E un fel de vânătoare de vrăjitoare. Mă refer la atacul concentrat asupra corpului didactic românesc, asalt venit cumva din partea societății în ansamblu, dar și puternic din partea elevilor. Așa că am stat și m-am gândit la profesorii mei. Pentru că în 18 ani de școală am avut mulți și feluriți dascăli.

Am mai scris ici-colo despre ei, despre respectul ce li-l port nenegociabil și despre relația profesor-elev. Îmi reamintesc acum multe dintre orele, discuțiile și rezolvările realizate, unele cu scop didactic, altele tangente cu școala. Toate aur curat, pentru că n-am fost un elev letargic. Pe lângă comportamentul meu, elevii de azi mi se par niște efeminați cap-coadă, a căror maximă ghidușie e obrăznicia și, eventual, aruncarea de pe blocuri. La mijloc e consumul de tot felul de chestii, inexistente pe vremuri.

Mi-i amintesc pe toți învățătorii și profesorii mei. Pe majoritatea mi-i amintesc după nume, iar pe unii după alte criterii.

Unii mi-au arătat, alții mi-au cerut, nu puțini mi-au dat.

Nimeni niciodată nu m-a bătut. Nici chiar profu de geografie Cornel Resiga (știu că mă citește), singurul din liceu care mai altoia obrăznicăturile indisciplinate. Nu i-am dat ocazia și probabil nici nu aș fi acceptat așa ceva, dar asta e altă poveste. În plus geografia îmi plăcea, încă din generală.

Îmi amintesc că nu înțelegeam nimic din ce preda Toma, profa de matematică, dar știu că mi-a dat un 9 pentru că am știut ce era ăla ortocentru când o clasă întreagă de genii matematice habar n-a avut. Mi-a plăcut clipa de glorie, deși am știut atunci că va fi singurul meu 9 la matematică din viața mea. Și ea a știut, dar ne-am mulțumit amândoi cu asta.

Îmi amintesc de profesoara Ungur, care ne punea cu spatele la hartă și ne întreba ce e la vest de cutare loc. După un trimestru cu ea jocul ăla „orașe, munți, ape” devenise fără sens. Și azi pot bate la geografie două sau trei clase de liceu simultan. Și am mai uitat câte ceva, cred.

Îmi amintesc de Fripcea, proful de istorie, pentru care istoria era o poveste amuzantă fără sfârșit. La fel de bun a fost Corcheș, în liceu. Nici azi nu s-a sfârșit povestea spusă de ei.

Natural, Roberta, învățătoarea din ciclul primar îmi apare în ceață, o simt acolo la rădăcina a ceea ce sunt. Mi-o amintesc doar aplecată peste mine, cu mâna peste mâna mea, amândoi caligrafiind bastonașe. Scriu urât și azi, dar știu scrie. Mai știu că văzând ea că scriu cu crengi, m-a pus în bancă lângă cea mai bună caligrafistă din clasă. N-am scris mai frumos, dar m-am îndrăgostit de colegă.

Îmi amintesc de diriginta David, profă de desen, care văzând că n-am nici un talent artistic, mi-a spus; „desenează ce simți”. Și am desenat și gândit doar culori de atunci.

Îmi amintesc de soții Vințeler și dragostea lor pentru limba română. M-au învățat că ce spui e una și cum spui e alta, deși ambele te definesc.

Îmi amintesc lecțile de fizică. Cum am învățat nu neapărat fizică – eram oricum pe lângă tot ce însemna materii reale – ci cum funcționează lumea. Nu-mi mai amintesc formule sau ecuații – nici nu cred că le-am știut mai mult de 3 secunde – dar știu de ce cad lucrurile, de ce și cum zboară alte lucruri și de ce și cum e lumea alcătuită. A avut grijă Iacob să știu, dar mai ales să pot scrie coerent despre ce știu.

Cozuc vorbea limba chimie. O să vă povestesc odată ce însemna asta. Chiar dacă nu cursiv, vorbesc și eu puțin limba asta. Cât să nu fiu furat la cântar sau să pic de fraier.

Zilele trecute m-am întâlnit cu o bătrânică, profesoara Muntean, de biologie. I-am sărutat mâna și m-a recunoscut. Are peste 70 de ani și e tot zglobie. De la ea știu biologia de care am nevoie.

Aceeași recunoștință profesorilor din facultate, mai mult colegi, decât profesori, dar la fel de importanți. De la ei am învățat meseria, nu materia. Lungă poveste și asta.

Aș putea povesti două zile despre toți chiar dacă aș spune numai câte o frază.

Unii au murit, fie-le somnul lin. Alții trăiesc, mulți numai ei știu cum.

Tuturor, azi, recunoștință. De fapt e o prostie. Nu azi, ci întotdeauna. Am mai zis asta și o să mai zic de câte ori pot.

Mă uit în scurta istorie și îi văd pe toți. N-a existat vreunul care să nu fi fost mai presus de ceea ce cerea fișa postului. Absolut toți ar fi râs de concursurile de titularizare sau de jdemii de alte criterii amețitoare prin care sistemul de educație se preface că evoluează. Nu există nici unul care n-ar fi luat notă maximă. Acum, cu scuzele de rigoare, dacă se ia un 2, poți ajunge director.

Ce vreau să spun e că a existat întotdeauna legătură emoțională cu elevul – mai ales cu pramatia de Borangic, capul răutăților. Că lista cu boacăne și blestemății perrsonale e mai lungă decât ce am înșirat acum.

Și nu aveam psiholog, nu m-am simțit abuzat, discriminat, marginalizat sau altfel. Ba, mai mult, pentru majoritatea am fost ca un copil al lor. Cu bune și rele.

 

Tags: , , , , , , , ,

 

2 Comments

  1. Adi spune:

    De ce ar scrie un specialist in arheologie despre invatamant? Dumneavoastra nu va scrieti doar parerea, vreti sa influentati. We observa din tonul agresiv. Spuneti-mi si mie cum ajuta conservatorismul dv la dezvoltare pe termen lung, cand 40% din tara munceste pe salariul minim?

    • Cătălin Borangic Cătălin Borangic spune:

      De ce nu ar scrie? Am fost aproape două decenii elev, încă mai învăț. Apoi am un masterat în pedagogie școlară și sisteme educaționale. Vreau să influențez? Probabil că nu, deși atâta vreme cât o fac e mai sigur că da. Rămâne întrebarea e o influență negativă sau pozitivă? Agresiv? Hm, pot scrie și agresiv, dar aici nu e cazul.

Lasă un comentariu