Interviu cu Laurenţiu Rebega, europarlamentar independent: “Lupta împotriva abuzurilor trebuie să fie continuă, tenace și mereu mai precisă, mai bine focalizată”

Practicile abuzive de pe piața muncii continuă să existe în spațiul european, generând probleme și obstacole pentru desfășurarea în condiții legale și echitabile a activităților desfășurate de cetățeni în statele membre.

Laurenţiu Rebega, europarlamentar din grupul Grupul Europa Națiunilor și a Libertății, a realizat o analiză privind practicile abuzive pe piața muncii din Europa, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Care este evoluția pe care practicile abuzive de pe piața muncii o înregistrează în ultimii ani în Uniunea Europeană? Totodată, care sunt cele mai frecvente drepturi care sunt încălcate cetățenilor europeni?

Laurenţiu Rebega: De la început, țin să precizez că, din păcate, aceste practici există, au existat și nu vor fi eliminate prea curând. Putem, însă, să le restrângem, printr-o acțiune coordonată în care să intre simultan autorități de la diverse paliere – european, național și local – și din diverse domenii – poliție și ordine publică, administrație, justiție, educație etc.

Pe de altă parte, pentru a da răspunsuri corecte, trebuie să înțelegem că fenomenul nu este deloc omogen: dincolo de faptul că însuși cuvântul „abuz” acoperă o plajă largă de situații, aceste abuzuri diferă în funcție de țară, de grupul sau grupurile vulnerabile, de perioadă, de aspecte juridice, dar și politice sau sociale.

Cu aceste precizări, primul răspuns pe care vi-l pot da este că, în ultimii ani, în UE, fenomenele au avut o dinamică accelerată și, uneori, contradictorie. Pe de o parte, a trecut deja destul timp de la extinderea „big bang” a Uniunii, ceea ce a făcut ca autoritățile să câștige experiență și pârghii legislative pentru rezolvarea unor situații și, în același timp, foarte multe persoane din grupurile vulnerabile au căpătat, ele însele, experiență și motivație de a acționa în apărarea propriilor drepturi. Pe de altă parte, dacă muncitorii slab calificați din Est, să zicem, sunt mai bine protejați decât acum zece ani, pe piața muncii din Europa au apărut alte grupuri – de exemplu, migranții din vara lui 2015 – care au ajuns în pericol de a fi supuse unor astfel de abuzuri.

Cele mai frecvente și mai grave abuzuri sunt, de departe, cele legate de lipsa unui cadru legal – adică munca la negru. Apoi, în creștere, sunt cele în care contractele sunt încălcate deliberat prin poziții de forță ale angajatorilor. În fine, sunt abuzuri, ca să zic așa, conexe: contractele de muncă sunt respectate, dar condițiile de locuire, de transport, de asigurare a asistenței sanitare etc., sunt departe de ceea ce se asigură, în mod obișnuit, în țara respectivă.

În ce măsură instituțiile UE și autoritățile statelor naționale dispun de o parte din vină pentru abuzurile aplicate pe piața muncii din Europa?

Nu aș folosi cuvântul „vină”, nu pentru că nu există și vinovății clare, ci pentru că nu acoperă întreaga cazuistică. E mai bine să ne referim la „responsabilitate”. Este evident că statele naționale au o parte mai mare de responsabilitate: la urma urmei, Uniunea, prin instituțiile ei, creează un cadru legal comun pentru piața muncii din Europa, dar este sarcina fiecărui stat membru de a supraveghea situațiile de fapt.

Mai există, însă, o nuanță! Întrucât Uniunea este birocratică și lentă în decizii, între zona de competență a Bruxelles-ului și zona de competență a statului național apar, de multe ori, hiatus-uri. Aici este o sursă de abuzuri practic permanentă, speculată de cei care o cunosc.

Care este lecția pe care o învață instituțiile Uniunii și a statelor membre de pe urma mediatizării cazurilor de discriminare existente pe piața muncii în statele membre ale UE?

Lecția e simplă și generală: dacă abuzurile există și vor exista, tot astfel trebuie înțeleasă și lupta împotriva abuzurilor – ea trebuie să fie continuă, tenace și mereu mai precisă, mai bine focalizată.

Având în vedere faptul că nu este pentru prima dată când reportajele pun în lumină defavorabilă condițiile pe care trebuie să le suporte cetățenii europeni în momentul în care optează să lucreze într-un alt stat membru al Uniunii, ce vă determină să credeți că se poate realiza o schimbare de atitudine a autorităților naționale în vederea sprijinirii cetățenilor europeni?

E firesc ca statele naționale să fie cele care pun în aplicare legislația muncii și veghează ca ea să fie respectată. Iar statele naționale au tot interesul ca legile proprii să fie respectate de toată lumea – și de angajatori (localnici sau străini) și de angajați (care pot fi și ei localnici sau străini). Un stat care nu-și poate aplica propria legislație e un stat eșuat!

Focalizându-vă la problema subliniată în cadrul reportajului realizat de cei de la The Observer, vă rog să ne spuneți care este viziunea dumneavoastră personală asupra amplorii fenomenului sclaviei moderne.

Există, o corelație directă și fundamentală între sărăcie și „sclavia modernă”. Oricât ne-am ascunde după deget, servitutea este o consecință a distribuției inechitabile a resurselor. Polarizarea bogăției în lume duce automat la creșterea probabilității apariției unor focare de sclavie.

În ce măsură amploarea acestui fenomen, este în realitate, mult mai extinsă? Care sunt principalele grupuri vulnerabile asupra cărora angajatorii exercita cele mai frecvente abuzuri?

Amploarea fenomenului este din ce în ce mai mare nu numai din cauza creșterii polarizării bogăției, ci și din cauza apariției unor structuri transnaționale care preiau, ilegitim și nedemocratic, unele dintre atribuțiile statului național. Statisticile, care se fac în continuare în schema națională, vor fi, astfel, distorsionate. Este cunoscut cazul unei mari companii occidentale de echipament sportiv care realizează profituri enorme prin externalizarea unor fabrici sau ateliere în țări ale lumii a treia, unde muncitorii sunt plătiți cu salarii foarte mici. Din punctul de vedere al statului unde se află conducerea companiei, muncitorii lucrează în condiții de sclavi. Dar lucrătorii respectivi sunt contabilizați de statistica din țara lor, unde câștigul este semnificativ, deci acolo nu pot fi considerați „sclavi”!

Care sunt măsurile pe care le vedeți oportune pentru reducerea dimensiunii acestui fenomen?

Măsurile optime diferă de la caz la caz. În orice caz, însă, trebuie acționat. Insistent, continuu, pe toate căile posibile.

În ce măsură victimele sclaviei moderne pot fi convinse de către autorități să depună plângere împotriva celor care le supun la un astfel de tratament?

În mică măsură! Societatea modernă liberală pleacă de la premisa că toți indivizii sunt ființe raționale, egale în drepturi, față de care autoritatea (stat, regiune, primărie etc.) este neutră. În realitate, o asemenea situație nu există! Nu se poate realiza natural o relație de negociere de pe poziții egale între o muncitoare săracă și analfabetă și un patron superbogat, înconjurat de o armată de avocați. În lumea contemporană, rolul de a compensa aceste dezechilibre a fost luat de anumite ONG-uri, în cazul în care autoritățile sunt inerte sau corupte. Rezultatele sunt, încă, modeste.

Realist vorbind, care sunt șansele ca persoanele supuse unui asemenea tratament să depună o plângere împotriva angajatorilor care încalcă legea?

Ha! Ha! Șansele să depună plângere pot fi mari, dar întrebarea este: „care sunt șansele să câștige ceva prin depunerea plângerii?” Lăsând gluma la o parte, așa cum am mai spus, este important ca toți actorii implicați să acționeze cu hotărâre, pe termen lung, pentru destrămarea focarelor de sclavie. Nicio problemă de acest tip nu se poate rezolva cât ai bate din palme! Dar, pe măsură ce societatea în ansamblu, evoluează, aceste relații de servitute dispar. Desigur, apar altele! Dar asta e dialectica societății!