Interviu/ Răzvan-Victor Sassu, preşedintele Asociaţiei Young Initiative: “Tinerii fără adăpost ar trebui să fie o responsabilitate comună a întregii societăți”

Problema lipsei adăpostului pentru tinerii din România prezintă o evoluție îngrijorătoare, ca urmare a eșecului politicilor de integrare şi sprijinire a acestora. Astfel, traumele și obstacolele pe care le întâmpină tinerii fără adăpost dobândesc dimensiuni inimaginabile, punând în pericol viața și dezvoltarea acestora.

Răzvan-Victor Sassu, preşedintele Asociaţiei Young Initiative, a analizat dimensiunea tinerilor fără adăpost din România în raport cu rolul statului în protejarea acestora, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Care sunt principalele obstacole cu care se confruntă tinerii fără adăpost în România?

Răzvan-Victor Sassu: Problematica tinerilor și persoanelor fără adăpost este mult mai complexă decât pare la prima vedere, după cum am constatat și noi când am pus bazele grupului de lucru și am început să ascultăm ce spun experții care lucrează direct în domeniu, “la firul ierbii”. Vorbim de un grup-țintă împărțit ca responsabilitate între autoritățile centrale, locale, ONG-uri, dar și între diverse instituții care au fiecare o “bucățică”, dar e aproape imposibil de ajuns la “întreg”.

Totuși, din multitudinea de probleme identificate, când am realizat Carta Albă a Tinerilor Fără Adăpost din România ne-am oprit asupra a 7 probleme majore care afectează puternic calitatea vieții tinerilor fără adăpost:

• Accesul redus la produse de bază fundamentale (în special produse igienico-sanitare) pentru persoanele fără adăpost;
• Lipsa documentelor de identitate pentru un larg număr de persoane fără adăpost;
• Date statistice reale insuficiente cu privire la numărul și localizarea persoanelor fără adăpost;
• Lipsa/Ineficienţa programelor de prevenție care să reducă riscul ca o persoană să ajungă în situația de a rămâne fără adăpost;
• Cooperare redusă între instituțiile și organizațiile care desfășoară activităţi pentru tinerii fără adăpost (atât intra-, cât și inter-sectorial);
• Tinerii fără adăpost nu beneficiază de o definire și practică particularizată și comună;
• Informare redusă în rândul persoanelor care interacționează în mod direct cu persoanele fără adăpost, în special din instituții conexe (muzee, biblioteci etc.);

Vorbim așadar în primul rând de probleme fundamentale, cum ar fi lipsa documentelor de identitate, din cauza lipsei unui domiciliu. Și după cum știm, în România nu poți beneficia de aproape niciun serviciu public fără un document de identitate. Cel mai grav aspect aici este cel legat de accesarea serviciilor de sănătate, dar și oferirea de ajutoare, uneori blocate din cauza procedurilor birocratice pentru că este necesar să se dea “pe CNP” și aceste forme de sprijin.

În altă ordine de idei, mai vorbim de un fenomen complex, așa-numitul “hidden homelessness”, care se referă la tinerii care sunt fie daţi afară din casă, fie pleacă ei singuri, ajungând să doarmă la prieteni sau rude pe termen mediu sau lung. Provocările din această zonă sunt extraordinar de dificil de soluționat însă, pentru că nu se poate determina cine se află și când în astfel de situații.

Care este rolul statului în protejarea acestor tineri? În ce măsură statul român reușește să-i sprijine?

Experții din domeniu au apreciat în general că în România avem o legislație foarte modernă și eficientă în privința asistenței sociale, însă nu același lucru se poate spune și despre modalitatea de aplicare și implementare. Tinerii fără adăpost ar trebui să fie o responsabilitate comună a întregii societăți, nu doar a statului, fiind necesară o largă colaborare între instituțiile publice, ONG-uri, dar și cetățeni dacă ne dorim o rezolvare sau ameliorare reală.

În prezent statul român oferă sprijin în zona materială și logistică, punând la dispoziție locuri în adăposturi, pachete de bază pentru cei din adăposturi, dar și, în anumite situații, suport pentru angajare. Pe hârtie lucrurile arată excelent, însă realitatea pare să fie mult mai dură. De exemplu, o mare parte din persoanele fără adăpost refuză locurile din adăposturi și preferă să stea pe stradă. La prima vedere, această atitudine poate părea condamnabilă și reprobabilă, însă dacă ascultăm mai atent persoanele care chiar lucrează în domeniu și care au reușit să afle cum stau lucrurile în realitate, constatăm că de fapt situația nu este atât de simplă. Cei care refuză adăposturile o fac pentru că nu se pot adapta și integra brusc de la o realitate la alta (în special cei care au locuit mulți ani pe stradă și și-au pierdut sau nu au avut niciodată capacitatea de a locui într-o casă), iar în unele cazuri din cauza unor adicții care în adăposturi ar fi întrerupte brusc. Vorbim așadar de nevoia unor schimbări de viziune, de abordare, îndreptate în acest caz spre terapie, consiliere, integrare treptată, nu bruscă.

Contribuie statul român la agravarea problemelor pe care le întâmpină tinerii fără adăpost?

Statul român are nevoie în primul rând de mai mulți specialiști calificați în domeniul asistenței sociale. Evident, plătiți corespunzător. Am constatat o lipsă serioasă de finanțare și competențe, care deseori sunt suplinite de către ONG-uri, însă acest lucru nu este suficient. O abordare empirică într-un domeniu atât de sensibil precum cel al asistenței sociale nu poate duce în niciun caz la progres. Referitor la finanțare, o mare atenție trebuie acordată și modului în care sunt cheltuiți acești bani. Dacă vom continua să pompăm bani în dependența față de sistem, nu vom face altceva decât să creăm găuri bugetare tot mai mari, crescând povara asupra întregii societăți. În schimb, finanțarea suplimentară ar trebui îndreptată în special în direcția prevenției, a recuperării și integrării reale în societate.

În același timp, când vorbim de persoanele și tinerii fără adăpost ar fi util să pasăm mingea mai rar de la o instituție sau organizație la alta și să considerăm că de fapt nu e problema nimănui. Este până la urmă problema tuturor, și ține de noi ca societate să o rezolvăm și să integrăm un număr cât mai mare de oameni. Și dacă tot vorbim de tinerii fără adăpost, aceștia au și un potențial foarte mare de reintegrare în societate, putând fi “recuperați” mult mai ușor.

Cum se situează România, în raport cu celelalte state din UE, în privința sprijinului oferit acestor tineri?

Când am început proiectul am avut o întâlnire de schimb de bune practici în Hamburg, Germania, iar cei de acolo erau foarte îngrijorați de faptul că există câteva sute de persoane fără adăpost acolo. În București se estimează că sunt câteva mii. Totuși, problema tinerilor fără adăpost este nerezolvată și în Europa, doar că multe state și orașe au identificat tot felul de soluții, având și resurse financiare considerabil mai mari. De la abordări precum “housing first”, crearea unor străzi fictive pentru a putea elibera documente de identitate, precum și oferirea de programe de integrare în locuințe sociale și identificarea unor locuri de muncă, în multe state UE există o viziune integrată, în unele și finanțare consistentă, însă problemele există în continuare. Fenomenul migrației din ultimii ani nu a făcut decât să complice această problematică și să aducă noi provocări în domeniu.

Am constatat că avem multe probleme comune, precum lipsa actelor (ex: Italia), dificultatea realizării unor statistici, persoane care refuză sprijinul din adăposturi etc. Avem așadar o problemă europeană, iar România nu pare să fie în mod necesar la “coada clasamentului”, cum suntem obișnuiți. Totuși, din cauza lipsei statisticilor reale, este foarte dificil să monitorizăm situația cu adevărat și să știm unde ne aflăm ca țară sau ca Uniune.

Care este schimbarea de paradigmă pe care o considerați necesară pentru a reduce efectele negative ale acestui fenomen? În ce măsură această schimbare poate fi realizată?

La nivel național și ca politici publice, ar trebui să ne oprim din atacurile reciproce și mentalitatea “stat versus ONG” și să începem să lucrăm cât mai mult împreună, cross-sectorial. Cooperarea inter-instituțională și intra-instituțională, precum și clarificarea rolurilor și atribuțiilor, este critică dacă ne dorim să rezolvăm vreodată situația sau cel puțin să o îmbunătățim.

La nivelul beneficiarilor, ar fi util să învățăm din bunele practici ale celorlalte state europene și să introducem abordări care să pună accentul pe prevenție, pe consiliere și integrarea autentică în comunitate a persoanelor fără adăpost, cel puțin acolo unde există potențial.

Ambele sunt realizabile, atâta timp cât există voință și dorință reală de implicare în această direcție. Din câte am văzut, cel puțin la nivelul experților din instituțiile publice de toate nivelurile, precum și din ONG-uri, voință și pasiune există. Mai este nevoie de coordonare și de decizie.

Răzvan Sassu este președintele și fondatorul Asociației Young Initiative, organizație activă la nivel național și european în domeniul educației și tineretului. A studiat managementul organizațional la Academia de Studii Economice din București, având și un master în economia bazată pe cunoștințe și management antreprenorial. Răzvan este de asemenea membru în board-ul YMCA România, fiind totodată implicat în dezvoltarea de politici pentru tineret la nivel național și european.