Opoziția dintre „noi” și „ceilalți”, generată de reprezentarea realității de către o parte a societății sub dihotomia dintre „normal” și „anormal”, a produs, de fiecare dată, numeroase tensiuni și clivaje în cadrul societății. Puternice repercusiuni le putem identifica în diferite ipostaze: problematica definirii familiei și a drepturilor minorităților sexuale, tensiunile survenite ca urmare a intențiilor de a utiliza prerogativa acordării măsurilor de clemență, dar și la modul în care sunt percepuți imigranții și refugiați.

Dincolo de diversitatea de exemple, problema asupra căreia vă invităm să reflectați se referă la modul în care este reprezentată normalitatea în mentalul colectiv românesc. Cristian Iftode, conferenţiar la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti, ne ofere o abordare filosofică a acestei problematici, în interviul pe care l-a acordat pentru Europunkt lui Vladimir Adrian Costea.

Iftode

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să-mi spuneţi care sunt vectorii de reflecţie pe care îi identificați în mentalul colectiv românesc în privința definirii și reprezentării stării de normalitate. Care sunt principalele dimensiuni care încadrează această problematică?

Cristian Iftode: Înainte de orice, mi se pare „normal” să precizez că nu am competenţe de sociolog, astfel încât pot spera, ca profesor de filosofie, să contribui la dezbaterea ce vizează reprezentarea (sau reprezentările) normalităţii în mentalul colectiv românesc prin explicarea unor distincţii conceptuale, a unor filiaţii şi deviaţii relevante pentru semnificaţia curentă a acestui concept sau familie de concepte. În rest, dacă întrebările dumneavoastră mă obligă la aşa ceva, emit opinii de intelectual pe care le socotesc eu însumi amendabile, revizuibile sau cel puţin nuanţabile, pe baza unor informaţii şi lecturi suplimentare. Acestea fiind zise, cred că putem semnala destul de uşor prezenţa a doi vectori cheie de reprezentare a stării de normalitate, în mentalul nostru colectiv: pe de-o parte, Biserica Ortodoxă, iar pe de alta, Occidentul. Ceea ce deja implică o tensiune şi reprezintă o sursă permanentă de fracturare a unui câmp social în continuă reaşezare şi „(post)tranziţie”.

Desigur că, la nivelul mentalului colectiv, nici chiar Biserica sau Ortodoxia nu angajează un concept monolitic şi nu obligă la un set precis de atitudini în viaţa de zi cu zi. Poate că aşa s-ar cuveni, dar constatăm diverse interpretări şi „aplicaţii” la cei care se revendică de la această sursă de Adevăr. Cu atât mai mult, „Occidentul” se pretează la varii reprezentări. Însă aici mă refer la o percepţie generică, dacă vreţi, cumva formală, ce valorizează, în primul caz, rădăcinile identitare, cuplând mult clamata latinitate a poporului nostru pe un anumit tip de verticală a transcendenţei, de relaţie trăită cu Dumnezeu, prin mijlocirea Bisericii „autentice”. Iar în al doilea caz, „viaţa e în altă parte”, raportarea la Vest este moştenita raportare, cu jind, la o viaţă caracterizată de siguranţă socială (deşi acest vector e şi acolo tot mai îndoielnic de nişte ani), de civilizaţie, de ordine şi respect, de recompensă pentru munca cinstită, de egalitate reală a şanselor, de „confort occidental” ş.a.m.d.

Aş mai adăuga faptul că acest tip de repere duale nu polarizează ideologic societatea românească în „dreapta” şi „stânga”: mai curând, mi se pare că avem de-a face cu o majoritate conservatoare şi o minoritate tânără pe care o putem numi „liberală”, deşi termenul este înşelător, fiind polisemic. Ambii termeni se cuvin, de fapt, precizaţi. Despre conservatori, aş zice că ceea ce îi uneşte este raportarea pozitivă la tradiţii şi la Biserică, în rest, pendulându-se între două tabere. Avem „tabăra” celor care adoptă şi o anumită idee de piaţă liberă şi concurenţă drept una necondiţionat benefică, deci un sens mai apropiat de cel anglo-saxon. Cealaltă este „tabăra” românilor care se revendică de la un naţionalism nu fără legătură cu hibridul ceauşist de naţional-comunism şi care optează, mai mult sau mai puţin făţiş, pentru „capitalismul de stat”. Cât despre ceea ce am numit minoritatea „liberală”, mă gândesc la oamenii, mai ales tineri, care privesc spre Vest nu doar prin prisma aspiraţiilor la confort sporit, ci şi prin prisma revendicărilor de legitimitate a vocii şi intereselor unor categorii de minorităţi tradiţional stigmatizate sau cel puţin marginalizate în societatea românească. Sunt cei care, dacă doriţi, iau aminte la agenda democraţilor din Statele Unite, considerând că sunt atâtea lucruri de schimbat în societatea noastră, în drumul ei spre „normalitate”, lucruri pentru care merită să ieşim în stradă. Totuşi, pentru cei mai mulţi români, îndrăznesc să afirm că normalitatea continuă să fie întrupată în mod strict de tradiţiile româneşti şi de Biserică.

Care sunt criteriile de ierarhizare și clasificare a diferitelor raporturi dintre indivizi în cadrul societății, reprezentate sub aspectul normalității? De partea cealaltă, cum este reprezentată anormalitatea în mentalul colectiv românesc?

Este o întrebare foarte tehnică, o întrebare de sociolog sau antropolog, la care îmi declin competenţa. Cu permisiunea dumneavoastră, aş spune însă câteva lucruri despre conceptul de normalitate, lucruri de care orice analiză sociologică sau antropologică s-ar cuveni, poate, să ţină seama. Iau ca reper pe gânditorul occidental cel mai invocat în acest context de discuţie: Michel Foucault. După cum se ştie, filosoful francez a pornit de la identificarea „liniilor de fugă” ale nebuniei, în raport cu problematizarea acesteia în discursul medical sau cvasi-medical despre boala mintală. Ulterior, a extins investigaţia asupra diferitelor tipuri de anormalitate identificate în Europa occidentală modernă şi asumate, în contextul unor tehnologii complexe de putere, drept ţinte pentru corecţie şi normare disciplinară: „monstruozitatea ascunsă în spatele micilor anormalităţi, devianţe sau iregularităţi”. Pasul următor a fost să atace problema „normalizării biopolitice”.

În interpretarea mea, acest fenomen ţine de un moment sau o vârstă istorică, începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea, când în Europa occidentală se petrece o anumită suprapunere, o pliere măcar parţială a sensului juridic, coercitiv, al normei, peste sensul biologic (funcţionarea în parametri „normali” a unui organism) şi peste cel statistic al normei („normalitatea” ca medie statistică). Ei bine, atunci când se ajunge la această suprapunere, în fond, nenaturală a unor sensuri diferite ale „normalului” şi „normativului”, conceptul de normalitate îşi dezvăluie faţa monstruoasă, totalitară. Rezistenţa la normalizare biopolitică implică, atunci, rezistenţa la „fixarea” fiinţelor umane într-o matrice identitară care să le definească individualitatea prin prisma gradelor de apropiere sau distanţare de o normă abstractă ce întruchipează, într-un anumit context social, „normalitatea”.

Care sunt principalele clivaje, stereotipuri și decalaje pe care le generează dihotomia dintre normal și anormal în societatea românească? Şi care sunt principalele metamorfoze pe care le identificați în societatea românească, pornind de la aceste clivaje, stereotipuri și decalaje?

Prefer să mă abţin de la a emite constatări foarte precise: fiecare dintre noi are propriile experienţe şi constată tot soiul de recurenţe, însă, fără o metodă de investigare şi o cunoaştere sistematizată, nu văd cum aş putea formula observaţii cu alt statut epistemic decât acela de „horoscop”. Aş spune însă ceva ce consider relevant, în  contextul întrebărilor dumneavoastră.

Impresia mea este că vechile stereotipuri nu doar că nu au fost abandonate în societatea românească, după 27 de ani de democraţie şi acces liber la informaţie, ci par să fi fost chiar amplificate, „râcâite” mai mult de formele vestice, de altfel, timid impuse la noi, ale „corectitudinii politice”. Iar aceasta se petrece pentru că, din păcate, nu am atins, ca popor, nivelul de educaţie şi civilizaţie la care să nu mai găsim o satisfacţie eliberatoare în invectiva la adresa unui „celălalt” generalizat – evrei, unguri, femei, homosexuali, rromi.

În cele mai multe cazuri, nici nu cred că este vorba de ură adevărată, orbească. Satisfacţia de acest gen este, probabil, explicabilă printr-un mecanism psihologic de detensionare, de „vărsare de nervi”, mecanism la care recurg mulţi dintre cei care se simt, în fond, nereprezentaţi sau excluşi de la mecanismele deciziei politice: invectiva însoţită de obişnuita hăhăială (nu pot să nu mă gândesc la fostul nostru preşedinte, când vă spun acest lucru, e cumva paradigmatic). Să nu uităm, însă, că formele arhaice de identificare a „ţapului ispăşitor” stau mereu la pândă, în mentalul colectiv, atunci când nu operează „pe faţă”.

În mod concret, cum se restrâng drepturile cetățenilor care adoptă un stil de viață etichetat drept unul anormal în mentalul colectiv românesc?

Îndrăznesc să cred că întrebarea dumneavoastră ţinteşte, în fond, problema recentă a definiţiei constituţionale a familiei în România. Colegul Laurenţiu Gheorghe mi-a atras atenţia, zilele trecute, asupra unui articol publicat de Vicki Larson, ce pune în discuţie problema protecţiei sociale, a avantajelor şi beneficiilor sociale asociate căsătoriei civile în sistemele noastre legislative.

Mutând problema în contextul discuţiilor aprinse din societatea românească, te poţi întreba dacă un apărător al familiei tradiţionale, al familiei creştine, nu ar trebui să pledeze pentru „dezlegarea” instituţiei familiei de orice asemenea beneficii sociale suplimentare pe care le au persoanele căsătorite în raport cu cele necăsătorite. De ce? Tocmai pentru a feri „taina” sfântă a cununiei de „pervertirea” ei într-un simplu mecanism de protecţie socială. E doar o întrebare.

Vicki Larson amintea faptul că „în Statele Unite, există mai mult de 1100 de legi în beneficiul cuplurilor căsătorite, iar aceasta doar la nivel federal”. Este oare „normal” să fie aşa? Folosesc termenul „normal”, de data aceasta, într-un al patrulea sens, altul decât cele trei mai devreme indicate şi cuplate în definiţia normei biopolitice. „Normalul” are, aici, o semnificaţie etică, ireductibilă la una politică în sens primar: e vorba de ceea ce este legitim, nu (neapărat) legal, e vorba de ceea ce asumăm a fi atât reprezentativitatea democratică, dar şi drepturile oricărui cetăţean român, căsătorit sau necăsătorit.

Altfel, mă tem că soluţia de compromis a unei forme de parteneriat civil care să garanteze aceleaşi drepturi ca şi persoanelor căsătorite va fi privită, de către apărătorii familiei creştine, ca o subminare inadmisibilă a căsătoriei. În ceea ce priveşte agenda comunităţii LGBT, cred că există unele paradoxuri, explicabile printr-o presiune socială continuă la care membrii acesteia sunt supuşi. Îl voi invoca pentru ultima oară pe M. Foucault, prin prisma interviului pe care acesta îl acorda, în 1981, revistei Gai Pied, intitulat „Despre prietenie ca mod de viaţă”. Acesta începea prin a denunţa stereotipul social ce reduce homosexualitatea la o sexualitate marcată de căutarea unor plăceri imediate şi efemere, văzând aici un „dispozitiv” de exorcizare a „tot ceea ce poate fi neliniştitor în afecţiunea, tandreţea, prietenia, fidelitatea, camaraderia şi întovărăşirea” dintre persoane de acelaşi sex. După care continua prin a denunţa „marele mit” care promite că, într-un viitor al societăţii, „nu va mai exista diferenţă între homosexualitate şi heterosexualitate”. Poziţia sa punea, astfel, sub semnul întrebării şi graba de a „turna” iubirea homosexuală pe calapodul familiei tradiţionale, în loc de a privi homosexualitatea ca pe un prilej de a căuta noi forme de prietenie şi iubire, un prilej de „a stabili, inventa, multiplica şi modula” alte tipuri de relaţii.

E doar o temă de reflecţie. Rolul public al filosofului este să dea de gândit tuturor, să arate că orice problemă poate fi privită şi din alt punct de vedere decât acela încetăţenit. Pe scurt, rolul său e să spună lucruri incomode pentru toate „taberele”.

 

 

Tags: , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu