Interviu cu Sergiu Mișcoiu, conferenţiar UBB: “FN nu este nici pe departe singurul partid eurosceptic din peisajul politic francez”

Rezultatul alegerilor prezidențiale din Franța poate reprezenta un nou moment de cotitură pentru construcția Uniunii Europene, nevoită să se confrunte din nou cu discursul populist al euroscepticilor. Primul tur al alegerilor prezidențiale, desfășurat la 23 aprilie 2017, ne va oferi o imagine mult mai fidelă asupra dimensiunii populismului în peisajul politic francez.

Sergiu Mişcoiu, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la dimensiunea populismului în peisajul politic francez, precum și o analiză privind șansele lui Marine Le Pen la câștigarea alegerilor prezidențiale, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Care este evoluţia pe care fenomenul populismului o înregistrează în Franța în ultimii ani? Care sunt formele de manifestare ale acestui fenomen?

Sergiu Mișcoiu: În Franța, populismul a apărut, mai întâi, la mijlocul secolului al XIX-lea sub forma bonapartismului. În 1848, Ludovic-Naopleon Bonaparte câștigă detașat primul scrutin în cadrul căruia președintele este ales prin sufragiu universal direct, cu o platformă care ralia păturile cele mai sărace, mica burghezie și nostalgicii Imperiului condus odinioară de unchiul său, denunțând deopotrivă dezordinea și pauperizarea. Ulterior, în anii 1890, Generalul Georges Boulanger preia acest discurs, orientându-l în direcția anti-parlamentarismului și a revanșei față de Prusia vecină și inamică. Populismul se radicalizează sub forma fascismului în perioada interbelică, urmând să fie mai puțin pregnant până în anii 1970, când, datorită crizei, unul din liderii grupusculelor de extremă dreapta, Jean-Marie Le Pen, reușește să le reunească sub denumirea de Front Național (FN).

Începând cu 1983-84, FN evoluează spectaculos, câștigând sau obținând scoruri foarte bune într-o serie de scrutinuri locale sau legislative parțiale, ceea ce îl propulsează pe Le Pen ca lider național. Inițial, partidul este dominat de foștii colaboraționiști din perioada 1940-1944, de francezi nevoiți să revină forțat din Algeria după decolonizare („pieds-noirs”) și de diverși „intelectuali” rasiști, antisemiți, ultra-catolici și/sau identitari. FN oscilează în anii 1980 în jurul a zece procente și urcă în anii 1990 către 15%, obținând rezultate bune mai ales la prezidențiale, însă nereușind să își constituie un grup parlamentar, datorită „cordonului sanitar” impus de celelalte partide, care se aliau împotriva candidaților frontiști. Cel mai spectaculos rezultat al FN din această perioadă este calificarea lui Jean-Marie Le Pen în turul al doilea al alegerilor prezindențiale din 2002, cu 17% (urmată de înfrângerea seacă, cu 19%, în fața unui Jacques Chirac în jurul căruia au făcut bloc toate celelalte forțe politice).

Este însă și momentul de cotitură care marchează începutul radicalizării dreptei republicane sub conducerea lui Nicolas Sarkozy, care pune la cale o strategie de „sifonare” a electoratului Frontului Național, accentuând temele securitare și identitare. În consecință, FN intră într-o fază descendentă (2006-2011), fază care se încheie odată cu sfârșitul erei Jean-Marie și cu preluare partidului de către fiica sa, Marine Le Pen. Aceasta impune o strategie de „de-diabolizare” a FN, eliminând o serie de lideri rasiști și antisemiți, orientându-se înspre atragerea unor militanți de dreapta nemulțumiți și deschizând partidul înspre tineri și înspre categoriile mai puțin ideologizate sau active politic până atunci.

Care sunt principalele caracteristici ale populismului promovat de Marine Le Pen, din punct de vedere al mesajelor transmise și al instrumentelor de propagare?

Populismul lui Marine Le Pen este unul care raliază electorat și idei de la extrema dreaptă la extrema stângă a eșichierului politic. Temele centrale sunt insecuritatea, imigrația, identitatea, șomajul, polarizarea socială, Euro și Uniunea Europeană. Aceste teme sunt însă tratate în mod distinct pentru diferite tipuri de electorat. Astfel, electoratului tradițional din Provence-Coasta de Azur, format din mici întreprinzători preocupați de teama declasării sociale, Marine Le Pen le promite mai puține taxe și revenirea la principiul preferinței naționale în materie de produse și servicii. Electoratului mai degrabă muncitoresc din bazinele miniere și din complexele siderurgice din Nord, Frontul Național le garantează menținerea locurilor de muncă, repatrierea imigranților care le „fură” joburile și ajutoare sociale masive.

Care sunt efectele pe care discursurile şi acţiunile populiste ale lui Marine Le Pen le-au generat în societatea franceză?

Efectele asupra societății franceze sunt legate, în principal, de radicalizarea opiniilor intolerante, mai în ceea ce privește comunitățile musulmane, de crearea unui climat de confruntare maniheistă între „Bine”, reprezentat de francezii neaoși („de souche”), de oamenii simpli, de „Popor”, pe de o parte, și „Rău”, reprezentat de venetici, de cosmopoliți, de elitele corupte și disprețuitoare, pe de altă parte.

În ce măsură considerați că discursul eurosceptic este în măsură să polarizeze societatea franceză cu ocazia alegerilor prezidențiale din acest an?

Ceea ce este interesant este că FN nu este nici pe departe singurul partid eurosceptic din peisajul politic francez, tema anti-europeană fiind importantă, dar nu cea mai importantă temă a acestui partid. Există în politica franceză partide eurosceptice de extrema stânga (troțkiste), de stânga radicală (comuniste), de stânga (socialiști suveraniști), de dreapta (național-suveraniste), de extremă dreapta (neo-fasciste, situate și mai la dreapta Frontului Național). Datorită acestei multiplicități și dat fiind faptul că Frontul prezintă poziții radicale sau extremiste în ceea ce privește ansamblul temelor sociale și politice, discursul anti-european al FN nu iese în prim plan, cu excepția secvențelor în care unii lideri frontiști solicită părăsirea neîntârziată a UE sau anularea cu efect imediat a prevederilor liberei circulații în zona Schengen.

Care au fost primele etape care au marcat ascensiunea lui Marine Le Pen în politica franceză? Dar în cea europeană?

Marine Le Pen face parte din dinastia politică Le Pen, fiind fiica lui Jean-Marie Le Pen, fondatorul Frontului Național. Biografii ne prezintă o evoluție lentă și, la început, inconstantă, marcată de o desprindere progresivă de sub tutela tatălui său, care o preferase, inițial, pe sora lui Marine, Marie-Caroline Le Pen, ca „moștenitoare” politică. În 1999, atunci când a avut loc o mare criză în FN, generată de desprinderea a aproape jumătate din partid, care l-a urmat pe fostul vicepreședinte, Bruno Mégret, Marie-Caroline a părăsit corabia lepenistă, alături de soțul ei, care era un apropiat al lui Mégret. S-a creat un culoar liber pentru Marine, care a înțeles însă că ascensiunea sa va fi una lentă și va trebui să fie însoțită și de o demarcare progresivă față de virulența, ultra-autoritarismul și excesele extremiste ale tatălui său. Prin urmare, Marine Le Pen se înrădăcinează politic în Nord, în centrul fostului bazin minier, și vizează obținerea de mandate politice locale și regionale, făcând din localitatea Hénin-Beaumont (Pas-de-Calais) primul fief „marinist”. Începând cu 2008, în plină perioadă de prăbușire politică a FN, relațiile dintre ea și tătăl ei se deteriorează, cei doi având strategii și puncte de vedere diferite (Marine – mai moderată și mai favorabilă deschiderii partidului, Jean-Marie – la fel de virulent și de „sectar” ca odininioară). Cu toate acestea, fondatorul Frontului nu putea să nu lase partidul în afara familiei, așa că, în 2010, la retragerea sa din fruntea acestuia, îi acordă sprijin fiicei sale (deși îl ajută și pe Bruno Gollnisch, contra-candidatul lui Marine, provenit din vechea gardă, să obțină un scor relativ onorabil).

Odată instalată în fruntea FN, Marine Le Pen își consolidează rețelele, aduce oameni noi dinspre dreapta moderată și din zona sindicală, elimină grupările extremiste din partid, și, speculând în mod abil criza generală a societății franceze, reușește să obțină aproape 18% la prezidențialele din 2012 și, apoi, să plaseze partidul pe locul II la municipalele din 2014 și pe primul loc, cu un sfert din voturile francezilor la europenele din același an și la regionalele din 2015.

Care sunt șansele pe care Marine Le Pen le deține în acest moment în vederea câștigării primului tur al alegerilor prezidențiale, desfășurat la 23 aprilie 2017?

Sondajele au plasat-o pe Marine Le Pen pe primul loc începând cu mai 2016 pînă la începutul lunii martie 2017, scorul ei evoluând de la 21-22% înspre 25-27%. În ultimele săptămâni, observăm o stagnare în zona 24-26%, datorată unei evoluții pozitive (dar, probabil, temporare) a lui Nicolas Dupont-Aignan, candidat gaullist suveranist, cu accente discursive asemănătoare, dar mai moderate, candidat care se apropie de 5%. Poziția lui Marine Le Pen de (încă foarte probabilă) câștigătoare a turului întâi este însă amenințată de ascensiunea spectaculoasă a candidatului centrist, Emmanuel Macron, puternic susținut de principalele trusturi media și o bună parte a elitelor eurofile, perceput ca singurul „antidot” împotriva FN și, deci, beneficiar al „votului util”. Este greu de anticipat dacă Marine Le Pen va fi pe primul loc sau nu, probabilitatea mai mare fiind ca aceasta să se mențină în fruntea clasamentului. O eventuală surclasare de către Macron (și, deci, o coborâre sub 24-25%) ar reprezenta un eșec și ar genera o posibilă mișcare disidentă în interiorul partidului, în ciuda faptului că a ar califica-o în turul al doilea și că ar reprezenta cel mai bun scor obținut vreodată de un candidat de extremă dreapta la prezidențiale.

În cazul calificării în cel de-al doilea tur, care sunt șansele lui Marine Le Pen cu privire la câștigarea alegerilor?

Cercetările sociologice anticipează că, în turul al doilea, Marine Le Pen ar fi distanțată cu circa 20% de către Emmanuel Macron, distanța fiind mai redusă dacă în turul al doilea s-ar califica François Fillon, candidatul dreptei republicane, și mult mai redusă, dacă s-ar confrunta cu un candidat al stângii (cu socialistul Benoît Hamon sau cu radicalul de stânga Jean-Luc Mélenchon). Ceea ce va conta în mod decisiv va fi gradul de mobilizare a electoratelor. Într-un scenariu în care Marine Le Pen reușește să își mobilizeze exemplar propriul electorat, iar contra-candidatul său reușește să o facă într-o manieră mai puțin redusă, aceasta poate câștiga, la limită, alegerile prezidențiale. Spre pildă, cu 44% din voturile electorilor înscriși, în condițiile în care mobilizează 90% din propriul electorat, iar contra-candidatul său doar 70%, Marine Le Pen ajunge la 50.2%, adică scorul cu care Valéry Giscard-d’Estaing l-a învins pe François Mitterrand în mai 1974…