Pentru Trump a devenit imposibil să se mai apropie de Rusia

Cel puţin pentru moment.

Washington Post a publicat recent un articol bine documentat despre cum un nou membru al Administraţiei Trump, de această dată Procurorul General al Statelor Unite (în fapt Ministrul Justiţiei, potrivit Constituţiei SUA), fost senator republican de Alabama, Jeff Sessions a avut două întâlniri în iulie şi septembrie anul trecut cu ambasadorul rus la Washington, Serghei Kislyak, pe care ulterior le-a ţinut ascunse chiar şi în timpul audierilor din Congres.

Acest nou scandal vine după ce în urmă cu câteva săptămâni, consilierul naţional pe probleme de securitate al lui Donald Trump, Michael Flynn, a fost nevoit să demisioneze, după nişte acuzaţii asemănătoare privind întâlniri neraportate corespunzător cu ambasadorul rus, în perioada de tranziţie de la administraţia Obama la administraţia Trump.

În principiu, în cazul lui Sessions, lucrurile sunt departe de a fi la fel de clare ca în cazul lui Flynn. Una dintre discuţii a avut loc în contextul unui eveniment organizat de Heritage Foundation, la care au participat numeroşi membri ai corpului diplomatic acreditat în SUA, cealaltă s-a desfăşurat în timpul unei întâlniri private, la care Sessions spune că a participat ca membru al Comisiei de Apărare din Congres, nu ca susţinător al lui Trump (se pare însă că Sessions este singurul membru al Comisiei care s-a întâlnit cu ambasadorul rus).

Marea miză a discuţiei este dată de faptul că Sessions, în calitatea sa de Procuror General al SUA, este cel care supervizează activitatea Departamentului de Justiţie şi a FBI, instituţii care în acest moment sunt implicate în anchetarea imixtiunii ruseşti în campania electorală din 2016. De altfel, tocmai din această cauză, congresmenii democraţi îi cer lui Sessions să se autorecuze.

Rămâne de văzut ce se va întâmpla până la urmă cu Sessions în realitate. Important este însă ceea ce se întâmplă în percepţia celor mai importanţi politicieni de la Washington, a mass-media americane şi a unei părţi consistente a cetăţenilor (nu a tuturor, pentru că există fără îndoială milioane de americani, suporteri ai lui Trump, care nu dau nici doi bani pe orientarea de politică externă a ţării lor).

Pentru aceştia devine tot mai clar că alegerea lui Donald Trump a fost sprijinită intens de Rusia, mergând până la spargerea serverelor şi conturilor de email ale staff-ului contracandidatei sale, şi că Trump şi asociaţii săi au acceptat tacit acest sprijin, în cel mai bun caz, dacă nu cumva au fost chiar încântaţi să îl primească, promiţând în schimb o politică externă mai favorabilă faţă de Kremlin.

Ori acest lucru este scandalos.

În primul rând, pentru că a fost atacat însuşi fundamentul democraţiei americane: alegerile libere şi corecte.

În al doilea rând, deoarece, până la apariţia lui Trump pe arena politică, în rândul societăţii americane şi, mai ales, a elitelor americane, domnea consensul privind necesitatea unei poziţii ferme faţă de acţiunile preşedintelui Vladimir Putin, un contestatar al ordinii internaţionale în afara Rusiei, şi un conducător autocrat, în interiorul ei.

Din aceste două considerente, în percepţia unei mase critice de cetăţeni, jurnalişti şi politicieni americani – dacă nu şi în realitate, rămâne de văzut  – Trump şi oamenii lui sunt profund nedemni de încredere. Orice acţiune întreprinsă de Trump sau de asociaţii lui în vederea unei apropieri faţă de Rusia devine, în condiţiile scandalurilor Flynn şi Sessions şi al investigaţiilor privind implicarea rusă în campania electorală, un nou motiv de imensă suspiciune şi de opoziţie îndârjită, o nouă dovadă în sprijinul acuzaţiei că Trump joacă alături de Putin. De altfel, un număr foarte mare de senatori democraţi şi republicani sunt pregătiţi să voteze o lege prin care să îi restricţioneze preşedintelui Trump posibilitatea de a ridica sancţiunile economice împotriva Rusiei printr-un act unilateral.

Acest lucru îi poate fi fatal lui Trump. Nu neapărat din punct de vedere al unui impeachment, ci pentru că o asemenea opoziţie se va translata apoi şi în alte domenii decât politica externă, astfel încât îi va fi practic imposibil să guverneze. Mandatul său ar urma să devină un eşec răsunător, iar realegerea sa ca preşedinte imposibilă.

Trump a înţeles acest lucru şi pe parcursul lunii februarie a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a împiedica apariţia acestui zid împotriva sa. A oferit declaraţii fără echivoc privind ilegalitatea ocupării  Crimeei de către Rusia, a transmis reasigurări moderate aliaţilor europeni din NATO, prin intermediul vicepreşedintelui Mike Pence şi a secretarului apărării, Jim Mattis, l-a numit în locul lui Michael Flynn pe general Herbert McMaster, un strateg extrem de apreciat de senatorul de Arizona John McCain, liderul facţiunii republicane care susţine o politică severă faţă de Rusia.

Anvergura schimbării de poziţie a lui Trump este cel mai bine reflectată de reacţiile de frustrare, aproape furioase ale politicienilor ruşi, cât şi de felul în care a funcţionat maşina rusă de propagandă în luna februarie: o analiză a The Economist relevă o prăbuşire spectaculoasă a acoperirii mediatice a lui Donald Trump în presa rusă.

Cel puţin pe termen scurt, tendinţa înregistrată până acum se va păstra. Pentru a nu îşi dinamita de la bun început mandatul, Trump nu va adopta deocamdată măsurile de apropiere faţă de Rusia pe care le-a sugerat în campania electorală. Asta nu înseamnă însă că Europa şi România se pot culca pe o ureche.