Bruxelles, Washington şi vizele românilor pentru SUA: Egalitate, dar nu pentru căţei

Scriu ca un apel la deziluzionare. Realitatea este că România nu e nimic altceva decât o ţară mică, într-un colţ periculos de lume, fără prieteni adevăraţi în relaţiile internaţionale, doar cu aliaţi şi parteneri care au propriile lor interese naţionale. România nu are decât o singură şansă: aceea de a abandona dezbinarea internă, de a manevra abil în jurul intereselor naţionale ale altora, pentru a şi le apăra pe ale ei, de a lupta cu pricepere, cu mijloacele de politică externă adecvate unui stat mic, pentru propriile drepturi pe scena internaţională.

Exemple concrete care să arate că tratatele internaţionale şi legile interne ale UE pot deveni litere moarte, atunci când vine vorba de puterea reală a statelor şi de bani sunt multe. Cele mai grăitoare în felul în care afectează libertatea de circulaţie a cetăţeanului român (nu doar a turistului, ci şi a muncitorului sau a întreprinzătorilor, unde nu mai vorbim doar micul incomfort de a pierde timp, ci şi marea problemă a pierderii de bani grei ca urmare a unui dezavantaj competitiv pe piaţa muncii, respectiv a bunurilor şi serviciilor) sunt neadmisia în zona Schengen şi păstrarea vizelor de călătorie către SUA. În cele ce urmează, plecând de la o ştire recentă, voi scrie despre ultima.

Puţin mai demult am prezentat pe larg cum, conform propriilor reguli, Uniunea Europeană trebuie să efectueze demersuri în vederea instituirii reciprocităţii totale a regimului liber de vize cu orice alte state terţe, până la reintroducerea vizelor obligatorii de călătorii pentru cetăţenii unor ţări precum SUA şi Canada care încă cereau vize cetăţenilor europeni din state membre UE precum România. Am arătat atunci cum UE s-a tot codit să îşi pună în aplicare propriile legi de protejare a propriilor cetăţeni şi cum doar norocul imens al încheierii tratatului de liber schimb cu Canada (CETA) a deschis o portiţă pentru ridicarea obligativităţii vizelor românilor şi bulgarilor pentru Canada.

În ceea ce priveşte relaţiile cu SUA, marţi a avut loc un nou episod în serialul în care ar trebui să ne arate că în continuare, dreptul forţei este mult mai puternic decât forţa dreptului în relaţiile internaţionale. Deşi Parlamentul European adoptase de curând (în sfârşit!) o rezoluţie prin care cerea introducerea vizelor obligatorii pentru cetăţenii americani, ca răspuns la faptul că Washington-ul nu elimină vizele pentru cetăţenii a 5 state membre europene mai mici, printre care şi România, Comisia Europeană a adoptat o poziţie oficială în care spune că o asemenea măsură este „contraproductivă”, că preferă „abordarea diplomatică” şi că UE este pe calea cea bună în acest sens al negocierilor, dând dovadă ridicarea vizelor de către Canada (evident, fără a menţiona că în acel caz am avut noroc cu tratatul de liber schimb şi cu faptul că Ottawa nu este totuşi o mare putere internaţională).

Foarte pe scurt şi pe înţelesul cetăţeanului de rând, Comisia răspunde Parlamentului că UE îşi încalcă propriile reguli privind reciprocitatea în materie de vize, dar că nu are ce face pentru că Statele Unite sunt prea puternice şi că ar fi mai bine să nu le supărăm, mai ales acum când preşedinte e anti-imigraţionistul Trump.

„Abordarea diplomatică” de care vorbeşte Comisia este clar că reprezintă un eufemism pentru menţinerea contactelor cu guvernul SUA pe această temă în aşteptarea unui semn american de bunăvoinţă: în definitiv, din comunicatul de presă al Comisiei rezultă că totul depinde de o decizie de la Washington, pe care UE nu are nicio pârghie reală de a o influenţa.

Fraza „the United States reconfirmed its commitment to admit the five Member States to the Visa Waiver Program once they meet all the requirements set out by U.S. legislation” („Statele Unite şi-au reconfirmat angajamentul de a admite cele cinci state membre în Programul de Ridicare a Vizelor odată ce au îndeplinit toate condiţiile prevăzute de legislaţia SUA”), arată că, până acum, demersurile diplomatice europene au avut zero succes: cu sau fără ele, poziţia americană a fost mereu aceeaşi. Şi presupun că aşa va fi mai multă vreme de acum înainte.

Câteva concluzii de aici:

1. Tratatele internaţionale sau legislaţia europeană nu valorează mare lucru cât timp raporturile de putere dintre diferitele părţi implicate sunt dezechilibrate: UE (sau cel puţin Comisia Europeană) nu este dispusă să confrunte SUA pentru interesele unor state membre precum Polonia, România, Bulgaria, Cipru sau Croaţia.
2. România şi cetăţenii români trebuie să susţină cât mai mult extinderea puterilor Parlamentului European, în scopul democratizării Uniunii Europene: Parlamentul a fost şi în trecut, şi în prezent, singura instituţie care a propus respectarea legislaţiei europene în favoarea celor cinci state membre, mergând până la confruntare diplomatică cu SUA.
3. România şi cetăţenii români trebuie să înţeleagă că viaţa unui stat mic pe scena internaţională este grea. Că e nevoie de mare dibăcie, îndrăzneală şi unitate internă, pentru a putea naviga printre interesele celor mari astfel încât să ţi le atingi pe alte tale. Din păcate, la momentul actual, nouă ne lipsesc toate aceste trei calităţi.

Sursa foto: Univers de Copil