Interviu cu Cătălin Gomboș, jurnalist RRA: “Ce s-a întâmplat în Siria reprezintă o adevărată furtună perfectă”

Implicațiile conflictului din Siria sunt cu certitudine majore asupra evoluția relațiilor diplomatice dintre SUA, Federația Rusă și Uniunea Europeană. Perspectivele înlocuirii lui Bashar al-Assad sunt astfel determinate de dinamica intereselor marilor puteri în regiune.

Cătălin Gomboș a locuit și a studiat în Orientul Mijlociu în anii ’90, iar în perioada 2003 – 2008 s-a aflat în repetate rânduri în regiune, în principal în Irak, în calitate de corespondent Radio România. Este absolvent al Facultății de Științe Politice a Universității din București și al programului de masterat “Orientul Mijlociu – Limbi și Culturi în Contact” al Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, cu specializarea “Jihadul la salafiști”. A obținut mai multe premii și distincții, între care “Tânărul jurnalist al anului 2008”, acordat de Freedom House Romania, pentru reportaj scris, și Premiul Asociației Euro-Atlantice “Manfred Woerner” pentru corespondențe de război.

Cătălin Gomboș, jurnalist RRA, cu experienţă vastă în problematici legate de Orientul Mijlociu, a analizat implicațiile conflictului din Siria, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să-mi spuneți care au fost cauzele care au generat escaladarea conflictului din Siria?

Cătălin Gomboș: Cauzele escaladării conflictului sunt complexe și, parțial, legate de cele care au dus la declanșarea sa, așa că aș începe cu câteva dintre acestea din urmă, despre care s-a vorbit ceva mai puțin. Ceea ce s-a întâmplat în Siria reprezintă o adevărată furtună perfectă, rezultatul unor evoluții sau evenimente locale, regionale și globale care au durat ani și, în unele cazuri, generații întregi. Este greu de stabilit un punct inițial – s-a vorbit, de exemplu, despre acordul Sykes-Picot care a împărțit regiunea fără să țină cont de mozaicul etnic și religios, ceea ce a creat premizele problemelor regionale actuale.

Printre cauzele asupra cărora m-aș opri, prima ar fi, oricât de ciudat pare, clima, mai exact încălzirea globală. Aceasta pare a fi vinovată de seceta care a afectat Siria în intervalul 2005 – 2011, o secetă descrisă drept cea mai severă din ultimii 500 sau chiar 900 de ani. Seceta a distrus o mare parte din terenurile agricole și din stocurile de animale și a forțat un număr uriaș de sirieni din mediul rural – 1,5 milioane, potrivit unor estimări – să migreze către mediul urban, ceea ce a dus la acumularea tensiunilor sociale.

Alte tensiuni sociale au fost generate de ceea ce aș numi eșecul revoluțiilor și ideologiilor neo-socialiste din lumea arabă: nasserism, în cazul Egiptului, Jamahiriya lui Ghaddafi, baathismul din Irak și din Siria. Dacă inițial aceste revoluții și ideologii au dus la modernizarea rapidă a respectivelor societăți, laicizare și o creștere importantă a nivelului de trai și de educație, regimurile respective – toate, fără excepție, dictaturi – s-au osificat, au devenit tot mai corupte, iar politicile lor economice au încetat să mai răspundă nevoilor populației. Au fost, astfel, create condițiile din preajma Primăverii Arabe, în care populația avea două alternative: fie o întoarcere la Islam, exploatată atât de moderați ca Frații Musulmani, cât și de extremiști gen al Qaida, fie o îmbrățișare a valorilor democrațiilor liberale – ambele în antiteză cu doctrinele menționate mai sus. Odată declanșate protestele Primăverii Arabe nu aveau cum să nu ajungă în Siria, unde războiul civil s-a declanșat din cauza răspunsului extrem de violent al regimului lui Bashar al-Assad, o violență care a dus la organizarea rezistenței armate și la valul de dezertări ale militarilor care au refuzat să tragă în populație și au pus bazele Armatei Siriene Libere.

