Populismul occidental şi populismele româneşti

Criza economică mondială din 2008 şi criza relativ continuă a migraţiei, ambele consecinţe ale unei  revoluţii tehnologice tot mai vaste şi ale unei globalizări tot mai rapide, au provocat nemulţumirea unei largi părţi ale populaţiei de pe cele două maluri ale Atlanticului de Nord, ceea ce îndeobşte denumim civilizaţia occidentală. Cele două crize au dovedit că nu toţi cetăţenii din statele occidentale sunt câştigători ai globalizării, că sistemul politic şi economic construit după al doilea război mondial este capabil cu greu să gestioneze schimbările produse de a patra revoluţie tehnologică, că, în definitiv, sunt necesare reforme bine gândite pentru ca societăţile occidentale în totalitatea lor să depăşească provocările globalizării şi să redistribuie către un număr cât mai mare de membri beneficiile ei.

În acest context, nemulţumirea populară, justă de altfel, s-a manifestat tot mai zgomotos. Au apărut cu o frecvenţă ridicată mişcări precum Occupy, spontane, neorganizate, adevărate erupţii meteorice de frustrare ale cetăţenilor de rând, care, tocmai datorită acestui caracter al lor, nu au avut finalităţi politice decisive. Mai mult, nemulţumirea manifestată astfel în stradă este împărtăşită de o mare parte a majorităţilor tăcute care îşi exprimă părerea doar la urnele de vot şi care sunt capabile să producă imense surprize la întrecerile electorale.

Atmosfera aceasta tensionată de nemulţumire a fost ignorată o vreme de partidele mainstream, care au sperat că norii grei de furtună se vor risipi de la sine în scurt timp, fără a fi necesară întreprinderea unor reforme esenţiale pentru corelarea socială şi politică cu condiţiile economice şi tehnologice specifice secolului XXI.

În Occident

Pe acest fundal, outsider-ii sistemelor politice occidentale, aventurieri fără experienţă politică, dar cu ambiţii imense, au găsit momentul potrivit de a capitaliza pe seama nemulţumirii justificate a cetăţenilor de rând. Pleiada lor o cunoaştem, Donald Trump în SUA, Nigel Farage în Marea Britanie, Marine Le Pen în Franţa, Geert Wilders în Olanda ş.a.

Axele lor ideologice sunt simple, soluţiile pe care le propun, într-o situaţie atât de complicată, sunt iarăşi simple, dovadă evidentă a demagogiei şi populismului.

Prima axă ideologică a populiştilor occidentali este opoziţia între naţiune, văzută drept o entitate coerentă, un organism bine definit şi just, şi globalizare, o adevărată forţă nebuloasă, mânată uneori de oculte dintre cele mai scandaloase. Populismul de acest fel, pe care l-aş numi „patriotard”, propune oamenilor de rând concentrarea pe naţiune şi pe statul naţional – „Make America Great Again!”, „Make the Netherlands Great Again!”, „On est chez nous”, „Love Britain, vote UKIP” – şi opoziţia faţă de globalizarea care, prin imigraţie, multinaţionale şi organisme suprastatale încearcă să suprime naţiunea.

Această axă ia diferite forme,  de la stat la stat şi de la populist la populist. În SUA, Trump atacă imigraţia şi multinaţionalele americane „rele” care deschid puncte de lucru în afara Americii. În Europa, imigraţia şi multinaţionalele ocupă de asemenea un loc de cinste. Populiştii europeni sunt însă cu mult mai fericiţi decât Trump: ei pot identifica mult mai uşor duşmanul naţiunii în Uniunea Europeană, care înglobează atât imigraţia şi multinaţionalele, cât şi controlul politic suprastatal, şi care este o ţintă îndeajuns de palpabilă pentru a putea direcţiona nemulţumirile împotriva ei, dar îndeajuns de eluzivă, pentru a nu fi nevoiţi să ofere demonstraţii consistente despre cum UE subminează naţiunile britanică, franceză şi olandeză.

Cea de-a doua axă ideologică a populiştilor occidentali este opoziţia faţă de vechea clasă politică. Pentru ca ameninţarea externă asupra naţiunii să fie cu adevărat credibilă este nevoie, nu e aşa, şi de un duşman intern, eventual „o coloană a cincea” a ocultei din afară. În cel mai moderat caz, vechii oameni politici sunt consideraţi învechiţi şi lipsiţi de viziune. În cel mai vehement, sunt denunţaţi drept corupţi şi vânduţi unor interese particulare, externe, opuse intereselor naţionale. Soluţia simplă, populistă pentru readucerea unei guvernanţe eficiente, propusă pe această axă este dispariţia vechii clase politice, fie prin înlăturarea ei la alegeri, fie prin pedepsirea ei pentru corupţie.

Populismul „anti-corupţie” (corupţia fiind văzută fie doar moral, fie şi penal) de asemenea diferă de la caz la caz. În SUA, Trump a ameninţat-o pe Hillary Clinton chiar în cea de a doua dezbatere televizată  dintre cei doi că, imediat ce va deveni preşedinte, va lansa o investigaţie penală împotriva ei, în deja celebrul caz al emailurilor schimbate pe o reţea nesecurizată. În Marea Britanie, Arron Banks, principalul donator al UKIP, a afirmat că scopul său este „să sece şi să cureţe mlaştina de la Westminster”, cu referire la parlamentarii corupţi. În Franţa, încă de la campania pentru alegerile din 2012, Marine Le Pen declara „Am făcut din lupta anti-corupţie una dintre temele majore ale luptei noastre politice”.

Mesajele anti-corupţie au un mare impact în rândul electoratului simpatizant al populiştilor. Scandarea americană „Lock her up!”, ţintită spre Hillary Clinton, a fost multă vreme un leitmotiv al miting-urilor republicane (vezi aici şi la Convenţia Naţională Republicană, la instigarea fostului consilier al lui Trump pentru securitate naţională, Michael Flynn sau a guvernatorilor republicani Chris Christie şi Rick Scott).

România

Estul Europei prezintă o situaţie puţin diferită de cea din Occident. În această regiune, partidele mainstream şi politicienii cu experienţă au fost mult mai deschişi spre a adopta rapid mesajele populiste. Nu avem salba de partide populiste noi din Vest, în schimb avem populism înrădăcinat puternic în rândul partidelor tradiţionale. Atât în România, cât şi în Ungaria sau Polonia.

În România, cel mai interesant este că cele două axe ideologice populiste sunt împărţite între forţele politice.

Populismul „patriotard” este reprezentat copios de PSD. De la „Mândru că sunt român” şi „Îndrăzneşte să crezi în România”, până la denumirea halucinantă de Minister al Culturii şi Identităţii Naţionale, discursul PSD abundă de sloganuri şi idei patriotarde. Ca şi în Vest, populismul „patriotard” ne propune o soluţie simplă pentru toate problemele noastre: ne batem în piept că suntem români şi brusc devenim îndestulaţi, puternici, respectaţi.

Cum imigraţie nu avem, căci cine îşi doreşte să vină într-o ţară precum România, asaltul patriotard este dat în principal împotriva multinaţionalelor şi Uniunii Europene. Este drept că ar fi multe de zis despre comportamentul multinaţionalelor şi băncilor străine din România (voi înţelegeţi de ce firmele străine raportează profituri de trei ori mai mici decât cele româneşti? de ce mai vin ele aici şi cum de rezistă în concurenţa cu firmele româneşti dacă este de-aşa?) şi despre tratamentul pe care UE şi mai ales unele state membre UE  îl aplică României (refuzul acceptării României în spaţiul Schengen, încălcând prevederile legale ce reglementau extinderea acestui spaţiu, este cel mai flagrant, dar nu unicul, abuz împotriva României), însă tuşele groase, alarmiste şi mincinoase ale discursului unor lideri pesedişti şi nu numai distrug orice posibilitate de a discuta legitim, serios şi eficient pe marginea acestor probleme. Este evident faptul că, de multe ori, aducerea acestor teme în discuţie nu are nicio legătură cu dorinţa de a rezolva problemele mai sus menţionate, ci doar cu intenţia josnică de a obţine uşor şi iresponsabil capital electoral.

Să nu uităm, de altfel, că multe dintre acţiunile ilegale sau imorale ale multinaţionalelor în România s-au derulat fără nicio problemă şi în timpul unor guvernări trecute ale PSD şi că firmele de casă ale acestui partid au acţionat la fel de distructiv din punct de vedere economic precum unele companii străine fără scrupule.

