Creșterea inegalității veniturilor în România a fost semnalată drept o tendinţă îngrijorătoare în cadrul ultimului raport prezentat de Comisia Europeană la 22 februarie 2017. Ca urmare a perpetuării sărăciei și excluziunii sociale, România prezintă unul dintre cele mai mari niveluri de inegalitate a veniturilor din Uniunea Europeană.

Cornel Ban, doctor în ştiinţe politice, profesor de relaţii internaţionale la Boston University, specialist în econmie politică, răspunde întrebărilor privind dimensiunea inegalităţii sociale în România, într-un interviu acordat pentru Europunkt, lui Vladimir Adrian Costea.

Ban

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să-mi menționați ce progrese a înregistrat România în privinţa reducerii inegalităţii sociale în ultimii ani?

Cornel Ban: Dosarul României pe acest palier este complicat și nu este neapărat de natură să ne deprime total. De departe, cea mai importantă măsură de reducere a inegalităților este politica de mărire a salariului minim în ultimii ani de către guvernele PSD, și, prin continuitate și după o anumită rezistenţă, de guvernul tehnocrat. România are un procent foarte mare de forță de muncă pe salariul minim și de aceea această măsură a fost de impact masiv. Astfel, în 2009, salariul minim era de 150 de euro. În 2017 un salariu minim brut e de 322 de euro, adică dublu. Este o creștere importantă a standardului de venit pentru o masă semnificativă de angajați (aproape jumătate din masa totală), însă trebuie scăzut de aici creșterea costurilor cu energia și chiriile. Chiar și așa, creșterea este importantă și fără ea, decalajul între clase ar fi fost și mai mare.

Între timp însă, pe fundalul unei creșteri economice record în UE, a crescut sărăcia. Sunt mai multe surse aici: mulți angajați au fost declasați pe salariul minim, și, cel mai important, politica salarială nu a cuprins marea masă de precari rurali, îndeosebi pe cei de etnie romă. Sărăcia celor ce muncesc în România este în continuare cea mai ridicată din UE, așa că a se slăbi cu balivernele neoliberale despre “nemuncă.” A crescut și inegalitatea între cei care trăiesc din salarii, cei mai bogați angajați mărindu-și veniturile cu mult mai repede în România în raport cu omologii lor din UE. Până azi, inegalitatea între cei cu salarii minime și cei de la vârful piramidei salariale este cea mai mare din UE (raport de 1 la 7). Lucrurile devin și mai dramatice dacă vorbim de câștiguri nesalariale. Cifrele Eurostat legate de inegalitatea globală a veniturilor ne plasează la coada plutonului din acest punct de vedere.

Pe scurt, beneficiile creșterii economice au fost distribuite extrem de inegal și, din experiența istorică pe care o avem, în recesiuni, guvernele adoptă măsuri care adâncesc și mai mult inegalitatea. Mărirea salariului minim a fost principala măsură anti-inegalitate, dar ea nu pare să fie suficientă pentru o performanță decentă per total (să zicem, ajungerea din urmă a Slovaciei pe acest teren).

Care sunt domeniile în cadrul cărora identificaţi numeroase obstacole în vederea reducerii inegalităţii sociale?

În primul rând, politica fiscală și bugetară. Ideea că principala sursă a inegalității este corupția trebuie testată comparativ, nu doar proclamată, în ciuda tentației morale de a face acest lucru. Este adevărat că țările cu stat de drept dezvoltat au niveluri reduse de inegalitate și sărăcie, și, fară îndoială, redistribuția prin patologii instituționale denumite jurnalistic corupție nu este o redistribuție progresistă, ci regresivă. De ea beneficiază, în general, cei care au deja un venit cel puțin respectabil. Dacă mâine am avea nivelul de integritate al Danemarcei în sectorul public, am avea resurse enorme pentru cei care se zbat în precaritate sau chiar în forme extreme de excluziune economică și, a se adăuga, culturală (a se vedea darwinismul social al figurilor publice de genul Gabriel Liiceanu și al celor care îl adoră în raport cu “știrbii”).

Un salt istoric de reducere a sărăciei și inegalității nu înseamnă redescoperiera roţii și nici revoluție. Înseamnă bugetare europeană la sănătate, educație, asigurări sociale. De unde bani? Literatura e clară: mărirea ratei de colectare la vârful piramidei sociale și zona corporate (la aceasta din urmă se plătește efectiv cam 4 la sută), impozit progresiv la salarii, urcate treptele la dividende, redevențe, tranzacții imobiliare cu excepția locuințelor sociale, cooperare cu UE pentru a reduce prețurile de transfer și fuga în paradisuri fiscale, program național masiv de construcție de locuințe cu chirie moderată (inclusiv cu cote de locuințe de acest gen pentru noile proiecte imobiliare din privat, cum e până și în unele orașe americane). Până și FMI-ul susține multe din aceste măsuri și chiar oferă expertiză în acest sens.

Din păcate însă, nici o forță politică nu își asumă aceste măsuri elementare care trec de-a dreptul revoluționare. Fără o schimbare de macaz pe partea fiscală, în paralel cu ținte numerice clare de reducere a decalajelor sociale ne pierdem vremea cu povești de amatori.

Ce influenţă are factorul politic şi economic extern asupra inegalităţii din România?

Trăim vremuri interesante când foarte multă lume dă vina pe UE pentru tot felul de eșecuri locale care nu au prea mult de a face cu UE, eurocrați etc. Acest lucru este valabil și în România. Da, Comisia a contribuit la demantelarea unei legislații a muncii destul de decentă și, o vreme, a împins lama austerității, acest dinam al sărăciei și inegalității. Da, Comisia a împins liberalizarea prețurilor la energie și un pact fiscal prociclic în recesiuni. Dar UE nu ne-a impus actualul sistem fiscal regresiv, s-a chinuit să ne crească abilitatea de a colecta, ne-a certat pentru iresponsabile reduceri de taxe acolo de unde ar trebuie să taxăm cu rigoare, a încercat să convingă Bucureștiul că ar trebui taxate tranzacțiile financiare și așa mai departe.

Sistemul nostru socio-economic este evidenţiat de Eurostat pentru sărăcia extremă din rândul copiilor, gradul ridicat de precaritate și deprivare materială, etc. La fel, ideea că inegalitatea și sărăcia sunt necesare economiei europene și capitalului european este puerilă. Capitalul european este foarte adaptabil și până acum nu a fugit din țări mult mai puțin egalitare ca România (Cehia, Slovenia, Slovacia), dimpotrivă. În schimb nu se prea grăbește să meargă în țări mai precare social ca noi, cum ar fi Balcanii de Vest sau Moldova. Motivațiile lui sunt mai complexe, investițiile nu vor neapărat să vadă sânge și chinuirea pălmașului pentru a fi convins. Dar dacă i se oferă muncă pe bani puțini, la ce să te aștepți? Dincolo de faptul că la nivel normativ o democrație nu trebuie să ia decizii doar în funcție de preferințele percepute ale capitalului (caz în care nu mai este democrație, ci în cel mai bun caz o societate constituțională de piață), capitalul este o poveste foarte eterogenă și adaptabilă la proiecte sociale mai umane decât cele reproduse robotic de cei care au putere reală în România. Există, deci, mai mult spațiu de manevră pentru a reduce flagelul social, atâta vreme când puternicii zilei văd în el un flagel.

 

 

Tags: , , , , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu