Interviu/ Vasile Ernu, scriitor: „Jos comunismul!” a fost înlocuit cu „Jos corupţia!”

Protestele privind abrogarea OUG 13 au divizat opinia publică cu privire la rolul acestora în cadrul funcționarii democrației și a statului de drept. Mobilizarea societății civile a captat atenția trusturilor media naționale și internaționale, punând în lumina modul în care partidele aflate în coaliția de guvernare s-au raportat la solicitările venite din partea protestatarilor. Cu toate acestea, evaluarea implicării societăţii civile în procesul decizional având ca reper un singur moment de tensiune identificat în cadrul societăţii, poate fi înşelătoare.

Vasile Ernu, născut în URSS, este unul dintre cei mai de seamă scriitori români contemporani. Absolvent al Facultății de Filosofie din cadrul Universității Al. I. Cuza, a publicat numeroase lucrări despre URSS și intelighenția rusă. În interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt, Vasile Ernu ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la cultura protestului în societatea românească.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să ne spuneţi care este rolul mobilizării societății civile în cadrul procesului decizional. Cum poate bloca societatea civilă derapajele actorilor decizionali?

Vasile Ernu: Recunosc că de mult nu mai cred în ceea ce numim noi „societate civilă”. La noi prin societatea civilă se înţelege de fapt un grup de ONG-uri şi lideri ale acestora. Simplu spus, aproape metaforic, istoria ONG-urilor româneşti este legată de înregistările maşinilor fără taxă. ONGismul românesc organizaţional a explodat în urma unor facilităţi legale şi fiscale. Orice român îşi făcea un ONG ca să-şi inmatriculeze o maşină, să aducă nişte ajutoare etc.

Cu timpul acest tip de „societate civilă” instituţionalizată s-a profesionalizat: scopul nu mai era „înmatricularea maşinii”, ci „atragerea de fonduri”. Practic a apărut o elită nouă profesionalizată, care a învăţat rapid jargonul expertizei şi trucurile schemelor „de aplicaţie” specializate. Aşa a apărut un întreg grup social specializat în „atragere de fonduri”. Aceste grupuri au devenit dependente de sursele financiare şi ele nu au depăşit nicodată dependenţa de aceste surse. Dependenţa de fonduri le-au făcut vulnerabile şi au început să îndeplinească o cu totul altă funcţie decît cea de control şi critică a puterii.

Ce vreau să spun de fapt? Nu vreau să spun că în astfel de grupuri şi organizaţii nu s-au făcut şi lucruri importante. Mai ales în cele care activează pe zona socială. Sunt ONG-uri care au făcut lucruri extraordinare. Însă grosul acestora au fost mereu dependente de aceste resurse şi aceasta a făcut ca ele să nu depăşească un anumit tip de reflecţie şi practică politică cointeresată şi predeterminată de resursa financiară. Cu alte cuvinte toată această „societate civilă” instituţionalizată sub forma de ONG-uri nu este decît un soi de avangardă a puterii hegemonice şi nicidecum o critică şi o stopare a puterii acesteia. „Societatea civilă” de acest tip este de fapt armata ideologică şi ostaşul de hârtie al puterii hegemonice.

Îmi aduc aminte acum cîţiva ani cînd a existat o întîlnire între reprezentanţii puterii şi cei ai ONG-urilor, a „societăţii civile” instituţionale. De ambele părţi ale baricadei erau foşti şi actuali GDS-işti. Era firesc. Şi asta se vede mai ales cînd la putere vin „gulerele albe”, sau preaslăvita noastră „tehnocraţie”. Atunci brusc se activează foarte bine acest segment al „societăţii civile” de tip ONG.

Cum se (re)definesc natura cetățeanului și a protestului în societatea românească?

Dacă-mi permiteţi o să continui pe aceaşi linie de interpretare mai puţin convenţională. Aş porni mai degrabă cu definirea „naturii statului” numit România.

Să citim nişte cifre: circa 44% dintre angajaţii români au venituri de sub 1.000 de lei net pe lună (adică peste 2 milioane de salariaţi), iar 28% câştigă între 1.000 şi 1.700 de lei net pe lună (adică peste 1,3 milioane de persoane). Totodată, aproape un sfert (23% dintre angajaţi, adică 1,1 milioane de persoane) câştigă între 1.700 şi 4.000 de lei net pe lună, în timp ce 5% dintre salariaţii români (adică circa 250.000 de oameni) câştigă peste 4.000 de lei net pe lună. Deci: 70% dintre salariaţi câştigă sub 1.700 de lei lunar, salariul mediu pe economie. Sunt cifre din 2016.

Una dintre temele care mă preocupă foarte mult pe mine se numeşte “Oameni abandonaţi”, oameni care trăiesc într-o „sărăcie pentru eternitate”. După ce stai o perioadă deconectat prin satele şi orăşelele româneşti sau moldoveneşti, cînd te reconectezi îţi dai seama că ruptura dintre cele câteva centre politico-economice şi periferie e uriaşă. Şi asta se vede cel mai uşor în temele şi agenda care domină mass-media mainstream & facebook şi realităţile sociale şi economice ale păturilor sociale cărora nu le prea auzim vocea. Şi ele reprezintă aproape 60% din populația acestei ţări.

Dar lucrurile sunt mult mai grave. Sentimentul cel mai puternic nu e nici măcar ăsta, ci e senzația că această populaţie este abandonată. Ai impresia că tot statul cu aparatul său lucrează doar în interesul unui număr mic (o parte) de cetăţeni şi a unor pături privilegiate sau care sunt bine conectate la el şi la resursele lui.

Avem un stat care lucrează la greu pentru clientelă politică, pentru investitorul strategic şi pentru clasa de mijloc. Restul par a fi abandonaţi. Aceste pături sociale şi interesele lor, precum ţăranii de exemplu, nu sînt reprezentate de nimeni.

Practic cred că în acest moment sunt cuplaţi la tot ce însemnă „reprezentativitate” şi resurse ale statului în jur de 35% din populaţia acestui stat. Alte 10-15% sunt cuplate indirect. Şi avem cam 50-55% din populaţia acestei ţări abandonată. Oameni în afara statului, sau la limita statului. Relaţiile lor cu statul sunt minimale. Sunt oameni care trăiesc pe cont propriu şi din acea economie pe care o numesc eu „economie civilă” care din păcate încă nimeni nu ştie clar cu ce se mănâncă. E un soi de economie gri care nu e impozitată de stat, dar care salvează viaţa acestor oameni. O salvează, dar îi condamnă la sărăcie pe veci. Are loc „castizarea” României.

Ce înseamnă a fi „reprezentat de stat” şi a fi „cuplat la stat”: asta înseamnă să fii cuplat la mecanismele de redistribuire a accesului la piaţa muncii şi a resurselor. Asta mai înseamnă să fii clientul noilor pachete de legi economice şi sociale, a noilor mecanisme de impozitare, a noului sistem de redistribuire a joburilor, ascensoarelor sociale şi resurselor etc. Şi practic 50% sunt cuplaţi şi 50% nu sunt cuplaţi (o estimare subiectivă). În curând acest stat va fi doar pentru 35% căci asta e tendinţa. Restul: să se descurce! Asta înseamnă distrugerea statului social şi apariţia statului minimal. Ne mişcăm spre interbelic, că tot visăm asta.

Cele mai simptomatice în acest sens mi se par discursurile-program ale partidelor şi priorităţile lor. Ele deja sunt resetate să slujească doar interesele acestor pături sociale de pînă-n 35 %. Dar dacă partidele clasice precum PSD & PNL & PDL mai încercau să mimeze aparenţele şi să facă şi mici „cumetrii” pe la ţară, atunci noile partide sunt deja resetate altfel. USR de exemplu este deja gata resetat pe interesele şi reprezentativitatea acestor pături sociale (investitor strategic, bussines & clasă de mijloc) abandonând total interesul pentru celelalte pături sociale. E alegerea lor.

Dar totuşi cine va reprezenta pe cei peste 50% şi interesele lor? Cine luptă cu sărăcia, cel mai mare flagel al acestei ţări?

Şi, din păcate, nu e doar un sentiment, ci o realitate cruntă. Ce legătură are asta cu protestul? Pentru a înţelege posibilele forme de organizare protestatară e absolut necesar să înţelegem „anatomia” stratificărilor sociale, politice şi economice ale României actuale.

Care sunt riscurile decredibilizării și condamnării mobilizării societății civile în cadrul statului de drept?

În momentul în care „societatea civilă” ONGistică îndeplineşte funcţia Școlii superioare de partid „Ștefan Gheorghiu”, adică devine incubator de cadre, atunci am o mare problemă. Ce spun eu nu e nici măcar o critică, ci o constatare. Nu pot avea încredere într-o „societate civilă” al cărei scop este protejarea resurselor financiare de care depinde, lupta pentru păstrarea propriului statut privilegiat şi lupta pentru interesele puterii hegemonice.

Practic avem nevoie de cu totul altceva, chiar dacă în mod convenţional o putem numi Societate Civilă. Mie îmi place să numesc mai degrabă Apărare Civilă care trebuie regîndită şi reorganizată în cu totul alţi parametri conceptuali şi politici. E nevoie de o multitudine de organizaţii care să includă interesele tuturor păturilor sociale, mai ales ale celor mulţi tăcuţi şi foarte nedreptăţiţi, perdanţii tranziţiei.

Nu prea auzim vocea muncitorilor, fie şi a acelui „muncitor de birou” din sectorul privat, nu doar de stat. Ştiţi că în sectorul privat corporatist ideea de sindicat e aproape inadmisibilă în România? Practic marele corporaţii de la noi îşi permit lucruri pe care nu şi le permit  în ţările occidentale: au diverse mecanisme prin care previn, ca să nu spun „interzic”, apariţia sindicatelor. Sunt cazuri celebre în România când angajaţii unor astfel de „investitori strategici” au încercat să-şi facă sindicat şi în urma acestui demers şi-au pierdut joburile. Despre ce libertate vorbim?

Deci, pentru a crea voci credibile şi puternice, cu influenţă reală şi reprezentativă e nevoie de diverse forme de organizare socială, politică şi economică care luptă pentru drepturile unor pături şi interese diverse. Avem nevoie nu doar de partide cu diverse orientări ideologice, ci şi de sindicate şi alte tipuri de organizaţii sociale, politice şi economice.

De ce? Pentru că bătălia se duce nu doar pentru drepturi politice, ci şi sociale şi mai ales economice. Ştii cum se zice: la ce mă ajută drepturile politice, dreptul la vot, cînd nu mai am dreptul la educaţie şi sănătate, iar munca devine un privilegiu. Avem nevoie atât de drepturi politice, cât şi de drepturi sociale şi economice.

Cum se situează România în raport cu statele membre ale Uniunii Europene în ceea ce priveşte dimensiunea culturii protestului?

Foarte prost. Statul este acaparat de câteva grupuri de interese cu o vastă reţea clientelară de o manieră aproape feudală. Acest stat slujeşte pe de o parte interesele marelui capital, iar pe de altă parte interesele unor grupuri economice locale fără a ignora însă şi interesele clasei de mijloc ceva mai precară, a micii burghezii şi a celei intelectuale şi mediatice „de prestigiu”. La acest capitol avem o societate destul de bine stratificată. Asta se vede după structura venitului, a sistemului de impozitare şi a funcţiilor. Un soi de neoiobăgie, neoboerie şi neofeudalism. Avem o stratificare socială, ca să nu-i spunem „castizare socială” destul de clară.

Revenind la proteste. Protestele au legătură cu ceea ce spun mai sus. În acest moment protestele din România sunt monopolizate de o clasă de mijloc urbană, o „clasă creativă” care îşi impune o agendă proprie. Nu e nimic rău în asta, însă ea reprezintă interesele unui procent foarte mic al populaţiei acestei ţări şi cu o agendă foarte restrînsă şi deseori iluzorie şi abstractă.

