referendumurile îl generează asupra paradigmei europene, liberale și integratoare?

Dacă ar fi să luăm în considerare Eurobarometrele, care indică scăderea suportului popular pentru Uniunea Europeană sub 50% în majoritatea ţărilor membre, ar trebui, strict din perspectiva teoriei politice, să facem în fiecare caz referendumuri de relegitimare democratică a apartenţei la Uniune.

Dar metoda aceasta de guvernare ar fi catastrofală pentru Europa, ar fi o iresponsabilitate politică a guvernanţilor ce ar duce, foarte probabil, la dezintegrare europeană. Degeaba oamenilor le-ar părea ulterior rău pentru ceea ce au făcut. Încă o dată dăm ca exemplu Brexitul, o capcană în care a căzut guvernul Cameron.

În general, la astfel de referendumuri pe teme europene, naţionaliştii şi populiştii se descurcă mult mai bine în campanie decât proeuropenii. E mult mai uşor să critici vehement, să speculezi dificultăţile de orice fel, să ataci într-un registru facil şi radical, când nu ai nicio răspundere executivă, decât să aperi o ordine existentă, cu bunele şi cu relele ei. Populiştii au din start un avantaj în referendumurile pe tema Uniunii Europene.

Votul este în general emoţional, nu raţional.

Raţiunea revine ulterior, când este prea târziu. De aceea ar trebui evitate, în această perioadă confuză, referendumurile pe tema apartenenţei la Uniunea Europeană (Brexit, Frexit, Nexit, Grexit etc.), iar clasa politică din Europa să devină mai responsabilă în actul de guvernare şi să nu se mai ascundă „sub fusta poporului” atunci când, dintr-un motiv sau altul, lucrurile nu merg bine.

Din păcate, paradigma integrării europene şi ordinea liberală se află într-un impas major, pe care actuala clasă politică de pe continent, cu câteva excepţii remarcabile (Angela Merkel este un caz fericit), nu dă semne că ar putea să îl gestioneze corespunzător. Ceea ce mă face să cred că, cel puţin perspectivele anului politic 2017, dacă nu şi ale anilor care vin, sunt destul de tulburi în Uniunea Europeană.