Populismul „anti-corupţie” a fost cel mai bine reprezentat în România de fostul preşedinte Traian Băsescu. Nu ar trebui să uităm de ameninţarea „De ce le e frică nu scapă” şi de frecvent clamata sa „luptă cu sistemul”. Că totul a fost populism ieftin se vede astăzi când există tot mai multe dovezi pentru felul în care Băsescu, cu sprijinul justiţiei, curăţa „vechiul sistem” pentru a instaura „noul sistem”, aflat sub controlul său.

Încetul cu încetul, preşedintele Iohannis pare să fie tentat şi el să îşi asigure sprijin politic asumându-şi de o manieră populistă lupta anti-corupţie. Deşi el însuşi cu probleme privind achiziţia propriei averi, a căror rezolvare o tot amână în instanţă, în loc să fi încercat să o tranşeze cât mai repede, Iohannis a coborât în stradă pentru a denunţa şi ameninţa de o manieră trumpistă „gaşca de penali” şi a jucat (prost, din punctul meu de vedere) rolul de John Wayne, în discursul care se încheia cu voit memorabila, dar în fapt penibila „Jos mâinile de pe DNA!”

Tentaţia  de asumare populistă a luptei anti-corupţie este într-adevăr foarte puternică nu doar în rândul politicienilor, ci şi a oamenilor din justiţie sau din presă, pentru care orice măsură care ar putea ştirbi ascuţirea acestei acţiuni este catastrofală. Fie ea şi pentru a repara situaţii neconstituţionale. Este bine să ne aducem aminte de psihozele colective generate înainte de pronunţările CCR asupra neconstituţionalităţii interceptărilor efectuate de SRI şi folosite ca probe în instanţă sau a definiţiei abuzului din serviciu din noul Cod Penal, psihoze alimentate de declaraţiile sau editorialele alarmiste ale unora şi altora.

Că şi aici este de multe ori vorba de populism şi de dorinţa de a obţine facil popularitate este sugerat de faptul că prea rar sau deloc campionii luptei anti-corupţie vorbesc şi acţionează  şi în direcţia măsurilor pozitive de prevenire şi combatere a corupţiei, precum depolitizarea şi transparentizarea administraţiei sau închiderea portiţelor legislative pentru externalizarea profiturilor şi a averilor. „Bâta DNA” este soluţia care salvează România şi prin a cărei acţiune providenţială vom deveni, fără doar şi poate, îndestulaţi, puternici  şi respectaţi.

În România, unde corupţia este cu adevărat mai vizibilă şi mai extinsă decât în Vest, acest tip de populism are un potenţial mobilizator foarte ridicat. Americanul „Lock her up” îşi găseşte o paralelă foarte fidelă în ceea ce priveşte intensitatea în scandarea „DNA să vină să vă ia!”.

Concluzie

Atât societăţile occidentale, cât şi cea românească, se confruntă la începutul secolului XXI cu probleme serioase. Nevoia de reformă este indubitabilă, iar frustrarea şi indignarea cetăţenilor sunt perfect justificate şi trebuie salutate: ele oferă impulsul şi legitimitatea necesară mişcărilor de reformă.

Mingea este acum, în principal, în tabăra elitelor politice. Este nevoie de politicieni hotărâţi şi oneşti care să ştie să transforme revendicările oamenilor de rând în programe politice reformiste. Este nevoie de asemenea politicieni moderaţi şi abili, care nu numai să susţină reformele, dar care să şi demaşte impostorii ce vor să obţină conducerea şi să o exercite discreţionar, profitând de nemulţumirea oamenilor de rând. Şi mai ales să se poată abţine ei înşişi de la a aluneca pe panta populismului, pentru a-şi contracara adversarii politici.

Atenţie însă! Responsabilitatea ultimă rămâne tot la cetăţeanul de rând. Până la urmă,  el este cel care trebuie să discearnă între reformistul veritabil şi demagogul lipsit de sinceritate, el este cel care trebuie să le pună în vedere oamenilor politici că nu se lasă convins de soluţiile simple, providenţiale, miraculoase pe care ei le propun unor situaţii atât de complexe.

Cetăţeanul de rând este cel care trebuie, în definitiv, să îşi învingă emoţiile şi să le dicteze oamenilor politici că frustrarea, nemulţumirea, mândria sa identitară, nu înseamnă un cec în alb pentru abuzurile nedemocratice, justificate populist.