Rezultatul alegerilor prezidențiale din Franța poate reprezenta un nou moment de cotitură pentru construcția Uniunii Europene, nevoită să se confrunte din nou cu discursul populist al euroscepticilor. Primul tur al alegerilor prezidențiale, desfășurat la 23 aprilie 2017, ne va oferi o imagine mult mai fidelă asupra dimensiunii populismului în peisajul politic francez.

Sorina Cristina Soare, cadru universitar la Universitatea din Florenţa, cercetătoare a partidelor politice româneşti şi europene, ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la ascensiunea lui Marine Le Pen la președinția Franței, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Soare coperta

Vladimir Adrian Costea : Care au fost primele etape care au marcat ascensiunea lui Marine Le Pen în politica franceză? Dar în cea europeană?

Sorina Soare: Pentru a răspunde întrebării dumneavoastră este necesar să spun mai întâi câteva cuvinte despre cine este Marine Le Pen. Numele de familie al acestei doamne este plin de implicații. Marine Le Pen s-a născut oarecum direct în politică. Este fiica celui care avea să conducă Frontul Național (FN) francez din 1972 pană în 2011. Marine Le Pen avea doar trei ani când tatăl său a acceptat conducerea FN. Este interesant și faptul că s-a născut în periferia bogată a Parisului, ceea i-a oferit o copilărie și o tinerețe într-un un context privilegiat (n.a. Neuilly-șur-Seine).

Datele biografice sunt interesante dacă ținem cont că în 2011, anul în care este aleasă la conducerea partidului FN, avea 42 de ani și, detaliu nu lipsit de importanţă, era o femeie divorțată. Din acest punct de vedere, descălecarea politică a lui Marine Le Pen rupe un tabu important legat de exaltarea tradiției în discursul politic al FN: imaginea familiei tradiționale avea să fie preluată ca punct central în identitatea politică de un alt membru al familiei Le Pen, nepoata Marion Maréchal-Le Pen.

Deși s-a născut într-un context în care politica era deosebit de importantă, Marine Le Pen nu abandonează cariera profesională, legată de studiile de drept. Primele experiențe politice datează din timpul campaniilor din anii 1980, alături de tatăl său. În aceeași perioadă avea să devină oficial membru al FN (1986). Studentă la Facultatea de Drept (Paris II – Assas) și membru FN, Marine Le Pen este o figură cunoscută în partid încă de la sfârșitul anilor 1980. I se propune de altfel să participe la alegerile regionale din 1992, dar preferă inițial cariera profesională autonomă (n.a. în acel an obține abilitarea ca avocat, așa zisul Certificat d’aptitude à la profession d’avocat). Lucrează de altfel ca avocat pe langă Baroul de la Paris între 1992 și 1998.

Cariera profesională nu o împiedică însă să mențină o legătura stabilă cu politica ; în 1993 o regăsim pe listele FN în alegerile legislative, în circumscripția Paris (16e) unde se clasează a treia cu 11,10% din voturi.[1]  Cinci ani mai târziu, obține un mandat de consilier regional în Nord Pas-de-Calais[2] și debutează în rolul de consilier juridic al Frontului Național.

În 1998, Marine Le Pen avea abia 30 de ani, ocupă funcții în structura organizaţiei de partid a partidului, și avea un mandat ales de consilier regional Nord-Pas-de-Calais (din 1998 pană în 2004). La nivelul organizației partidului, începând cu 2000 devine membru în biroul politic, o avansare în carieră importantă. Cunoscută simpatizanților FN de aproape un deceniu, Marine devine din ce în ce mai vizibilă și în media națională.

Sfârșitul anilor 1990 echivalează, însă, cu o perioadă de dificultăți importante în viața partidului al cărui membru era. Sunt ani marcați în primul rând de sciziunea coagulată în jurului lui Bruno Mégret, figură centrală în organigrama FN din anii 1990. Sciziunea avea să slăbească rezultatul FN la alegerile europene din 1999 dar, în ciuda previziunilor pesimiste, Jean-Marie Le Pen reușește să își revină din letargie și ajunge în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2002.

Aceștia sunt anii în care cariera lui Marine Le Pen pare a fi un parcurs cu durată limitată. Nu este vorba de calitățile acesteia cât de slăbiciunea FN în perioada post-2002, și, element foarte important, contestarea acesteia de către un grup important din partid – reprezentat de intelectualul Bruno Gollnish.

Chiar dacă sciziunea din 1998 avea să fie reabsorbită, FN pare a fi din ce în ce mai puțin capabil să atragă alegători. Sigur, nu putem detașa aceste observații de contextul național: suntem în perioada de glorie a Președenției Sarkozy. Temele centrale ale discursului FN (imigrație și siguranță) fuseseră preluate progresiv de Sarkozi încă din timpul portofoliului de Ministru de Interne. Deposedat de specificitatea discursului, FN nu reușește să repete rezultatul electoral din 2002: la alegerile prezidențiale din 2007, candidatul Le Pen se clasează pe a patra poziție cu 10,44 % din voturi (-6,42 fată de 2002). Slăbiciunea liderului Le Pen devine din ce în ce mai vizibilă în perspectiva alegerilor legislative din același an (organizate o lună și jumătate după primul tur al alegerilor prezidențiale).

Între timp, Marine Le Pen este aleasă în Parlamentul de la Strasbourg (în 2004, mandate confirmate și în 2009 și în 2014). Din 2008 este și aleasă consilier municipal în Hénin-Beaumont (Pas-de-Calais). Aș dori să mă opresc câteva secunde asupra comunei Hénin-Beaumont. Este, sau mai precis era, o feudă electorală a stângii franceze (n.a. cu precădere alegători ai Partidului Comunist) dar care, în ultimele decenii, avea să fie dur lovită de criza minelor și a fabricilor din Nordul Franței. Implantarea lui Marine Le Pen într-un teritoriu tradițional de stânga poate părea un suicid politic. Nu este însă vorba de un faliment politic, de o eroare de strategie. Este mai de grabă o mișcare de succes, ale cărei origini sunt observate deja în anii 1980 când geografia electorală identifică un proces de “lepenizare” a votului muncitoresc (printre alții conceptul a fost utilizat de Nonna Meyer[3]).

Marine Le Pen capitalizează această deplasare a votului muncitoresc încă din 2002 și, simbolic, alege în 2007 să se domicilieze într-o zonă de sânga. Această alegere este foarte utilă retoricii populiste bazată pe exaltarea legăturii cu poporul, cu cerințele celor care sunt la bază și adesea ignorați de o politică cosmopolită. Proximitatea garantată de domiciliu este utilizată simbolic ca o probă de credibilitate a proximității afirmate la nivel discursiv. Frontul Național s-a deplasat, de altfel, progresiv de la un discurs bazat pe valori liberale la nivel economic către un protecționism economic justificat de exigențele teritoriului (de ex: dezindustrializarea legată de de-localizarea industriei franceze). Nu este însă vorba numai de o dimensiune simbolică, de un aspect retoric. Avantajele sunt și legate de ambiția lui Marine Le Pen de a fi succesoare lui Jean-Marie Le Pen la conducerea partidului. Legătura cu un teritoriu îi permite acesteia să se detașeze de imaginea de “moștenitoare” și să valorizeze aceea de om politic din teritoriu.

Sunt multe de spus despre cariera politică a lui Marine Le Pen, dar dacă pot rezuma ceea ce am spus până acum cred ca trebuie reținut faptul că avem de-a face cu un proces de mai bine de două decenii. Sigur nu putem ignora rolul cheie al tatălui acesteia. Dar cariera lui Marine Le Pen este, din punctul meu de vedere, mai ales rezultatul sincronizării dintre poziția de ales (la nivel regional, local sau european) și construirea unei cariere în organizația de partid. Marine Le Pen este un om politic cu experiență de partid. Rolul său în FN este important dincolo de poziția ocupată în structura de conducere. De-radicalizarea discursului FN începând cu anii 2000 este considerată adesea o consecință a influenței lui Marine Le Pen asupra tatălui. Trebuie însă amintit că, inițial, partidul nu apreciază această schimbare de ton. Criticile împotriva lui Marine se multiplică. De altfel, dacă aceasta devine vicepreședinte al partidului în 2003, poziția ocupată este rezultatul unei impuneri a voinței tatălui și nu rezultatul unui vot de încredere al membrilor. Este din nou tatăl care intervine în congresul din 2007 și fiica este numită vicepreședinte executiv cu rolul de gestiune a aspectelor legate de organizarea internă și de comunicare.

În 2007, Marine Le Pen intră definitiv sub reflectoarele politicii naționale. Avea să fie singurul candidat al Frontului care ajunge în cel de-al doilea tur prevăzut de modul de scrutin pentru legislative în Franța. Rezultatul din cea de-a 14 circumscripție din Pas-de-Calais, este de 24,47% în primul tur (-3,77 față de candidatul Partidului Socialist Albert Facon) și 41,65 % în cel de-al doilea tur. Candidatul socialist avea să câștige detașat cu 58,35% din voturi în turul al doilea. Marine Le Pen nu a pierdut; cariera sa politică este marcată doar de un semi-eșec, a reușit nu numai să intre în cel de-al doilea tur, ci și să își mărească bazinul de susținători : +17,18% de voturi (+ 6514 de voturi față de cele 10593 obținute în primul tur).

Pentru partid sunt însă ani grei. Alegerile municipale din 2008 sunt un nou faliment; în același timp, o noua problemă apare pe agenda partidului: o datorie extrem de importantă pe care partidul nu reușește să o acopere. Dificultățile economice dar și cele electorale au un impact imediat: coeziunea partidului își arată limitele. Cadre importante se demit și creează noi partide, o concurență directă pentru un FN din ce în ce mai șubrezit. Nu surprinde astfel anunțul lui Jean Marie Le Pen din 2010 potrivit căruia nu avea să mai fie președinte al partidului începând cu Congresul de la Tours din ianuarie 2011. Perioada care urmează se prefigurează rapid ca un teren de război între fiica președintelui și Bruno Gollnish membru al elitei FN încă din anii 1980. Potrivit regulilor interne, membrii care își reînnoiseră statutul până în decembrie 2010 puteau sa voteze pentru alegerea președintelui și a membrilor comitetului central. De remarcat că Marine Le Pen se plasează imediat pe o poziție modernă/moderată, în ruptură directă cu teme tradiționale, precum avortul. O continuitate este afirmată în legătură cu teme cheie precum imigrația, siguranța dar și cultul legii și al ordinii (de ex. aplicarea pedepsei cu moartea). Pentru experții francezi, victoria lui Marine Le Pen nu este însă rezultatul unei investituri simbolice – de la tată la fiică[4] – ci rezultatul unei activități de sensibilizare a membrilor care începuse deja în 2007. Funcția de vice-președinte executiv cu rolul de gestiune a aspectelor legate de organizarea internă și de comunicare se dovedește a fi fost extrem de utilă. Nu trebuie ignorată și importanța prezenței lui Marine Le Pen în media începând cu jumătatea anilor 2000.

Chiar dacă rezultatul alegerilor interne din 2011 nu este un plebiscit – din cei 22403 de înscriși doar 76,45% participă la vot și mai mult de două treimi votează cu Marine Le Pen (67,65%) – legitimitatea lui Marine Le Pen iese întărită. Dintr-o moștenitoare impusă de tatăl său în două congrese consecutive, Marine Le Pen devine un lider ales, la doar 42 de ani. în discursul său de investitură[5], noul lider aduce un omagiu lui Jean Marie Le Pen, plin de trimiteri la raportul dublu de tată și om politic. În același timp insistă pe legătură intimă cu “poporul francez, acel popor al cărui nume a fost peste tot și mereu asociat cu inteligența și libertatea”.

Dincolo de rolul de conducere asumat în urma congresului de la Tours, Marine Le Pen devine figura și vocea FN. Ca și în timpul lui Jean Marie Le Pen, partidul se contopește cu președinta sa. La conducerea FN de aproape un an, Marine Le Pen nu reușește nici să capitalizeze prezența sa în mass-media, nici să transfere notorietatea sa asupra partidului. Primul faliment este înregistrat la alegerile prezidențiale din 2012. Inițial sondajele îi sunt favorabile, discursul său bazat pe critica spiritului liberal și al globalizării dar și pe necesitatea recuperării suveranității pierdute în favoarea UE pare a convinge bucăți importante din electorat. Totuși Marine Le Pen se clasează pe a treia poziție cu 17,90 din voturi (-9,28 mai puțin decât cel de-al doilea candidat, Președintele Sarkozy). Deși este un rezultat superior celui înregistrat de tatăl său în 2007 (+ 7,46), pariul era pierdut. Cămașa rămâne însă suflecată, ținând cont că urmează alegerile legislative în iunie 2012. Rezultate nu sunt, din nou, la înălțimea așteptărilor.

Un trend ascendent prinde contur în alegerile (municipale și europene) din 2014. Anul 2015 este anul în care ruptura cu tradiția încarnată de Jean-Marie le Pen este din ce în ce mai vizibilă. Funcția de președinte onorar (deținută de Le Pen tatăl de la Congresul din Tours) este desființată. De menționat este și faptul că, la nivel european vizibilitatea lui Marine Le Pen crește rapid. Nu este vorba numai de stilul provocator și de declarațiile islamofobice care se acumulează de-a lungul timpului. Temele centrale din discursului lui Marine Le Pen au ecou dincolo de frontiera Alpilor în Liga nordului condusă de ambițiosul Matteo Salvini, dar mai ales în discursul lui Geert Wilders în Olanda. Axa populismului radical de dreapta la nivel european o vede pe Marine Le Pen în poziția de arhitect principal. Deși poziția UKIP-ului avea a împiedice temporara crearea unui grup parlamentar la nivel european după alegerile europene din 2014, în iunie 2015 acest grup avea să fie constituit, garantând FN o vizibilitate mărită la nivel european. Marine Le Pen reușește pariul lansat în 2014. Reușita sa este cu atât mai mare cu cât evenimente precum Brexit-ul sau alegerea lui D. Trump în funcția de președinte al SUA întăresc credibilitatea interpretării agendei propuse de Marine Le Pen.

Toată această incursiune se conclude cu candidatura la alegerile prezidențiale din 23 aprilie 2017 în care, toate sondajele, o indică pe candidata FN în cel de-al doilea tur de scrutin cu rezultate care oscilează între 20 și 30% din intențiile de vot. Mai avem puțin și vom cunoaște rezultatul alegerilor.

Care sunt elementele care o definesc pe Marine Le Pen drept un lider populist?

Pentru a răspunde întrebării dumneavoastră câteva precizări conceptuale se impun, Dacă ne referim la una din definițiile cele mai citate de literatură, cea a lui Cas Mudde (2004), putem descrie populismului ca fiind o „ideologie” potrivit căreia societatea poate fi separată în două grupuri omogene și antagoniste. De o parte avem “oameni puri”, de cealaltă „elita coruptă”. Dincolo de această diviziunea în buni și răi, potrivit lui Mudde, partidele populiste susțin că politica trebuie să fie o expresie a ceea Rousseau numea volonté générale (voința generală) (Mudde 2004, 543). Nucleul populist se extinde adesea dincolo de frontierele ideologice tradiționale și amalgamează elemente tipe partidelor de stânga cu elemente ale dreptei. Precum observă același Mudde într-un articol publicat cu Kaltwasser conținutul acestui amalgam este influențat de contextul sociopolitic în care partidele populiste se mobilizează (Mudde & Kaltwasser 2014). Dar putem spune că literatura tinde a considera că aveam de-a face cu un partid populist, atunci când sunt identificate două criterii de bază:

  • o viziune maniheistă a societății (referirile la oameni puri, elita coruptă)
  • poziții în favoarea recuperării sceptrului suveranității în numele voinței generale.

Sunt astfel pe deplin de acord cu Mudde (2004: 545): sigur, succesul actorilor populiste nu poate fi izolat de tendința generală de a trăi într-o simbioză mai mult sau mai puțin pacifică cu liderii de partid puternici. Liderii nu sunt însă un criteriu definitoriu al partidelor populiste, sunt „facilitators“ ai vizibilității partidelor. Adesea partidele supraviețuiesc liderilor, precum chiar și istoria lui Marine Le Pen de mai sus ne-o arată. Liderii definesc mesajul partidului, dar nu îi controlează durata de viață.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, în mod sintetic, cred ca cele două criterii sunt pe deplin îndeplinite de FN. Dacă ne uităm la continuitatea discursivă din 1972 pană astăzi comunitatea organică a francezilor de souche este definită nu numai prin referințe simbolice, de exemplu personaje (a se vedea Jeanne D’Arc) sau evenimente din trecutul (majestuos) al Franței, ci și prin opoziție față de elitele politice care și-au pierdut identitatea și s-au vândut intereselor străine. Elitele sunt degenerate, cosmopolite, europene, liberale, etc. Regăsim în discursul lui Marine Le Pen pe deplin aceste elemente. Comunitatea la care se referă Marine Le Pen în campania din 2017 este acea a unui popor în care ethnos-ul se suprapune cu demos-ul. Merită să fie semnalată propunerea de a dedica 50% din timpul de studiu în școala primară, limbii franceze. La fel și politicile în domeniul sănătății sunt în primul rând definite pentru reprezentanții comunității franceze. Din din acest punct de vedere, preambulul programului electoral este deosebit de clar: pentru Marine Le Pen, Franța și resursele trebuie să fie pentru francezi, pentru clasele medii și populare sărăcite. Comunitatea organică este definită mai ales în dimensiunea sa etnică. Inamicii sunt cei care utilizează banii publici și îmbogățesc multinaționale și, nu în ultimul rând, favorizează imigrația. De remarcat în discursul lui Marine Le Pen referințe la triada inamicilor comunității: Europa, Globalizarea și Imigrația. Europa este cea care, printre altele, a deposedat Franța de suveranitatea națională, globalizarea a sărăcit populația și generat delocalizarea industriilor, imigrația pervertește identitatea națională și subțiază politicile sociale. Regăsim astfel în discursul candidatei Le Pen ceea ce Reynié numește un populism patrimonial (a se vedea Populismes : la pente fatale, Paris : Plon, 2011) Marine Le Pen critică în mod simultan reducerea patrimoniului material (de ex. nivelul de viață, politicile sociale) și a celui cultural (de ex.modul de viață). Cauzele acestui fenomen sunt legate atât de aspecte economice (globalizarea) cât și de fenomnul imigrației. Discursul bazat pe protejarea Franței și a francezilor este astfel justificat de destabilizarea materială și culturală din ultimele decenii. Printre soluțiile care emerg în actuala campanie regăsim ideea unui patriotism economic (de ex. o taxă de 3% pe importuri, veniturile bazate pe această taxă urmând a fi redistribuite celor cu salarii mai mici de 1500 €, favorizarea IMM-urilor franceze, naționalizarea sistemului de autostrăzi, etc.).

Regăsim și ideea voinței populare, declinată în acest caz în campania din 2017 sub forma unui contract social. In acest caz voința poporului este legată nu numai de conținutul programului,[6] ci și de faptul că Marine Le Pen insistă asupra faptului că alegătorii vor putea controla de-a lungul mandatului îndeplinirea celor 144 de puncte. În prima dezbaterea televizată din campania electorală (20 martie 2017), Marine Le Pen se descrie în mod simbolic: un președinte al Republicii franceze și nu un vicecancelar al doamnei Merkel, nu un vicedirector al unei multinaționale. Pentru Marine Le Pen, în caz de victorie, ar fi “Președintele tuturor francezilor».[7] Candidata Le Pen, adaugă, “aș fi președintele care redă cuvântul poporului pentru ca niciodată de acum încolo deciziile să fie luate fără acordul poporului”. Pe scurt, este vorba despre un președinte al poporului. Același element se regăsește în introducerea programului celor 144 de puncte: “Proiectul meu conține 144 de măsuri importante care vă vor fi prezentate de-a lungul campaniei. Prin acestea, am dorit să vă permit să controlați acțiunea mea la conducerea Statului de-a lungul celor cinci ani de mandat. Fără acest control nu există o democrație sănătoasă. Obiectivul acestui proiect este, mai întâi, acela de a reda libertatea Franței și cuvântul poporului. Căci orice politică trebuie dusă în numele vostru și pentru voi”. Cred că aceste cuvinte sunt extrem de importante: ne permit să vedem nu numai accentul pus în mod repetat pe voința populară (n.a de remarcat că nu se vorbește de cetățeni, ci de popor) și pe libertatea Franței. Idea implicită este aceea de a recuperare a suveranității naționale, pierdută în urma deciziilor luate de actualele elite politice. Suveranitatea pe care Marine Le Pen își propune să recupereze este declinată în suveranitate teritorială, monetară, bugetară și legislativă.

În orizont comparativ, care sunt asemănările și deosebirile dintre Marine Le Pen și Nigel Farage?

Ar fi multe de spus, pot răspunde sintetic referindu-mă la conceptul de populism patrimonial. Cred ca acest element – pierderea avantajelor materiale și chestiunile identitare – este central în cele două cazuri. Campania pentru Leave s-a axat mult pe dimensiunea materială și pe efectele culturale ale politicilor ultimilor decenii. Recuperarea suveranității era justificată de necesitatea protejării comunității de autohtoni. Aceste puncte se regăsesc și în temele de campanie ale lui Marine Le Pen. Triada – Europa, globalizare, imigrație – este cu siguranță un alt element de confluență.

Care sunt noutățile pe care le identificați în cadrul strategiilor de promovare utilizate de Marine Le Pen?

Sunt de acord cu analiza experților francezi: campania lui Le Pen este în continuitate directă cu temele din 2012. Noutățile sunt cu precădere legate de aspecte tehnice precum aspecte legate de protecționismul economic și avantajele pentru IMM-urile franceze. De remarcat că deși se utilizează ideea unui referendum pentru a permite poporului să se exprime pe tema ieșirii din euro, candidata Le Pen folosește cu precădere tema monedei naționale, ca o continuare a suveranității descrise mai sus.

Cum a evoluat notorietatea lui Marine Le Pen ca urmare a îmbinării discursului populist cu cel eurosceptic?

Nu cred ca au fost schimbări importante, FN a fost mereu o voce critică față de orice a fost perceput ca o amenințare la adresa suveranității naționale, Uniunea Europeană (cu precădere dupa Maastricht) a fost adesea o țintă a discursului partidului.

Cum evaluaţi activitatea și notorietatea lui Marine Le Pen în timpul mandatelor de membru al Parlamentului European în perioada 2008-2014?

Cu precădere în mandatul precedent, Marine Le Pen a fost acuzată de absenteism politic, datele disponibile[8] ne permit să vedem o participare mai intensă în lucrările din PE. în această campanie se vorbește însă mai mult de suma de aproape 300.000€ pe care Marine Le Pen ar fi folosit-o pentru remunerarea unei asistente parlamentare care nu ar fi lucrat efectiv pentru Parlamentul European.[9]

Cum apreciați evoluția notorietății lui Marine Le Pen după alegerile prezidențiale din acest an?

De la Congresul de la Tours pană în zilele noastre, Marine Le Pen a câștigat constant notorietate atât la nivel național cât și internațional (a se vedea ultima vizită la Moscova și fotografiile cu V. Putin). Nu sunt însă atât de sigură că își poate permite un nou eșec. Sistemul electoral francez nu îi permite FN să maximizeze voturile în legislative. Ceea ce Marine Le Pen promite de când a fost aleasă este un salt de calitate : de la local și regional (cu dimeniunea europenă) la național. Naționalul nu este încă asigurat și acest lucru poate destabiliza intern poziția președintelui. În același timp, după previziunile ratate din cadrul Brexitului sau ale alegerilor americane, nu mai sunt atât de sigură că eficiența votului republican împotriva lui Marine Le Pen în cel de-al doilea tur de scrutin este garantată. Sigur, experiențe precum cele din Austria sau din Olanda par a demonstra că votul pentru partidele populiste poate fi oprit. Les jeux ne sont pas encore faits

Consideraţi că Marine Le Pen poate replica strategia lui Nigel Farage în vederea realizării unui “FREXIT”?

Referendumul despre euro este pe agendă, nu se vorbește de un Frexit, dar dacă ne uităm la ceea ce nu este scris cred că putem vedea timpuri tulburi pentru UE.

 

Sorina-Cristina SOARE, doctor în Ştiinţa Politică, este profesor la Universitatea din Florenţa (Italia). A absolvit în anul 1998 Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative din cadrul Universităţii din Bucureşti, urmând ulterior studiile de doctorat la Université Libre de Bruxelles. Interesul doamnei Sorina-Cristina Soare pentru analiza partidelor politice româneşti apărute după 1989 rezidă în volumul publicat în colaborare cu domnul Cristian Preda, Democratizzazione in Romania: regime, partiti e sistema dipartiti, apărut în 2012 la editura Aracne din Roma (Volumul Regimul, partidele şi sistemul politic din România, fiind publicat în anul 2008 la editura Nemira din Bucureşti), precum şi în volumul Les partis politiques roumains après 1989, publicat la editura Université de Bruxelles în 2004.

 

[1] http://www.politiquemania.com/legislatives-1993-circonscription-paris-16.html .

[2] http://www.liberation.fr/cahier-special/1998/03/17/elections-regionales-1998-resultats-nord-pas-de-calais_230564 .

[3] http://www.cevipof.com/DossCev/elec2004/pdf/07_mayer01.pdf

[4] Susținerea tatălui avea să fie făcută public abia cu 11 zile înainte de lansarea congresului.

[5] http://www.frontnational.com/videos/congres-du-fn-a-tours-discours-d%E2%80%99investiture-de-marine-le-pen/ .

[6] http://www.frontnational.com/le-projet-de-marine-le-pen/ .

[7] http://www.lefigaro.fr/elections/presidentielles/2017/03/21/35003-20170321ARTFIG00007-presidentielle-ce-qu-il-faut-retenir-du-premier-grand-debat-sur-tf1.php .

[8] http://www.votewatch.eu/en/term8-marine-le-pen-2.html .

[9] http://www.lemonde.fr/europe/article/2017/02/03/assistants-parlementaires-le-parlement-europeen-repond-a-marine-le-pen_5074271_3214.html#sJRbMeyq2X6yX98P.99 .

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu