Interviu cu sociologul Mircea Kivu: “Numeroşi politologi afirmă că sistemul politic francez este o adevărată “monarhie prezidenţială””

La scurt timp după victoria înregistrată de Emmanuel Macron la alegerile prezidențiale din Franța, un nou moment electoral va suscita atenția Europei. Organizarea în două tururi a alegerilor legislative din luna iunie evidențiază particularitățile sistemului electoral francez, reprezentând o adevărată provocare pentru candidații antisistem de a se impune, în lipsa stabilirii unor alianțe sau înțelegeri cu ceilalți candidați.

Sociologul Mircea Kivu a realizat o analiză privind impactul alegerilor prezidenţiale din Franţa asupra alegerilor legislative din iunie, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să-mi spuneți care sunt caracteristicile specifice modelului electoral francez în privința organizării alegerilor prezidențiale și legislative. Cum modifică acest model peisajul politic francez?

Mircea Kivu: Alegerile legislative din Franţa se desfăşoară, începând din 1988, printr-un scrutin uninominal majoritar în două tururi. Asta înseamnă că teritoriul e împărţit în 577 circumscripţii, câţi deputaţi are Adunarea Naţională, echivalentul Camerei Deputaţilor. În primul tur câştigă mandatele acei candidaţi care au obţinut majoritatea absolută (mai mult de 50% din voturile exprimate), dacă aceasta reprezintă cel puţin 25% din alegătorii înscrişi.

În circumscripţiile rămase (cele mai multe) se organizează al doilea tur, la care participă toţi candidaţii care au fost votaţi de cel puţin 12,5% din alegătorii înscrişi (dacă un singur candidat întruneşte această condiţie, se califică primii doi candidaţi). Aşadar, pentru al doilea tur se pot califica doi, trei sau mai mulţi candidaţi (teoretic – până la şapte, practic – nu mai mult de trei). La al doilea tur, mandatul este atribuit candidatului care a obţinut cele mai multe voturi (chiar dacă nu reprezintă 50% din total).

La ultimele alegeri legislative, în 2012, au fost atribuite în primul tur 36 din cele 577 mandate. În cele 541 rămase, în 495 au rămas în cursă doi candidaţi (“dueluri”) şi în 46 – trei (“triangulare”). Conform calculelor făcute de Le Monde, dacă anul acesta, în 11 iunie, se vor reproduce voturile de la primul tur al prezidenţialelor (ipoteză puţin probabilă), 10 mandate vor fi câştigate din primul tur, iar la al doilea tur ar fi 95 de dueluri, 232 triangulare şi 239 de cvadrangulare.

Între cele două tururi au loc negocieri şi înţelegeri între principalele partide. În mod tradiţional, partidele “mainstream” se aliază împotriva celor “antisistem”. De obicei, în circumscripţiile în care s-au calificat candidaţi antisistem, unul dintre candidaţii partidelor “mainstream” se retrage (termenul folosit este “desistează”) în favoarea celui mai bine plasat sau, dacă a ieşit din cursă, recomandă simpatizanţilor să voteze reprezentantui altui partid “mainstream”.

Acest sistem face ca distribuţia proporţională a voturilor să nu se reflecte în structura parlamentului ales. Partidele mari sunt avantajate, cele mici pierd. În 2012, majoritatea prezidenţială condusă de Jean-Marc Ayrault a obţinut la primul tur 39,86% din voturi, care i-au permis să obţină 331 mandate, adică 57,4% din hemiciclu. În schimb, Frontului Naţional, cele 13,60% din voturi nu i-au adus decât 2 mandate (0,3% din total).

Care sunt avantajele și dezavantajele sistemului electoral francez?

Ca mai toate sistemele majoritare, cel francez transferă voturile dispersate către marile partide: de regulă, cea mai mare parte a mandatelor sunt adjudecate de către primele două partide, cele mici primind doar un rol decorativ în Parlament. În 2012, primele două partide (de fapt, alianţe pre-electorale) au obţinut 560 din cele 577 mandate. Se spune că principalul avantaj al sistemului constă în faptul că produce majorităţi stabile.

Un avantaj colateral al sistemului majoritar în două tururi este acela că a făcut posibilă menţinerea partidelor extremiste, anume a Frontului Naţional, în afara Parlamentului, chiar atunci când au obţinut un număr considerabil de voturi. (Între noi fie vorba, realizarea asta nu e chiar o culme a democraţiei.)

Dezavantajele provin din avantaje. Concentrarea mandatelor înseamnă reducerea diversităţii. Un număr important de alegători, votanţi ai partidelor ai căror candidaţi au obţinut un număr important de voturi, fără însă a se plasa pe primul loc în circumscripţii, sunt lipsiţi de reprezentare parlamentară. Cu alte cuvinte, parlamentul ales pierde din reprezentativitate.

O altă problemă a sistemului majoritar este că rezultatul alegerilor depinde în bună măsură de decupajul electoral, adică modul în care sunt delimitate circumscripţiile. O anume împărţire a teritoriului poate favoriza un partid şi defavoriza un altul. (Procedeul se numeşte “gerrymandering”, după numele politicianului american care l-a folosit cu abilitate.) În Franţa, ultima modificare a decupajului electoral a avut loc în 2010, analiştii considerând că favorizează formaţiunile de stânga.

Care este impactul pe care alegerile prezidențiale îl generează asupra celor legislative?

O particularitate a sistemului electoral francez este organizarea alegerilor legislative la scurt timp (o lună) după cele prezidenţiale. Formaţiunea care a dat preşedintele tocmai ales are toate şansele să obţină şi o substanţială majoritate parlamentară. Sistemul francez este unul eminamente prezidenţial, preşedintele bucurându-se de prerogative mult mai mari decât al altor preşedinţi din Uniunea Europeană (asemănătoare celor obţinute în Turcia, în urma recentului referendum). Puterii conferite de funcţia prezidenţială i se adaugă avantajul unei majorităţi parlamentare favorabile, pe toată durata mandatului. Aceste caracteristici au determinat numeroşi politologi să afirme că sistemul politic francez este o adevărată “monarhie prezidenţială”.

Care este rolul pe care îl joacă Președintele în această perioadă?

În primul rând, prin desemnarea primului-ministru, poate să-şi mărească potenţialul de alianţe într-o direcţie sau alta. De asemenea, componenţa noului guvern şi programul pe care-l va anunţa vor juca un rol important în definirea strategiei electorale.

Apoi, el are sarcina extrem de dificilă de a pune pe roate un partid extrem de tânăr. Pentru “En Marche!”, creat în urmă cu un an, nu va fi uşor să prezinte 577 candidaţi.

Cum se va reflecta înfrângerea lui Le Pen asupra rezultatului obținut de Frontul Național la alegerile legislative?

Cred că în niciun fel. Electoratul propriu nu se aştepta să câştige al doilea tur. Percepe rezultatul mai degrabă ca pe o victorie: scorul obţinut (7,6 milioane de voturi în primul tur, cu peste un milion mai mult decât în 2012, peste 10 milioane în al doilea tur) este un record istoric. Frontul Naţional este la un pas de a putea forma, după alegeri, un grup parlamentar propriu în Adunarea Naţională.

Considerați oportună replicarea sistemului electoral francez în celelalte state europene, în special în România?

Cred că scena politică din România duce lipsă de diversitate şi de formaţiuni politice noi, mai degrabă decât de majorităţi stabile. O majoritate extrem de stabilă am avut până acum 27 de ani şi încă nu ne-am lecuit complet. Am argumentat în scris încă acum 10 ani (https://goo.gl/6qgtaY) şi am protestat în scris (https://goo.gl/08F5iW) şi în sala Parlamentului în 2012, când USL a încercat să introducă un asemenea sistem pentru alegerea deputaţilor şi a senatorilor. Dimpotrivă, aş pleda pentru scăderea pragului electoral şi pentru un sistem de vot pe liste deschise.

Care sunt avantajele utilizării listelor deschise în România?

În sistemul majoritar cu listă închisă (cel practicat acum la noi), ordinea în care sunt înscrişi candidaţii pe lista partidului este stabilită de conducerea acestuia. Astfel, candidaţi de pe primele locuri au mandatul asigurat (dacă partidul depăşeşte pragul electoral) iar cei de pe ultimele locuri joacă un rol pur decorativ, un asemenea candidat ştiind de la bun început că nu va deveni membru al Parlamentului. Pentru alegător, sistemul este extrem de frustrant: dacă simpatizează candidatul X, aflat undeva la mijlocul listei, şi doreşte să-l voteze, el va vota implicit şi pentru toţi cei aflaţi pe listă înaintea acestuia, chiar dacă-i consideră nedemni pentru funcţia aflată în joc. Practic, decizia aparţine mai mult aparatului de partid decât alegătorului. Acest lucru constituie unul din motivele dezinteresului din partea electoratului, materializat în rate de participare scăzute.

Listele deschise permit alegătorului să exprime nu doar preferinţa pentru un partid, ci şi pentru unul sau mai mulţi candidaţi din lista acestuia. Practic, candidaţii de pe lista unui partid sunt ordonaţi alfabetic (sau aleator), iar alegătorul ştampilează numele unuia (sau mai multor) candidaţi. Ordinea finală este dată de numărul de voturi primit de fiecare candidat, primii clasaţi primind mandatele ce-i revin partidului.

Critica adusă acestui sistem este că ar genera o competiţie între candidaţii partidului comparabilă cu cea dintre partide. Există sisteme intermediere (vot preferenţial, liste semi-deschise), în care ordinea iniţială este prestabilită de către partid, iar alegătorul are posibilitatea de a vota fie lista ca atare (ordinea existentă) fie pentru un anume candidat. O analiză consistentă a avantajelor şi dezavantajelor diverselor alternative a scris Centrul pentru Studiul Democraţiei din Cluj (https://goo.gl/cx6Tl5 ).

Consider că un asemenea sistem ar creşte considerabil implicarea alegătorilor în procesul electoral. Alegerile pentru Parlamentul European care vor avea loc peste doi ani ar constitui un excelent prilej de a introduce votul pe liste (semi)deschise. Altminteri, în condiţiile păstrării sistemului actual, avem motive să ne aşteptăm la rate de participare extrem de scăzute, ca şi în 2009 şi 2014.