În orizontul dezbaterilor privind redefinirea Uniunii Europene în funcţie de cele cinci scenarii prezentate de Jean-Claude Juncker în Cartea Albă la 1 martie 2017, nevoia unei schimbări de paradigme în cadrul construcției europene devine din ce în ce mai pregnantă. În acest sens, continuitatea și diversitatea crizelor apărute în spațiul european pune în prim plan problema necesității adaptării Tratatului de la Lisabona la noile provocări cu care se confruntă Uniunea Europeană.

Profesorul Cristian Preda, europarlamentar în grupul Partidului Popular European (Creștin Democrat), a comentat pentru Europunkt, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, pe marginea perspectivelor modificării Tratatului de la Lisabona în raport cu noile provocări apărute în spaţiul european.

1 

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să prezentați în orizont comparativ evoluția identității și ethosului Uniunii Europene, având ca punct de reper intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Ce s-a schimbat în această perioadă?

Cristian Preda: Voi răspunde pornind de la experiența mea directă. Întâmplarea a făcut să fi devenit deputat european cu câteva luni înainte ca Tratatul de la Lisabona să intre în vigoare. Am participat astfel la instituirea unora dintre noutățile aduse de respectivul Tratat. Îmi amintesc, de pildă, că, în comisia de afaceri externe, am audiat-o pe Catherine Ashton de două ori, mai întâi ca Înaltă Reprezentantă pentru Afaceri Externe, apoi ca membră a Comisiei Europene. Prima discuție a avut loc înainte de 1 decembrie 2009, fiindcă Tratatul intra în vigoare la data respectivă, iar a doua discuție a fost fixată după Anul Nou, când au fost audiați ceilalți comisari. Aș menționa alte două „bătălii” în care am fost implicat atunci când Serviciul de Acțiune Externă a fost creat: eu și colegii mei din comisia de afaceri externe am vrut să obținem responsabilitatea audierii ambasadorilor Uniunii desemnați de Înalta Reprezentantă, dar și să ne asigurăm că diplomați din statele noi ale UE vor avea șanse egale în popularea noului Serviciu diplomatic european. Dacă prima dorință s-a realizat, a doua – nu. Diplomații proveniți din așa-numitul „nucleu dur” sunt mult mai numeroși. România are puține poziții de top.

Într-un sens mai general, una dintre mizele Tratatului era întărirea rolului PE. Aleșii de la Strasbourg au dobândit competențe legislative în mult mai multe domenii. Ei co-legiferează cu Consiliul în aproape o sută de arii. Dar nu Parlamentul a câștigat putere, ci Consiliul European. Asta s-a datorat inventării unui președinte permanent – mai întâi Herman van Rompuy, apoi Donald Tusk – ca și deciziilor luate de șefii de stat și de guvern, care au reacționat la crizele ivite în ultimii 8-9 ani.

Care au fost principalele evenimente care au evidențiat limitele Tratatului de la Lisabona?

Au fost multe, dar cele mai importante sunt criza monedei comune, cea a refugiaților și Brexit. În fiecare dintre aceste ocazii, s-a constatat că reglementările Tratatului de la Lisabona erau insuficiente. E interesant cum s-a procedat pentru a depăși situațiile create, fiindcă asta ne dă o idee despre modul în care Tratatul e interpretat și folosit.

Prima criză, cea a euro, a condus la adoptarea așa-numitului Pact Fiscal, nume abreviat pentru Tratatul de Stabilitate, Coordonare și Guvernanță a Uniunii Economice și Monetare. Pe scurt, Pactul respectiv reglementează tot ce ține de deficite bugetare, de mecanisme de corectare, de coordonarea politicilor economice din zona euro, ca și – la limită – de guvernarea acesteia. E vorba despre un tratat interguvernamental, semnat inclusiv de state din afara zonei euro, precum România.

Refugiații și imigranții au creat o presiune politică la fel de mare ca și frica de prăbușirea euro. Ieșirea din impas s-a făcut prin două tipuri de intervenții: Consiliul European a adoptat celebra „schemă de relocare”, care a creat atâtea și atâtea dezbateri, apoi, câteva luni mai târziu, Acordul cu Turcia. Comisia a reacționat și ea, propunând o revizuire a politicii de azil, ca și o regulilor Schengen. Percepția generală e că situația a scăpat de sub control. Nu numai pentru că rețelele de trafic s-au mutat și, în loc de ruta Turcia-Grecia, folosesc traseul Libia-Italia, ci pentru că Europa a fost învinovățită pentru lipsa de coordonare a statelor membre.

În al treilea rând, merită să reflectăm la felul în care Brexit a fost gestionat, mai ales că puțini au fost cei care au anticipat rezultatul referendumului din iunie 2016. Tratatul de la Lisabona indică procedurile de urmat. Theresa May a așteptat luni de zile ca să invoce articolul care declanșează procesul. Nu se știe de ce anume i-a trebuit atâta timp. Ceilalți 27 de membri s-au așezat la masă pentru a discuta ce va fi după ce britanicii părăsesc. Șeful Comisiei, Jean-Claude Juncker, a propus cinci scenarii posibile. Dezbaterea e în toi, iar chestiunea centrală e cât de mult vrem să cooperăm.

