Interviu cu Ștefan Dărăbuș, HHC România: “Implicarea societății civile în procesul decizional e mai mult de formă și eminamente artificială”

Protestele privind abrogarea OUG 13 au divizat opinia publică cu privire la rolul acestora în cadrul funcționarii democrației și a statului de drept. Mobilizarea societății civile a captat atenția trusturilor media naționale și internaționale, punând în lumina modul în care partidele aflate în coaliția de guvernare s-au raportat la solicitările venite din partea protestatarilor. Cu toate acestea, evaluarea implicării societăţii civile în procesul decizional având ca reper un singur moment de tensiune identificat în cadrul societăţii, poate fi înşelătoare.

Ștefan Dărăbuș, director regional pentru Europa Centrală și de Sud al Hope and Homes for Children, a abordat problematica comunicării dintre elita politică şi societatea civilă, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Care este rolul mobilizării societății civile în cadrul procesului decizional? Cum poate bloca societatea civilă derapajele actorilor decizionali?

Ștefan Dărăbuș: În modul cel mai vehement, derapajele celor care sunt ”la butoane” pot fi blocate prin proteste. Dar partea proastă e că prin proteste sunt penalizate doar cele mai mari derapaje, iar acestea reprezintă, procentual, poate 5% din totalul derapajelor care merită să fie penalizate. Cele mai multe sunt stridente doar pentru nișe profesionale, sau au insuficientă priză la public pentru a provoca reacții solide și de natură să ducă la intimidarea decidenților, pentru revenirea la soluțiile legislative anterioare. Mai poți bloca derapaje printr-o cunoaștere amănunțită a actelor normative, dar dacă o ai doar în momentul publicării acestora, e deja prea târziu. De asta ai nevoie de conversații care să se întâmple în timp util, anterior punerii în vigoare a unor legi care au capacitatea să schimbe serios, sau să limiteze profund, domeniul de manifestare al societății civile în peisajul legislativ.

Rolul mobilizării societății civile în procesul decizional e esențial. Fără proactivitate, fără capacitatea societății civile de a scana mediul legislativ, administrativ, se produc adevărate anomalii, sunt ”născuți” adevărați mutanți fie prin acte normative care au rolul să satisfacă un grup politic, fie interese personale ale unor personaje cu influență foarte mare. Problema societății civile e aceea că scanarea acestui mediu administrativ complex implică resurse foarte mari și diverse. Ai nevoie de oameni, de profesioniști, care să știe cum să citească actele normative aflate în stadiu de propunere. Ai nevoie de timp și de acces la o varietate de surse de bază, la documente consultative – în momentele când ai mai putea avea capacitate de răspuns. Și într-o administrație care se face sub imperiul grabei și al urgenței, timpul e cea mai greu de găsit resursă, mai ales că foarte puțini din politică și din administrație au efectiv și în mod autentic dorința de a implica societatea civilă în deciziile lor. Așadar, cred că mobilizarea societății civile în procesul decizional se face foarte rar și cu efecte reduse ca impact de macrosistem. Pur și simplu nu ai resursele necesare pentru asta. E un proiect full time pentru foarte multe organizații, care chiar și așa, impactul real al acestora, tradus prin stopaje sau contracarări ale unor manifestări abuzive din partea celor care sunt la putere – e aproape insesizabil. Cel puțin la momentul actual. Nota bene: reușita cu blocarea abuzurilor pe care le dorea clasa politică aflată la putere în justiție e o remarcabilă excepție. Dar excepția întărește regula.

Cum se (re)definește natura dimensiunii comunicării dintre elita politică şi societatea civilă?

La modul teoretic, se definește prin consultare. Prin dialog și contribuție pertinentă. Așa spune litera legii. Iar elita politică știe bine cum să respecte litera legii, ignorând spiritul ei. Adică, pentru cei aflați la putere, important e să respecte legea de formă, pentru că, în fond, fac tot ceea ce vor. Prin limite foarte scurte de timp pentru consultarea publică pe chestiuni de interes public se face un surogat de proces consultativ. Ca să știi ce e pe cale să se întâmple, trebuie să fi într-o continuă alertă și căutare, să stai cu urechile ciulite și cu ochii deschiși permanent. Devine obositor de la un moment dat și imposibil de monitorizat tot ceea ce se întâmplă în peisajul dinamic al modificărilor legislative și administrative.

Prin urmare, în zilele noastre se redefinește comunicarea dintre elita politică și societatea civilă. Se recalibrează relația forțat, prin conjuncturi de natură extremă: apar ordonanțe și acte normative ca picate din cer, nejustificate la modul real, neverificate cu realitatea de la firul ierbii. Cred că aici e desincronizarea majoră: sunt promovate, în mod constant, strategii și planuri de acțiune rupte de lumea reală, fiind făcute de funcționari de birou, desprinși totalmente de viața cotidiană a implementării și a ingerințelor specifice de pe teren. Iar societatea civilă, prin organizații non-guvernamentale, are o poziție tot mai pregnantă și tot mai prezentă: din simplu participant la un proces pe care nu-l coordonează (și nici nu are căderea să-l coordoneze), devine actor principal, cu luări de poziție proactive, care pot preîntâmpina dezastre administrative și monștri legislativi cu care suntem, din păcate, atât de obișnuiți. Dar rolul acesta e ingrat și poziția aceasta e extrem de incomodă: societatea civilă, prin reprezentanții ei, de cele mai multe ori rămași în anonimat, lucrează pe obiective foarte îndrăznețe și cu un arsenal de resurse și de modalități de intervenție foarte limitate.

Care este schimbarea de paradigmă pe care o produce democratizarea în societatea românească postcomunistă din perspectiva distanței dintre omul politic și cetățean?

Vorbim din nou de teorie versus realitate. Omul politic ar trebui să fie în slujba cetățeanului, pe care-l reprezintă. Ar trebui să fie portavocea intereselor comunității din care provine și în numele căreia vorbește. Aceasta e schimbarea de paradigmă, însă, probabil din cauza mentalității totalitariste moștenite în mase, în mentalul colectiv, schimbarea de paradigmă se produce mult mai lent. Atât de lent, încât și în anul de grație 2017, la 28 de ani de la revoluție, suntem captivii unei logici răsturnate, prin care omul politic se poziționează clar deasupra cetățeanului, în care omul politic se consideră o specie aparte, privilegiată, cu veleități de nomenclaturist. Arivismul, țopismul și tușele caricaturale sunt la ordinea zilei în fauna politică contemporană. Interesul public e înăbușit, pentru că, încă, politicul funcționează sub imperiul intereselor personale și de grup. Cetățenii și interesul comunității sunt cuvinte abstracte, cu rezonanțe propagandistice, de discurs în campaniile electorale. Pentru a echilibra balanța, cetățeanul e pus în postura de a face eforturi disproporționate: suveranitatea legii, principiile bunului simț și al justei măsuri sunt redute greu de cucerit și de recucerit constant de către cetățean, în tânăra noastră democrație.

Care sunt riscurile decredibilizarii și condamnării mobilizării societății civile în cadrul statului de drept?

Înclin să cred că aceste riscuri nu sunt reale și au doar caracter de intimidare, în contextul dezechilibrelor de raportare dintre societatea civilă și puterea politică într-un stat de drept. Dacă mobilizarea e un drept fundamental într-un stat de drept, decredibilizarea societății civile datorită exercitării acestui drept ar trebui să fie de-a dreptul oximoronică.

Totuși, vedem ce se întâmplă atunci când are loc o mobilizare adevărată. Iar asta, doar la exagerări disruptive ale clasei politice dintr-o foarte largă gamă a ”normalului” și a ”rezonabilului” din sfera acceptabilității manifestărilor sale, doar cu ocazia unor promovări de acte normative care frizează absurdul și riscă să ne arunce, din nou, în periferia Europei democratice. Cred că exemplele de mobilizare coerentă a societății civile sunt puține în țara noastră, dar cele din ultima perioadă ne-au readus demnitatea și au făcut ca și clasa politică să fie mai atentă la reacțiile pe care le produce prin manifestările sale. Însă, tot aceste ultime exemple de mobilizări au demonstrat și contraofensiva politicului care deține puterea vis-a-vis de mobilizarea societății civile, au scos la iveală metodele de dezinformare, de decredibilizare și arsenalul de condamnări fanteziste, conspiraționiste, blamările țintite asupra liderilor acestor mișcări de protest public. O perioadă mai suprasaturată de teorii conspiraționiste decât perioada mobilizărilor societății civile din ultimele luni am văzut foarte, foarte rar. Așadar, riscurile reale de condamnare a societății civile pentru simplul fapt că uzează de un drept fundamental – sunt ridicate, ceea ce ridică mari semne de întrebare în privința maturității (sau a infantilismului) democrației românești în care trăim.

Cum se situează România în raport cu statele membre ale Uniunii Europene în ceea ce priveşte dimensiunea implicarii societăţii civile româneşti în procesul decizional?

Țările tradițional membre ale Uniunii Europene, cum sunt Franța, Germania, Italia, Spania, sau Marea Britanie, care părăsește clubul – ca să dăm doar câteva exemple – sunt obișnuite cu implicarea societății civile în procesele decizionale macrosistemice, politice, sociale, economice. O fac deja din automatism și la modul autentic.

România face notă discordantă, pentru că implicarea societății civile în procesul decizional e mai mult de formă și eminamente artificială. Ca să fii implicat astfel, tragi cât poți de autoritățile publice și ți se explică mereu că opinia ta e strict consultativă. De cele mai multe ori, așa și rămâne, consultativă, pentru că sugestiile societății civile sunt rareori introduse în conținutul oficial promovat ca urmare a procesului de consultare. Altă metodă de reducere a nivelului de implicare al societății civile e trecerea aproape neobservată a unor pachete legislative, politici publice, sau acte normative prin așa-zise ”procese de consultare publică”, prin publicarea acestora pe termen foarte scurt pe site-urile proprii ale autorităților și prin limite de răspuns nerezonabile, care nu permit analiza propriu-zisă a textelor de lege. Asta pleacă și de la așteptarea în sine din partea publicului larg, care pornește de la premisa că opiniile societății civile sunt prea puțin valorizate de cei care iau efectiv deciziile. În timp, am făcut foarte multă muncă patriotică, analize serioase, pertinente, propuneri la metodologii sau la strategii stufoase, proiecții financiare care ne-au costat și bani, și timp, și oameni pentru ca, în cele din urmă, să rămână grațios ignorate de autorități. Asta, dacă se repetă și se tot repetă, nu are cum să nu-ți lase un gust amar. În concluzie, ne situăm marginal în raport cu alte state membre ale Uniunii Europene în implicarea reală asocietății civile în procesul decizional.

Care sunt principalele probleme asupra cărora identificați o puternică mobilizare din partea societății civile?

De regulă, sunt probleme care țin de justiție, de subiectul corupției, acestea sunt de departe cele care produc reacții aproape imediate în societatea civilă și mobilizarea vine la pachet. Apoi, subiectele de ecologie, dacă sunt dincolo de limita suportabilității publice, dar și aici, am văzut că sunt necesare derapaje foarte mari de la litera legii. Apoi, pot fi și subiecte sensibile, cum sunt cele din domeniul nostru, protecția socială și protecția copilului, unde relele tratamente și abuzurile strigătoare la cer sunt uneori sancționate. Mă tem, însă, că mobilizarea vine, de cele mai multe ori, ca urmare a mediatizării publice. Asta înseamnă că există mobilizare strict în privința acelor cazuri care sunt de natură să suscite emoție colectivă. Iar asta e doar partea care se vede a aisbergului. Cele mai multe probleme sunt trecute cu vederea, ignorate și cred că și de aici provine inapetența factorilor de decizie în a rezolva efectiv probleme simptomatice și de macrosistem. Mai apare câte o dramă în spitale, asta suscită emoție publică și implicit mobilizare. Ce mă doare e că mobilizarea e redusă, dacă nu moare cineva, sau dacă nu sunt fenomene de natură extremă. De exemplu, ca să dăm o notă a proporțiilor dintre ceea ce suscită mobilizarea societății civile și ce nu – bătaia la care sunt supuși copiii de către părinții lor pe stradă trece, de cele mai multe ori, ignorată. Ne facem că nu vedem, cumva, nu ne interesează. La fel, violența domestică trece neobservată, astfel încât bărbații pot să-și bată femeile și copiii în voie, pentru că foarte rar se implică vecinii sau familia. Ce să mai spunem de abuzuri mai voalate, oarecum ascunse ochiului public, cum e abuzul prin instituționalizare asupra copilului, care e strigător la cer, dar pentru că nu duce la moarte, e oarecum tolerabil. Deci, pentru mobilizare publică, în România zilei de azi, ai nevoie de acoperire mediatică. Altfel, lucrurile rămân ascunse sub covorul gros al anomaliilor la care ne-am călit și pe care deja le considerăm ca făcând parte din culoarea și din stridența cotidiană.

În ce măsură consideraţi că propaganda și manipularea contribuie la acumularea tensiunilor în societate?

După cum am putut observa de atâtea ori, propaganda contribuie la tensiuni sociale, într-o foarte mare măsură. Manipularea și propaganda sunt instrumente folosite la greu de taberele specializate în mușamalizarea adevăratelor probleme cu care ne confruntăm în societate și e și normal să fie așa, deoarece prin spirala tensiunii și a conflictului poți estompa fondul problemelor reale, iar acestea ajung să fie total disimulate într-o mare de zgomot și într-o rețea amplă de subiecte-fantomă. Discursul public ajunge să fie despre ficțiuni, despre piste false, în detrimentul problemelor autentice și în defavoarea ”elefanților” care plutesc între noi. E și elementul pe care mizează promotorii manipulărilor, pentru că singurul obiectiv e deraierea atenției publice de la subiectele de profunzime, de la autenticele îngrijorări, de la ceea ce se întâmplă, de fapt, în spațiul public, în luarea deciziilor politice și administrative. De multe ori, tehnica e aceea a transferului de concentrare mediatică, de pe conversația despre teme, idei, sau decizii – pe conversația despre o persoană sau alta, pe subiecte mărunte, pe spații comune, precum teoriile conspiraționiste, cu priză la marele public și generatoare de nenumărate alte conversații mărunte și fără o miză reală. Din labirintul acesta al atenției publice, câștigă, de regulă, artizanii manipulărilor și ai propagandei, pentru că direcționează tensiunile, ca un bumerang, tocmai spre cei care voiau să ridice în atenția publică subiecte autentice, de macrosistem, dar mult mai greu de digerat și mai abstracte prin natura lor. Așadar, mecanismul acesta de propagandă și manipulare se repetă, obsedant, de vreo 28 de ani încoace și câștigă în nuanțe, în stiluri și în metode. Ca un ”never-ending story”. Dar hai să nu încheiem într-o notă pesimistă – în fond, de asta suntem aici, ca să aducem lumină pe subiecte mai puțin sesizabile și cred că și societatea civilă a câștigat în aplomb, în manieră și în recuzita de acțiune. Organizațiile care se implică sunt tot mai multe, dar speranța mare provine din implicarea individuală a celor din comunități – crește numărul oamenilor care vin ei, din proprie inițiativă, să sesizeze abuzuri și anormalități. Iar raportul dintre ceea ce e considerat rezonabil sau nerezonabil în societate – se schimbă de la o zi la alta, în favoarea unei lumi mai bune, în care chiar îți vine să trăiești.