Cronica unui seism anunţat în Franța

Să fie prezenţa extremei drepte în cel de-al doilea tur de scrutin, pentru a doua oară în istoria politică a celei de-a V-a Republici, punctul culminant al prelungitei crize politice şi societale prin care trece Franţa şi Uniunea Europeană?

Este tentantă adoptarea unei asemenea optici, întrucât scrutinul din 7 mai opune clar şi fără ambiguităţi două proiecte societale perfect antagoniste, două paradigme politice a căror confruntare, de la referendumul Brexit la alegerile prezidenţiale americane, a sfărâmat consensul « post-ideologic » occidental. Desigur, a agrega sub o unică etichetă populismul statist al lui Marine le Pen, neo-republicanismul lui Trump şi tory-ismul radicalizat al UKIP-ului este un demers riscant, care porneşte de la premisă eronată: populismul există la singular. Populismul poate, la nivel superficial, să apară relativ monolitic, datorită unui fond comun de teme şi elemente retorice (precum şi tentativelor constituirii unei « internaţionale populiste »), dar, dincolo de fenomenele naturale de contagiune ideatică, fiecare tradiţie politică naţională îşi va produce propriul populism.

O majoritate prezidenţială artificială şi volatilă

Politica are nevoie de dualisme, de dihotomii. Ambele tabere au nevoie să se pună în centrul unor scenarii maniheene, să pună în scenă în modul cel mai spectaculos şi tranşant confruntarea celor « două Franţe ». Forţele politice amorsează o regrupare în jurul unuia sau altuia dintre candidaţi, respectând tradiţionalul tropism al celei de-a V-a Republici către bipolaritate, dar toate au în vedere pericolul de a-şi dilua identitatea ideologică pentru următorului test electoral: alegerile parlamentare din iunie. Acesta este paradoxul, cu efecte uneori perverse, al sistemului electoral francez: un scrutin « cu patru tururi », care încurajează succesiv fragmentarea (prin primul tur de scrutin), apoi creează o artificială « majoritate prezidenţială » în jurul candidatului câştigător (turul al doilea al alegerilor prezidenţiale), pe care ulterior o dinamitează prin noi alegeri iminente, legislativele.

Până în prezent, când dihotomia stânga-dreapta structura viaţa politică, acest mecanism producea majorităţi guvernamentale solide, eliminând efectiv riscul unui preşedinte şi unui prim-ministru de culori politice diferite. Acesta a fost, de altfel, obiectivul reformei sistemului electoral de la începutul anilor 2000, care juxtapunea cele două consultări electorale şi alinia mandatul prezidenţial cu cel parlamentar. Consecvenţi, alegătorii îi ofereau preşedintelui o majoritate în Parlement, cu care să guverneze; dar exerciţiul era strict încadrat de marile partide politice hegemonice de stânga (Partidul Socialist) şi de dreapta (Uniunea pentru o Mişcare Populară, devenit Les Républicains în 2015), care menţineau coerenţa majorităţii prezidenţiale construite.

Dar în contextul actual, majoritatea prezidenţială pe care turul al doilea o va produce, indiferent de câştigător, va fi foarte fragilă. Emmanuel Macron, care rămâne favorit, devansând-o sistematic pe Marine Le Pen în sondaje, este din acest punct de vedere cel mai vulnerabil. După turul întâi, clasa politică şi partidele tradiţionale au făcut bloc în spatele outsider-ului centrist, dar îşi au propria agendă pentru legislative.

Partidul Socialist, care pe 23 aprilie a făcut un scor istoric de nici 7%, pare condamnat la implozie; dar dacă există o aripă social-liberală care se află deja în orbita lui Macron, nucleul dur al partidului este încă prea puternic ataşat de tradiţia centenară  a socialismului francez (PS se trage din SFIO – Secţiunea Franceză a Internaţionalei Muncitoreşti, un partid marxist, dar nu revoluţionar, fondat în 1905) pentru a accepta moartea de iure a siglei socialiste. Prin urmare, este de aşteptat ca PS-ul agonizant să prezinte totuşi candidaţi în majoritatea circumscripţiilor la alegerile legislative, canibalizând astfel electoratul macronist.

La dreapta, situaţia este mult mai dificilă, întrucât partidul Les Républicains (LR), deşi a suferit o grea înfrângere, a avut de asemenea ocazia să demonstreze, în mod paradoxal, ce forţă politică impunătoare a rămas: chiar şi cu un candidat extrem de slăbit, dreapta a mobilizat 20% din electorat. Fillon părăsind scena, ar putea recupera o parte din electoratul pierdut şi atinge 25-30%. Conflictul în sânul LR este în principal de natura ideologică: retorica agresivă, cvasi-populistă a lui Fillon şi a statului său major (compus din apropiaţi ai fostului preşedinte Nicolas Sarkozy, precum François Baroin şi Laurent Wauquiez) a alienat aripa moderată a partidului. Macron este eminamente compatibil cu valorile de centru-dreapta, încarnate de Alain Juppé, primar al Bordeaux-ului şi contra-candidatul intern lui Fillon. Dar, deşi această campanie a fost un test care a demonstrat că dreapta franceză nu este monolitică, partidul LR rămâne un vehicul politic eficient, robust, care are toate şansele să reziste presiunii centrifuge exercitate de Macron. « Dreapta alături de Macron », creată de un fost ministru al lui Jacques Chirac, Renaud Dutreil, are rolul de a pilota negocierile între echipa lui Macron şi moderaţii de centru-dreapta, facilitând într-o a doua fază integrarea lor intr-o nouă structură partidică. Dar, până în prezent, niciunul dintre greii dreptei nu a evocat deschis posibilitatea părăsirii partidului LR.

Exerciţiul de echilibristică politică a lui Macron

Macron este fragil deoarece, deşi este foarte probabil să iasă învingător din confrunatarea cu Marine Le Pen, baza sa electorală este friabilă. Mai puţin de 25% din electorat se simte cu adevărat reprezentat de candidatura sa. Majoritatea sa prezidenţiala va fi probabil cea mai largă din ultimii 15 ani – dar neîndoielnic şi cea mai artificială. Macron nu are un vehicul politic, iar poziţionarea sa centristă asumată – « nici de stânga, nici de dreapta » – nu ajută agregarea, ci mai curând replierea identitară a semi-aliaţilor săi. În Franţa, stânga şi dreapta nu sunt doar nişte etichete politice din jargonul parlamentar, ci reprezintă culturi politice cu rădăcini puternice, care structurează în mod fundamental identităţile politice ale cetăţenilor. Macron a făcut pariul riscant de a se înscrie în afara acestui cadru.

Desigur, şi Marine Le Pen proclamă desuetudinea vechiului clivaj stânga/dreapta. Dar, contrar lui Macron, nu se află pe un no man’s land ideologic. Ea se grefează pe o veche tradiţie politică a extremei drepte franceze, care încă din anii 1880 a încercat, impotriva republicii parlamentare, o sinteză între retorica anti-sistem a extremei stângi şi elemente din discursul contra-revoluţionar şi ultraconservator. Principala punte între cele două extreme ale spectrului politic a fost anti-capitalismul şi ofensiva împotriva « capitalului vagabond » opus « capitalului sănătos », deci naţional – pe atunci, evreii încarnau pericolul acelei proto-globalizări care mobiliza deja dreapta naţionalistă. Astăzi, după ce vreme de mai multe decenii, Frontul Naţional a avut o poziţionare apropiată de ortodoxia neo-liberală (Jean Marie Le Pen, preşedintele de atunci al partidului, era supranumit « Ronald Reagan al Franţei », şi preconiza dezangajarea economică a statului), Marine Le Pen şi vice-preşedintele ei, Florian Philipot, au reactivat vechea formulă şi s-au convertit la un discurs economic violent anti-liberal.

Macron nu se află, în schimb, în continuitatea niciunei culturi politice. Această strategie deliberată l-a propulsat pe candidatul centrist pe primul loc în turul întâi, deoarece îl individualiza puternic, întărindu-i şi statura şi credibilitatea anti-sistem, de outsider. Dar îl fragilizează în turul doi şi mai ales pentru legislativele iminente, când candidatul trebuie să îşi maximizeze potenţialul de coaliţie. Macron are foarte mulţi parteneri potenţiali (socialiştii, centriştii, moderaţii de dreapta), dar niciun aliat sigur. Pariul lui Macron de a încarna un OZN politic este, totuşi, o carte potenţial câştigătoare. Iar din acest punct de vedere, confruntarea cu Marine Le Pen este un scenariu ideal pentru Macron, care poate începe să îşi construiască majoritatea fără necesitatea de a-şi redefini în mod fundamental identitatea politică. Impotriva unui contracandidat cu o etichetă explicită de stânga sau de dreapta, fie el Mélenchon sau Fillon, Macron ar fi fost categorizat la rândul său prin opoziţie faţă de rivalul său. În schimb, într-o confruntare cu un alt maverick, Marine Le Pen, gramatica tradiţională a analizei politce nu mai este de ajutor, iar noi dihotomii şi linii de fractură îşi fac apariţia, cele vechi căzând în desuetudine. Acesta era sensul pe care Macron a dorit să îl dea candidaturii. Datorită lui Marine Le Pen, Macron poate, pentru un timp, să îşi continue exerciţiul de echilibristică ideologică  la care, de altfel, excelează.

Sursa foto: Express.co.uk