Interviu cu Horia Blidaru, expert europarlamentar la Bruxelles: „E vremea ca morții vii să dispară din politică; dacă se poate la Paris, se poate și la București”

„Asistăm la o tendință de răsturnare a ierarhiilor, de scoatere din scenă a unor structuri politice paralizate, care se voiau veșnice, fără să mai considere necesar efortul de a se legitima prin acțiune în serviciul cetățeanului”, declară Horia Blidaru, expert la Parlamentul European și analist pe teme europene pentru ziarul „Adevărul”. „Primenirea masivă a politicului a devenit condiția indispensabilă a rezistenței democrației la asaltul iliberal-autoritar și a relansării proiectului european de către lideri cu viziune și voință”, consideră Horia Blidaru.

Horia Blidaru este, din 2008, expert europarlamentar la Bruxelles. Publică analize pe teme europene în „Adevărul” și „Dilema veche”. Are experiență jurnalistică și juridică. Anul trecut, i-a apărut cartea ”Ieri și nicăieri – România în UE: Cronica unui start eșuat”.  În interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunk, a realizat o analiză privind dispariţia politicului sub ascensiunea populismului şi extremismului.

Vladimir Adrian Costea: D-le Horia Blidaru, victoria lui Emmanuel Macron a provocat, pentru moment, un puternic suspin de ușurare în întreaga Europă. Ce impact credeți, însă, că va avea pe termen mediu și lung asupra ofensivei populismului și extremismului?

Horia Blidaru: Neașteptatele opțiuni anglo-americane pentru Brexit și Trump i-au încurajat, anul trecut, pe profeții pretinselor revoluții patriotice. Și totuși, austriecii în decembrie, olandezii în martie și, acum, francezii au respins, în ultimul moment, forțele anti-europene. Democrația și UE au primit o gură de oxigen, atunci când se aflau pe muchia prăpastiei.

Din această fază, sunt două posibilități. Sper că decidenții europeni vor ști să valorifice, în regim de urgență, această șansă pentru relansarea modelului democratic și a proiectului integrării continentale. Dacă vor irosi această ocazie – și avem motive să luăm în calcul această variantă iresponsabilă – înseamnă că acum ne bucurăm doar de amânarea dezastrului. Ceea ce poate însemna, de exemplu, că peste cinci ani nimeni nu va mai putea să împiedice instalarea unui lider al Frontului Național (FN) la Palatul Élysée.

Cât de puternică rămâne, în aceste condiții, amenințarea populist-extremistă, încât să exercite o asemenea presiune și, implicit, asemenea temeri?

Vom vedea în curând la alegerile parlamentare din Franța, pentru că există riscul ca FN să devină principala forță de opoziție. Vom vedea și cum va înțelege noul președinte să-și configureze majoritatea guvernamentală. Cred că va conta decisiv, într-o accepțiune mai largă, modul în care Macron își va gestiona succesul.

Din păcate, mulți aleși uită, imediat după vot, că, în fapt, nu ei au câștigat aceste alegeri, ci altcineva le-a pierdut. Așa s-a întâmplat și în Franța. Nu atât Macron i-a rezistat lui Le Pen, cât mai degrabă opoziția față de Le Pen l-a făcut pe Macron președinte. Euforia acestei victorii – categoric, istorice! – îi face pe unii să uite fragilitatea eșafodajului noului președinte francez.

Majoritatea votanților lui – 60%, potrivit unui sondaj dinaintea turului II – a admis că-l alege în lipsă de ceva mai bun. 66% este, într-adevăr, un rezultat impresionant. Și totuși, în condițiile în care Marine Le Pen putea ajunge șeful statului, un sfert din alegători nu a votat în turul II – o rată de absenteism nemaiîntâlnită în ultimii 48 de ani. Și tot din 1969 nu s-a mai întâmplat ca absenteismul să sporească de la un tur la altul. S-a înregistrat, de asemenea, un record de voturi albe și anulate – 11,5% din sufragiile exprimate.

Aritmetic vorbind, 43,63% dintre alegătorii înscriși pe liste au pus ștampila pe Macron. E în media prezidențialelor franceze, dar e fără precedent faptul că o treime dintre francezi a refuzat să facă o alegere între cei doi finaliști, și asta în ciuda apelurilor mobilizatoare la un baraj republican în fața extremei drepte. E vorba, totuși, de 16 milioane de cetățeni fără opțiune valabilă, în vreme ce, pentru comparație, Macron a întrunit 20,7 milioane de voturi, iar Le Pen 10,6 milioane. De ce insist cu aceste date? Pentru că eu cred că aceste alegeri prezidențiale au dat tonul unor mutații mai complexe decât alegerea acestui tânăr strălucit.

În fine, în perspectiva legislativelor, trebuie avute în vedere dispersia evidențiată de primul tur al prezidențialelor, mai exact caracterul cvadripolar al peisajului politic francez, precum și probabilitatea ca „En Marche” să nu beneficieze pe deplin de dinamica electorală a liderului său. Mi se pare relevant faptul că, deocamdată, 49% din francezi ar prefera un regim de coabitare.

Ce înseamnă faptul că familiile politice tradiționale, Stânga și Dreapta în sensul lor clasic, n-au fost reprezentate în turul II al alegerilor din Franța? Cât de real e riscul dispariției partidelor tradiționale în Europa?

Suntem în plină extincție a partidelor care nu înțeleg resorturile tensiunilor actuale din lumea democratică. Nici în runda finală din Austria n-au ajuns social-democrații și conservatorii, o altă premieră postbelică. Se multiplică accelerat opțiunile pentru extreme – și nu mai e un specific sud-european, ca acum câțiva ani, explicabil prin efectele crizei economice. În Belgia, de pildă, a șocat recent un sondaj care indica Partidul Muncitorilor, de extremă stânga, pe locul 2 în opțiunile valonilor, cu 20,5% din preferințe – de patru ori mai multe față de alegerile din 2014. Iar Le Pen a dublat scorul tatălui ei din 2002.

Sunt progresii alarmante, dar explicabile. În primul rând, prin lipsa de acțiune politică din ultimul deceniu pentru remedierea consecințelor sociale ale crizei economice. Uitați-vă la dezastrul lăsat în urmă de Comisia Barroso sau la bilanțul lamentabil al lui Hollande.

Aceste involuții sunt provocate, apoi, de fractura suvernită mai ales între social-democrație și clasele populare. Compromisul stângii cu neoliberalismul și îndepărtarea ei de mase și de valorile pe care le-a propovăduit de-a lungul secolului XX au profitat din plin extremelor.

E vizibilă, de altfel, ruptura dintre partide, în general, și cetățeni, din cauza inadecvării marilor familii politice la o realitate de o dinamică fără precedent după al doilea război mondial. În loc să răspundă presiunii populare de a se reinventa, partidele au preferat să se complacă într-un mod de a face politică expirat.

O spune foarte clar un fost președinte al Comisiei Europene, Romano Prodi: „Apartenența la un partid politic a devenit un handicap și Macron a fost avantajat de faptul că nu a fost identificat cu un partid”.

Din această dublă criză cronicizată – de lideri și ideologică – partidele nu mai pot ieși decât dacă înțeleg că paradigma s-a schimbat radical. Una din noile tendințe a fost sintetizată de același Romano Prodi: „politica este de acum complet personalizată”. Iar un analist francez compara victoria lui Macron asupra întregii clase politice franceze cu competiția dintre Uber și taxiuri ori cu cea dintre Amazon și vechile librării.

Cum poate fi reconstruită ordinea politică, astfel încât discursurile populiste și extremiste să-și piardă impactul în spațiul public?

E un truism că politica are oroare de vid. Câtă vreme social-democrații, liberalii și conservatorii nu formulează răspunsuri credibile și eficiente la marile îngrijorări și probleme din societățile europene, terenul e liber și fertil pentru extrema dreaptă și stângă. Care sunt tot mai preocupate de cosmetizarea în formațiuni radicale. Strategia lui Marine Le Pen de dediabolizare a Frontului Național a fost o astfel de încercare. Speranța vine din partea unor inițiative precum „En Marche”, cu doza de atenție impusă de cifrele pe care le-am pomenit.

E esențial, în această fază, ca lista partidului lui Macron pentru parlamentare să cuprindă – după ce se va depăși faza ușor amatoristă a erorilor, controverselor și corecturilor – aceeași pondere a reprezentanților societății civile ca în forma anunțată inițial. M-a impresionat plăcut că pe „lista scurtă” 52% din candidați proveneau din societatea civilă și din mediul antreprenorial și, de asemenea, paritatea perfectă femei-bărbați. Ar fi un prim semn că simțul politic extraordinar al lui Macron se convertește într-o viziune refondatoare a politicii franceze.

În orice caz, consider că asistăm la o tendință de răsturnare a ierarhiilor, de scoatere din scenă a unor structuri politice paralizate, care se voiau veșnice, fără să mai considere necesar efortul de a se legitima prin acțiune în serviciul cetățeanului. Timpul lui „laissez faire, laissez passer” în politică a trecut. Cred că politica se întoarce, forțată de cetățeni, spre rostul ei firesc.

Iar efectul contaminator – vom vedea, sper, în curând – e puternic. Cei care nu vor să vadă realitatea vor trăi drama binemeritată a socialiștilor francezi. În 2012, aveau 280 de deputați, cea mai bună performanță după epoca Mitterand, și acum sondajele îi obligă să se raporteze la umilința electorală din 1993, când au atins minimul istoric de numai 52 de aleși în Adunarea Națională. Sunt date care mă încurajează să îmi doresc ca această demonstrație macroniană a faptului că „da, se poate” nu se va opri aici.

E vremea ca morții vii să dispară din politică. Și dacă se poate la Paris, se poate și la București. Primenirea masivă a politicului a devenit condiția indispensabilă a rezistenței democrației la asaltul iliberal-autoritar și a relansării proiectului european de către lideri cu viziune și voință.