Cum a evoluat nivelul de cooperare și de solidaritate al statelor membre în raport cu aceste provocări?

Când s-a negociat Pactul Fiscal, cehii și britanicii au cerut să rămână în afara procesului. În chestiunea refugiaților, Grupul de la Vișegrad a ținut să se diferențieze de ceilalți europeni. Cât privește Brexit, oficial toată lumea îl regretă. În culise, mulți s-au bucurat, întrucât britanicii au fost de multe ori cârcotași, când a fost vorba de sporirea cooperării comunitare. Să vedem ce va ieși din negocierea ieșirii Londrei, care trebuie încheiată până în 2019. E greu de anticipat acum, când abia se creionează liniile generale ale discuției, cum va arăta UE27 și cum vor interacționa cei rămași și cei plecați.

Care sunt la ora actuală, după experiențele determinate de Brexit, ascensiunea populiștilor și atacurilor teroriste, principalele clivaje existente în spațiul Uniunii Europene?

Aș porni iarăși de la cele trei crize menționate. Când moneda comună și datoriile publice au ocupat agenda, s-a revenit la clivajul Nord-Sud, spunându-se că grecii sunt pe marginea prăpastiei, fiindcă sunt lipsiți de productivitate (a se citi: leneși), în comparație cu hărnicia nordicilor. La rândul lor, refugiații au părut să stimuleze reinventarea clivajului Est-Vest, deși vocile anti-refugiați s-au auzit și-n societățile din Occident, nu doar în comunicatele oficiale venite de la Budapesta, Varșovia, Bratislava sau Praga. În orice caz, în multe locuri din Occident s-a spus – acum, după disputa despre refugiați – că extinderea la Est a fost o greșeală. Unii vor spune că e nedrept, dar e un fapt. Într-un anumit sens, Brexit a aruncat în aer totul. Spun asta, fiindcă referendumul a adus o victorie a populismului cu consecințe instituționale asupra întregii Europe. Sunt populiști și-n alte țări, atât unii de dreapta (Frontul Național, Alternativa pentru Germania etc.), cât și unii de stânga (Syriza, Podemos etc.), dar nicăieri sprijinul pentru această opțiune nu a ajuns să afecteze toate țările membre. Până și Țipras, singurul populist care a câștigat o majoritate parlamentară, s-a domesticit. Brexit va fi un moment de cotitură. E mult mai probabil să vedem noi tensiuni, iar nu cooperare și solidaritate. Mai e, desigur, și clivajul religios. Atacurile teroriste au readus diferența dintre creștinism și islam în scena publică. Crimele din Franța, Belgia, Germania ori Marea Britanie sunt comise în numele califatului. A nu recunoaște acest lucru e semn de orbire. Laicitatea va supraviețui oare? Nu e deloc sigur.

În ce măsură considerați oportună modificarea tratatelor europene? Sunt pregătite statele membre pentru o astfel de modificare?

E prea devreme pentru o modificare. Nu putem schimba tratatele europene o dată la zece ani. Cred că ar fi bine să avem în vedere o revizuire atunci când se va produce următoarea extindere, adică atunci când țările din Balcani vor adera. E imposibil de știut când se va petrece asta. Deocamdată, în schița prezentată de Juncker despre viitorul UE, care are ca orizont temporal 2025, se vorbește despre o Uniune cu 27 de membri. Ceea ce înseamnă că nici în următorul mandat al PE și al Comisiei nu va mai intra cineva. Pe de altă parte, exceptând Franța, nu mai știu o țară în care să se fi vorbit despre nevoia modificării Tratatelor. Noul președinte Macron a spus de mai multe ori că ar vrea o modificare, Merkel i-a și întins o mână, deși poziția Germaniei a fost până acum mai degrabă sceptică, dar rămâne de văzut dacă o asemenea propunere va fi formulată și, apoi, dacă va beneficia de sprijin.

Care sunt principalele obstacole care pot împiedica realizarea unui asemenea demers?

Teama unui eșec într-un eventual referendum de validare e principalul obstacol procedural. Mai multe state-membre ar fi obligate să meargă în fața cetățenilor și nu e deloc sigur că ar exista o majoritate favorabilă. În general, în ultimii ani, referendumurile ținute pornind de la diverse teme au fost reinterpretate ca pro- sau anti-UE și criticii Europei au câștigat. Dincolo de latura procedurală, e vorba de substanță. E greu să depășești și clivajele „geopolitice” (Est-Vest, Sud-Nord), și tensiunile religioase, și conflictele deja existente între țări din zona euro și din afara ei etc. Mai e ceva, care ține de societatea europeană în întregul ei, nu de elite. Mare parte din opinia publică din Europa e pesimistă sau foarte pesimistă. Nu știm exact cum s-a ajuns aici. Ce știm e că, fără optimism, democrația nu poate exista și nici Uniunea nu poate supraviețui.

La finalul acestui interviu, vă rog să ne menționați care sunt modificările pe care le considerați necesare în vederea creşterii eficienţei Uniunii Europene.

Nu cred că UE are o problemă de eficiență. Atunci când își propune ceva, iese. Marea dificultate e regăsirea încrederii în forțele proprii. Iar aici un rol mare îl au oamenii politici din statele membre. Felul în care ei înțeleg să reprezinte cetățenii e cheia problemei.

 

Tags: , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu