Turcia – meciul fără sfârşit dintre modernismul secularist şi conservatorismul islamic

Am citit tot felul de analize despre Turcia, ulterioare controversatului referendum din 16 aprilie, câştigat la mustaţă de preşedintele Recep Tayyip Erdogan, prin care acesta primeşte constituţional noi puteri în stat şi este eliminat sistemul instituţional de check and balances specific unei democraţii. Barometrul opiniilor exprimate simplist merge de la văicăreala apocaliptică a „dictaturii islamiste” la optimismul naiv al „răsturnării democratice a lui Erdogan”.

În realitate, nu ne îndreptăm nici către un scenariu, nici către celălalt, ci intrăm doar într-o nouă fază a meciului istoric dintre modernismul secularist şi conservatorismul islamic din Turcia, una în care conservatorismul islamic este mai proeminent. Din punct de vedere politic, caracteristic pentru acest meci istoric indecis este faptul că Turcia nu a fost niciodată (şi probabil că nu va fi pentru mult timp) nici 100% democraţie, nici 100% dictatură, ci va oscila între cele două extreme, în funcţie de tăria momentană a celor două curente aflate în competiţie.

Meciul este unul început de foarte demult, chiar cu mult înaintede proclamarea republicii turce de către Mustafa Kemal.

Confruntarea între cele două forţe apare încă din secolul al XIX-lea, din perioada Imperiului Otoman. Prima perioadă de aplomb a modernismului secularist se derulează între 1839 şi 1876, fiind denumită Tanzimat – „reorganizare”. Este perioada în care se adoptă pentru prima oară uniforma europeană, sunt înfiinţate poşte şi universităţi, se recunoaşte egalitatea juridică între supuşii musulmani şi cei de altă religie. Între 1876 şi 1878, era Tanzimatului evoluează chiar mai mult: funcţionează prima Constituţie otomană, sultanatul devenind monarhie constituţională! Dar, ca urmare a unei lovituri de stat, între 1878 şi 1909 conservatorismul islamic îşi ia revanşa sub forma domniei absolute a sultanului Abdul Hamid al II-lea.

Urmează anii tulburi dinaintea, din timpul şi de după primul război mondial. Imperiul Otoman se destramă, iar din 1922-1923 apare Republica Turcă (în urma unor confruntări violente între „Armata Califatului”, de orientare islamică, susţinându-l pe sultan, şi Forţele Naţionaliste, de orientare secularistă, conduse de Mustafa Kemal!), stat suprapus unui teritoriu mult mai restrâns, dar mult mai omogen etnic şi confesional (nu şi geografic!).

Meciul a continuat pe acest teren de joc, aparent mai simplu de cucerit definitiv de către unul dintre cele două curente politice.

Realitatea s-a dovedit a fi însă alta. În ciuda tuturor intervenţiilor autoritare ale seculariştilor (da, autoritare, ba chiar pe alocuri totalitare!), fie ele reformele impuse cu baioneta de Mustafa Kemal, supranumit Atatürk sau loviturile de stat ale armatei (1960, 1971, 1980, 1997, unele dintre ele cu mult mai mulți arestați și încarcerați decât după evenimentele din iulie 2016), conservatorismul islamic nu a dispărut, iar democrația impusă de sus nu s-a împământenit niciodată definitiv în solul turc.

Recep Tayyip Erdogan este doar ultimul și cel mai abil dintr-o lungă serie de lideri conservatori (Adnan Menderes, Necmettin Erbacan), care a învățat din experiențele trecutului cum să își consolideze răbdător puterea politică și să evite ieșirea pe străzi a tancurilor armatei împotriva sa, înainte de a începe asaltul împotriva secularismului.

Prin urmare, este astăzi rândul conservatorilor islamici să încerce să își impună cu forța modelul de dezvoltare politică și socială asupra societății turcești, așa cum mai înainte, în secolul XX, au încercat să o facă moderniștii seculariști. Şi ei vor cunoaște același eșec: așa cum seculariștii nu au putut impune democrația și deplina occidentalizare a Turciei, nici conservatorii islamici nu vor putea impune pe deplin autocrația și islamizarea țării.

De ce?

Răspunsul este oferit de două hărți – harta fizică a Turciei și harta conținând rezultatele votului de duminică.

Se observă pe de o parte o suprapunere aproape perfectă între fațada mediteraneeană a Turciei, regiune cu câmpii litorale unde sunt așezate marile orașe Istanbul, Izmir, Antalya și zonele roșii cu majoritate de voturi împotrivă la referendumul propus de Erdogan (singurele excepții fiind capitala Ankara și sud-estul kurd al Turciei, unde rezultatele electorale depind foarte mult de contextul politic imediat în care se desfășoară alegerile). Pe de altă parte, există o suprapunere la fel de clară între interiorul cu relief accidentat al Turciei și circumscripțiile albastre, cu majoritate de voturi pentru noul regim prezidențial.

Vorbim de fapt de două lumi diferite – una urbană, cosmopolită, prielnică afacerilor, bogată, conectată puternic la occidentalism, bastionul modernismului secularist; alta rurală, izolată, greu exploatabilă economic, săracă, privind mai degrabă către Asia, bastionul conservatorismului islamic.  A încerca să omogenizezi aceste două lumi înseamnă de fapt a încerca să lupți împotriva geografiei și determinărilor ei. Este nevoie de un efort titanic pentru a face ca populația câmpiilor litorale bogate, deschise schimburilor și afacerilor, mari generatoare de capitaluri, să se asemene și să fie solidară cu populația munților și platourilor înalte, închise în mare parte comerțului și necesitând mari capitaluri pentru a putea fi incluse în circuitul economic.

De altfel, prăpastia este atât de mare încât atunci când Mediterana răsăriteană nu era unită de mari imperii precum cel roman sau cel otoman, cele două regiuni s-au aflat sub conduceri politice diferite, încă din epoca bronzului: luwiți vs. hitiți, greci vs. perși, bizantini vs. turci selgiucizi.

Este greu de crezut deci că una dintre cele două lumi va fi în stare să o înghită pe cealaltă, prin urmare este improbabil ca modernismul secularist să prevaleze asupra conservatorismului islamic sau viceversa.

În hotarele ei actuale, Turcia va rămâne captivă propriei ei geografii şi va vedea noi şi noi episoade ale confruntării dintre coastele mediteraneene seculariste şi interiorul conservator, fără ca vreuna dintre cele două tabere să se poată impune definitiv. Echipa lui Erdogan (un foarte bun fotbalist în tinereţe) domină meciul în această repriză cu o durată necunoscută, dar nu va reuşi în niciun caz să îşi surclaseze adversarul.

Surse foto: Yeni Şafak, Slate.