Regimul de la Damasc nu este responsabil, însă, doar de declanșarea conflictului, ci poartă o parte importantă din vina pentru escaladarea acestuia și radicalizarea rebelilor. Aici trebuie să ne întoarcem un pic în timp, la perioada războiului american din Irak și, mai exact, a insurecției anti-americane. Ani de zile Siria a reprezentat unul dintre principalele trasee ale jihadiștilor arabi care se îndreptau către Irak; guvernul de la Damasc le-a permis nu doar să tranziteze teritoriul țării, ci și să formeze rețelele de sprijin logistic. Nu este lipsit de importanță faptul că, în acea perioadă, principalul nod sirian în rețeaua jihadistă pare să fi fost Alepul, oraș care ulterior a devenit scena celor mai sângeroase bătălii ale războiului sirian. Mișcarea jihadistă s-a consolidat, așadar, în Irak, cel puțin ca urmare a toleranței, dacă nu și al sprijinului direct al Damascului; trebuie precizat, însă, că principala cauză o reprezintă intervenția americană, care a determinat inclusiv imami moderați din lumea musulmană să legitimizeze jihadul. După retragerea americană din Irak – și pe fondul alienării populației sunnite de către un guvern șiit autoritar și corupt – mișcarea jihadistă din acea țară a fost regenerată, nu în ultimul rând datorită evadărilor masive din închisorile irakiene. Se știe de ani de zile că jihadiști veniți din Irak au fondat Frontul al-Nusrah (în prezent Frontul Fatah al-Sham), afiliat rețelei Al Qaida, iar ulterior Statul Islamic din Irak și Levant, actualul Stat Islamic. Mai mult, Damascul a amplificat această problemă a jihadiștilor: pentru a putea să își justifice teza că se află în conflict cu organizații teroriste și este, așadar, parte a războiului internațional împotriva terorii, nu un regim care se luptă cu propria populație, a eliberat numeroși extremiști din închisorile siriene, extremiști care s-au alăturat grupărilor jihadiste din teren.

În sfârșit, o altă cauză a escaladării conflictului ar fi ceea ce aș numi „Marele Joc Levantin”, cu trimitere evidentă la Marele Joc din secolul al XIX-lea în care Imperiul Rus și cel Britanic și-au disputat Afghanistanul pentru a-și proteja teritoriile din regiune și a-și asigura controlul Asiei Centrale. Marele Joc Levantin implică, însă, mai mulți actori, atât regionali, cât și globali. Este vorba, în primul rând, de Iran și Arabia Saudită. Siria este esențială pentru supraviețuirea Hezbollahului libanez care-i asigură Iranului ieșirea la Marea Mediterană și o pârghie importantă împotriva principalului său adversar – Israelul. Siria este o piesă cheie în așa-numita „semilună iraniană” din Orientul Mijlociu, care mai include, cum am spus, Libanul, și Irakul, dominat de șiiți influențați de Teheran. Prin influența pe care o exercită asupra celor trei țări, Iranul obține și ieșirea din încercuirea strategică în care se află: o teocrație șiită în mijlocul unor state musulmane sunnite – monarhiile din Golf, Turcia, Pakistanul. Regimul de la Damasc, chiar dacă este, oficial, laic și socialist, e dominat de secta șiită a alauiților și este de presupus că o cădere a sa ar aduce Siria sub controlul majorității sunnite. De aceea supraviețuirea regimului este extrem de importantă pentru Iran, care sprijină Damascul logistic, cu sute de consilieri militari și, mai ales, prin intermediul milițiilor șiite irakiene și al Hezbollahului; de altfel, cu mult înainte de intervenția Rusiei, luptătorii Hezbollah sunt cei care au avut o contribuție esențială la supraviețuirea lui Bashar al-Assad.

Arabia Saudită, pe de altă parte, vede în Iran principalul său rival regional și este îngrijorată de extinderea influenței acestuia. Căderea Irakului, cândva un adversar al Iranului, în sfera de influență a acestuia a fost înghițită greu de saudiți, care nu pot accepta ca o altă țară arabă, mai ales una cu populație predominant sunnită, să aibă aceeași soartă. Nu trebuie neglijată nici ostilitatea saudiților – o monarhie fundamentalistă – față de un regim republican, laic și socialist. De aceea saudiții și aliații lor din Golf cer plecarea lui Bashar al-Assad și sprijină grupări rebele din teren, majoritatea islamiste care, ideologic, nu sunt diferite de jihadiștii din Al-Qaida și Statul Islamic.

Un alt actor regional cu interese mari în Siria este Turcia, mai ales în condițiile în care politica neo-otomanistă a Ankarei a înregistrat un eșec în Egipt după înlăturarea Fraților Musulmani pe care i-a sprijinit. Dincolo de ambițiile sale regionale, Turcia are și un al doilea motiv important pentru a încerca să își asigure influența în Siria: kurzii, care deja au reușit să creeze, la granița sa, o a doua regiune autonomă, după cea din Irak. Aceste regiuni îi pot încuraja și sprijini pe kurzii din Turcia unde, după cum știm, a reizbucnit războiul cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan.

În afară de actorii regionali, Rusia a avut o contribuție importantă la escaladarea conflictului. Moscova are două interese majore: cel imediat, de a-și păstra baza de la Mediterana, la Tartus, și unul mai larg de a menține – și poate chiar de a extinde – puțina influență pe care o mai are în Orientul Mijlociu. Evident că Statele Unite nu privesc cu ochi buni extinderea sferei de influență a Rusiei; în plus, americanii sunt implicați direct în conflictul sirian prin campania împotriva Statului Islamic și sprijinirea forțelor kurde.

Ce evoluție au înregistrat alianțele politice în Siria în ultimii ani? Care este interesul SUA și Federației Ruse în regiune?

Nu știu în ce măsură putem vorbi, în Siria, de alianțe politice – cred că este vorba, mai degrabă, de alianțe militare dictate de circumstanțe foarte instabile. Există cazuri documentate de non-combat, sau chiar și colaborare, între guvernul lui Bashar al-Assad și Statul Islamic. Al Qaida, prin Frontul al-Nusrah, a fost uneori aliată cu alți rebeli islamiști, finanțați de statele din Golf, și chiar cu rebeli moderați; alteori, însă, s-a aflat în conflict cu aceștia. Amenințarea mai mare a Statului Islamic și interesul de a doborî regimul lui Assad au dus chiar la eforturi – impulsionate în primul rând de Qatar – de a distanța Frontul al-Nusrah de Al Qaida, în ideea ca această grupare să fie acceptată și de susținătorii externi ai altor brigăzi rebele. O evoluție importantă este cea a radicalizării rebelilor – dacă la început forța dominantă o reprezenta Armata Siriană Liberă, moderată și în mare măsură laică, în prezent cele mai importante forțe sunt islamiste sau jihadiste (Al Nusrah și Statul Islamic). Una dintre consecințele acestei radicalizări o reprezintă și alinierea minorităților religioase din Siria – druzi, creștini – alături de alauiți și în spatele guvernului care le-ar oferi o mai bună protecție. Dincolo de aceste evoluții militare din teren, opoziția politică este în continuare la fel de fracționată, iar acesta este, de altfel, și unul dintre motivele pentru care nu a reușit să vină cu un program coerent sau un mesaj unitar – în afară de solicitarea ca Bashar al-Assad să plece – atunci când au avut loc convorbiri de pace. Totodată, există cel puțin trei grupuri importante care sunt excluse constant de la orice încercări de reglementare a conflictului – Al Qaida, prin diferitele sale încarnări, Statul Islamic și, din cauza opoziției Turciei, kurzii.

În ceea ce privește interesele marilor puteri, Statele Unite au ca prioritate imediată eradicarea grupărilor jihadiste, în primul rând Statul Islamic. Din cauza alianțelor cu puteri din regiune ostile lui Bashar al-Assad, dar și a abuzurilor făcute de acesta, americanii nu își permit nici să aibă un ton prea conciliant cu regimul de la Damasc. În sfârșit, există și acea rivalitate geopolitică tradițională cu Rusia, care forțează Washingtonul să încerce să limiteze extinderea influenței acesteia.

În ceea ce privește interesele Rusiei, în afară de cele două menționate mai sus – Tartusul și influența regională – aș adăuga încă două. În primul rând, Siria poate fi și un show-room pentru armamentul rusesc care, arătându-și eficacitatea, devine tentant pentru potențiali clienți. În al doilea rând, însă, prin intervenția în Siria, Putin are posibilitatea de a proiecta imaginea de mare putere și de a câștiga imagine în Rusia, un câștig care nu este deloc de neglijat având în vedere problemele economice generate de scăderea veniturilor aduse de exporturile de petrol şi gaze naturale și de sancțiunile economice impuse de Occident după anexarea Crimeei. Și poate, tot legat de aceste sancțiuni occidentale, Siria ar mai avea de oferit un câștig potențial – este încă o carte care poate fi jucată în cadrul unor negocieri cu Vestul.

Care sunt actorii care au câștigat cel mai mult de pe urma acestui conflict? Cine a avut de pierdut?

Federația Rusă a avut foarte mult de câștigat: cu costuri relativ mici și o implicare militară redusă – mult sub cea americană din Irak sau Afghanistan – a reușit să întoarcă situația în favoarea lui Bashar al-Assad, să își proiecteze imaginea de mare putere și să își consolideze semnificativ prezența în regiune.

Grupările jihadiste au avut, de asemenea de câștigat, cel puțin pe termen scurt – să ne amintim de expansiunea formidabilă a Statului Islamic și valul de adepți pe care i-a câștigat această grupare în întreaga lume; mă gândesc, însă, și la Al Qaida, care prin Frontul al-Nusrah a obținut nu doar una dintre cele mai redutabile armate din teren, dar și teritorialitate, ceea ce nu a avut nici măcar în Afghanistan înainte de 11 septembrie.

Kurzii sirieni sunt, de asemenea, printre câștigătorii de până acum ai conflictului: au un stat de facto care are relații cordiale cu Rusia, nemulțumită de ostilitatea Turciei față de Bashar al-Assad, și beneficiază și de sprijinul Statelor Unite, grație eficienței pe care au arătat-o în lupta cu Statul Islamic.

Iranul a avut, de asemenea, de câștigat, arătând că este o putere regională, iar aliatul său, Hezbollahul, și-a extins prezența dincolo de granițele Libanului și a câștigat experiență de luptă care îi va fi utilă într-o eventuală confruntare cu Israelul. Dintr-un punct de vedere, însă, Hezbollahul a avut și de pierdut foarte mult în ceea ce privește prestigiul pe care îl avea, ca adversar al Israelului, în lumea arabă sunnită.

Un alt perdant al conflictului mi se pare a fi Turcia, din mai multe motive: a înregistrat un nou eșec al politicii neo-otomane, nu a reușit să blocheze apariția regiunilor autonome kurde ba, mai mult, războiul din Siria a dus la radicalizarea kurzilor de pe teritoriul său, nemulțumiți de faptul că Ankara a tolerat asaltul Statului Islamic asupra orașului Kobani, aflat chiar la graniță. Turcia a avut de pierdut și în ceea ce privește politica sa ambiguă față de gruparea jihadistă – a tolerat tranzitul jihadiștilor, traficul făcut pentru finanțarea și înarmarea califatului auto-proclamat, iar în cele din urmă Statul Islamic s-a întors împotriva sa.

Într-o măsură mai mică au avut de pierdut și Statele Unite și aliații europeni ai acestora: au tolerat, în 2013, când suburbia Damascului, Ghouta, a fost bombardată cu arme chimice, depășirea liniei roșii trasate de fostul președinte american Barrack Obama; au ignorat problema refugiaților până când aceasta s-a întors împotriva lor și, desigur, au permis, prin ezitarea de a sprijini ferm rebelii moderați, explozia grupărilor extremiste, în principal Statul Islamic care, după aceea, a lansat atacuri în Europa.

De departe, însă, cel mai mult de pierdut au avut Siria și poporul sirian: cel puțin 400 de mii de morți, milioane de refugiați în afara țării, alte milioane în interior, infrastructura distrusă în mare măsură, numeroase orașe transformate în ruine.

Cum a evoluat dinamica relațiilor internaționale în raport cu dimensiunea conflictului din Siria?

Conflictul din Siria a generat evoluții multiple atât în plan regional cât și internațional. A arătat, încă o dată, incapacitatea ONU de a gestiona o criză de amploare. A adăugat un nou dosar la relațiile și așa complicate dintre Federația Rusă și Occident. A dus la tensiuni între statele membre ale Uniunii Europene care au avut poziții diferite cu privire la modul în care trebuie gestionată criza refugiaților, criză care, trebuie adăugat, a afectat și evoluția politică internă în mai multe țări europene, unde s-a văzut o creștere în sondaje a partidelor de extremă dreapta. A adăugat o nouă dimensiune, tot din cauza crizei refugiaților, relațiilor dintre Uniunea Europeană și Turcia – am văzut o Europă mai timidă în ceea ce privește sancționarea derapajelor autoritare ale lui Recep Tayyip Erdogan, întrucât este interesată ca Turcia să nu le dea drumul milioanelor de refugiați aflați pe teritoriul său. Tot în ceea ce privește Turcia, să nu uităm și criza cu Rusia, depășită între timp, care a fost declanșată în 2015 când un avion de război turc a doborât unul dintre aparatele de luptă rusești din Siria. Nu în ultimul rând, războiul din Siria a amplificat rivalitatea dintre Arabia Saudită și Iran, marile puteri ale regiunii cu cele mai mari exporturi de petrol şi gaze naturale din lume.

Cum au evoluat relațiile dintre SUA și Federația Rusă ca urmare a amplificării tensiunilor din Siria?

La fel ca și relațiile mai generale dintre Occident și Federația Rusă, și cele americano-ruse au fost deteriorate de pozițiile diferite cu privire la regimul lui Bashar al-Assad. Siria reprezintă, alături de Ucraina și de amestecul Rusiei în alegerile prezidențiale din Statele Unite, una dintre principalele dispute dintre Washington și Moscova. Într-o etapă inițială Rusia pare să fi avut câștig de cauză, reușind să întoarcă cursul războiului pe fondul reținerilor arătate de administrația Obama. Pe de altă parte, dosarul sirian mi se pare cel în care se poate ajunge cel mai ușor la un compromis între cele două mari puteri.

În ce măsură intervenția SUA în Siria produce modificări asupra relațiilor dintre Trump, Putin și liderii statelor membre ale UE?

În primul rând, intervenția militară împotriva regimului de la Damasc a fost una foarte limitată, o lovitură chirurgicală menită, mai degrabă, să transmită un mesaj decât să schimbe ceva în teren. Mesajul pe care îl transmite este, însă, unul extrem de important: în ciuda discursului de campanie al lui Trump – deschidere către Rusia, mesaje gen “America first” care sugerează o re-orientare a priorităților către interior – administrația de la Washington are anumite linii roșii și nu este dispusă să renunțe la rolul Statelor Unite de mare putere care garantează o anumită configurație globală, menținerea unor linii geopolitice de demarcație și respectarea unui set de reguli. Intervenția îi poate arăta lui Vladimir Putin că există limite în ceea ce privește libertatea sa de mișcare, iar liderilor europeni că Statele Unite sunt gata să rămână active în Orient, un Orient a cărui destabilizare, după cum s-a văzut în cazul crizei refugiaților și a atacurilor Statului Islamic, poate afecta serios Europa.

Considerați legitimă intervenția Președintelui Donald Trump în Siria?

Privită dintr-o anumită perspectivă, bombardarea bazei aeriene de la Shayrat poate fi descrisă așa: un stat suveran a atacat, fără a face vreo declarație de război, instalații militare aflate pe teritoriul altui stat suveran; din această perspectivă, intervenția americană ar putea fi considerată ilegitimă. De altfel, ca o paranteză, și campania împotriva Statului Islamic pe care Statele Unite o desfășoară pe teritoriul Siriei cu aviație, pușcași marini și militari din forțele speciale, are loc fără acordul Damascului și ar putea fi considerată ca ilegitimă.

Revenind la atacul de la Shayrat, a-l privi ca pe o agresiune reprezintă o perspectivă simplistă a “neamestecului în treburile interne” și ar însemna să ignorăm motivul citat de Donald Trump pentru a justifica atacul: bombardarea civililor cu arme chimice. Intervenția militară din considerente umanitare și morale, pentru protejarea civililor, poate fi justificată. Există cel puțin două situații relativ recente, în anii ’90, când ezitările Occidentului – și implicit ale Statelor Unite – au dus la adevărate catastrofe: genocidul din Rwanda, din 1994, și masacrul de la Srebrenica din 1995; ambele au generat dezbateri ample cu privire la necesitatea protejării civililor și legitimitatea folosirii forțelor armate în acest scop. De altfel necesitatea protejării civililor a fost invocată pentru a justifica războiul NATO din Kosovo, în 1999. Damascul fusese, deja, avertizat cu privire la consecințele folosirii armelor chimice și evitase, la limită, o intervenție americană în 2013, când a acceptat să renunțe la arsenalul său chimic.

În ce măsură perspectiva înlocuirii lui Bashar al-Assad este un scenariu plauzibil în viitorul apropriat?

Cred că înlocuirea lui Bashar al-Assad în viitorul apropiat este puțin probabilă. În mod clar rebelii nu au capacitatea în prezent de a câștiga războiul, astfel încât înlăturarea liderului sirian de către aceștia este exclusă. O intervenție militară americană masivă este, de asemenea, puțin probabilă întrucât, dată fiind prezența forțelor ruse, un astfel de scenariu ar putea avea consecințe catastrofale. Având în vedere poziția de forță pe care Damascul o are, în prezent în teren, este greu de crezut că, la convorbirile de pace intermediate de Rusia și Turcia, sau la cele sub egida ONU de la Geneva, ar avea vreun motiv să accepte cererea opoziției ca Assad să renunțe la putere. Ar rămâne, ca soluție de forță, posibilitatea unui asasinat, dar sunt convins că Bashar al-Assad este conștient de acest risc și, în consecință, este probabil unul dintre cei mai bine păziți șefi de stat din lume.

Există două variante, dar nu în viitorul imediat, prin care Bashar al-Assad ar putea fi înlocuit: prima ar fi ca aliații săi externi, Rusia, Iranul și Hezbollahul să ajungă la concluzia că regimul poate avea și o interfață mai puțin controversată sau mai utilă intereselor lor, astfel încât să exercite presiuni asupra Damascului să accepte o schimbare; șansele ca astfel de presiuni să aibă succes sunt mari dat fiind că, deocamdată, supraviețuirea regimului – care nu se reduce la Bashar al-Assad și cercul său imediat – depinde de acești aliați externi. La această variantă s-ar putea ajunge și în urma unor negocieri între acești aliați ai lui Assad și puterile occidentale.

O a doua variantă ar fi ca schimbarea să vină din interiorul regimului și a bazei de susținere alauite a lui Bashar al-Assad: pe fondul oboselii provocate de un război care durează, deja, de mai bine de șase ani, dar și al pierderilor de vieți umane, cei care îl sprijină pe Assad – nu neapărat susținători ai săi – să ajungă la concluzia că nu este nicio șansă de pace atât timp cât acesta se află la putere.

Considerați că o eventuală înlocuire a lui Bashar al-Assad este în măsură să contribuie la eradicarea Statului Islamic?

O înlocuire a lui Bashar al-Assad ar putea grăbi distrugerea Statului Islamic ca structură cvasi-statală doar dacă ar fi dublată de un acord de pace durabil între regimul de la Damasc și majoritatea forțelor rebele: în cazul unui astfel de scenariu, eforturile militare ale celor două părți s-ar putea concentra pe lupta cu jihadiștii. Este de notat, însă, că, la fel ca și în cazul Irakului, pierderea teritorialității nu echivalează cu distrugerea Statului Islamic: probabil că acesta își va continua o perioadă existența ca grupare teroristă. Totuși, pierderea teritoriului înseamnă o diminuare semnificativă a bazei de recrutare și resurselor grupării. În plus, Statul Islamic s-a prezentat și ca o grupare care îi protejează pe sunniții sirieni de excesele regimului șiit condus de Bashar al-Assad – dacă acel regim dispare sau este cosmetizat și excesele încetează ca urmare a unui acord de pace, gruparea pierde unul dintre argumentele cu care își justifă existența.

Care sunt măsurile pe care le considerați necesare pentru rezolvarea pe termen lung a acestui conflict?

Cred că, în primul rând puterile care sprijină grupările din teren, atât cele regionale cât și cele globale, trebuie să ajungă la un acord cu privire la viitorul Siriei și să exercite presiuni asupra combatanților să se așeze la masa negocierilor. Bashar al-Assad și cei din cercul lui apropiat ar trebui să renunțe la putere pentru că, la cât sânge s-a vărsat, nu văd cum ar mai putea fi acceptați de opoziție sau de rebeli.

În același timp, însă, minoritățile care, în prezent, se simt protejate de actualul regim, trebuie să primească garanții privind nu doar siguranța lor și protecția fața de elemente radicale ale majorității sunnite, ci și privind participarea la guvernarea viitoarei Sirii.

Rebelii trebuie, la rândul lor, să primească garanții că, odată ce renunță la arme, nu vor fi ținta unei campanii de persecuții și că o schimbare se va produce. Trebuie asigurată, cumva, eliminarea grupărilor jihadiste și a elementelor radicale ale actualului regim, poate chiar și anchetarea și judecarea celor care se fac vinovați de crime de război.

Ar trebui, totodată, găsite la nivel internațional resursele financiare necesare pentru reconstruirea Siriei și ar fi necesar și un program eficient prin care refugiații să poată reveni acasă. Mi-e teamă, însă, că acesta este un scenariu ideal și că este foarte greu, cel puțin pe termen scurt sau mediu, să fie pus în aplicare.

Variante mai plauzibile, cel puțin pe termen scurt, mi se par a fi fracționarea Siriei în regiuni controlate de grupări aflate în armistiții mai mult sau mai puțin stabile, sau chiar victoria uneia dintre tabere – iar în prezent forțele guvernamentale par a fi favorite. Nu văd însă cum, în cazul în care se va ajunge la una dintre aceste două variante, vor fi rezolvate problemele reconstrucției Siriei și a întoarcerii refugiaților, sau cea a instabilității regiunii.