Cert este că problemele majore ale acestei ţări nu sunt reprezentate de nimeni. Pentru ele nu se luptă nimeni pentru că marea parte a populaţiei nu este reprezentată nici de politicjeni, nici de intelectuali, nici de mass-media, nici de „societate civilă”, de nimeni. Este ceea ce eu numesc: „oamenii abandonaţi”. Aceşti cetăţeni abandonaţi reprezintă grosul populaţiei. Muncitorii şi ţăranii acestei ţări de exemplu, cu problemele lor cu tot sunt lăsaţi de izbelişte. Pe ei nu-i reprezintă nimeni, iar ei nu au învăţat să protesteze, ei nu dispun de instrumente politice, sociale şi economice. Ei cumva au intuit asta şi şi-au luat cumva soarta în mâini: statul şi pretinsa „elită” i-au abandonat, iar ei intuiesc acest lucru şi îi ignoră sau înjură pe aceştia. Să nu ne minţim cu votul: el este necesar, dar nu este suficient Ca să folosim o metaforă: 1907 este încă înaintea noastră!

Care sunt principalele probleme asupra cărora identificați o puternică mobilizare din partea societății civile?

„Societatea civilă” ongistică şi toată cultura protestului de după 89 a avut două idei mobilizatoare principale. De acestea s-au folosit şi partidele politice. Prima idee mare care a mobilizat şi a fost o forţă unificatoare a fost ideea: „Jos comunismul!”. Ani de zile, până prin 2005 chiar şi după, această lozincă a fost folosită ca armă ideologică şi unificatoare. Toate problemele, toate soluţiile şi toate fantasmele se strângeau generic sub acest slogan: „Jos comunismul”. Era panaceul universal omniprezent.

Odată cu ascensiunea PDL, acest partid mutant, şi mai ales cu „epoca” celui de al doilea mandat al preşedintelui Băsescu noua idee mobilizatoare şi unificatoare a fost: „Jos corupţia!”. „Jos comunismul!” a fost înlocuit cu „Jos corupţia!”. Acest nou slogan a devenit la rândul lui soluţia salvatoare şi noul instrument ideologic. „Jos corupţia!” a devenit şi instrument de luptă cu puterea, aducă un soi de anti-PSD generalizat, dar şi program de guvernare şi soluţia minune la orice problemă a României. În realitate nimănui nu-i este clar ce este aceea corupţie şi mai ales cum se luptă cu ea. În realitate „lupta anticorupţie” este, aşa cum am încercat de mai multe ori să arăt, o luptă nu împotriva corupţiei, ci o luptă pentru monopolul asupra corupţiei. Pentru că în procesul „corupţiei” este implicat nu doar statul, ci şi sistemul privat şi marele capital. Cu alte cuvinte: Capitalul este comanditarul fenomenului corupţiei, pe când Statul este executorul parţial al fenomenului. Sunt două părţi ale unui întreg. Modul în care se duce lupta cu corupţia la noi e ceea ce eu numesc „calea uzbecă”  care are ca efect o luptă dură între grupuri şi instituţii şi va duce la destructurarea statului şi a instuţiilor lui şi nicdecum la stoparea corupţiei, ci la amplificarea ei.

În ce măsură consideraţi că propaganda și manipularea contribuie la acumularea tensiunilor în societate?

Recent am pus în discuţie o temă care mă doare: „De unde vine violenţa şi ura clasei de mijloc?” Mă doare lipsa aproape totală a problemei sărăciei de pe agenda establishmentului politic, a noilor partide şi a clasei de mijloc.

Situaţia este însă și mai îngrijorătoare. Ea vine dinspre clasa de mijloc, care e mică, dar gălăgioasă. Şi mai ales a establishmentului nostru. Observ de ceva vreme o incapacitate totală de solidaritate cu celelalte pături sociale „inferioare”, pe lângă ruptura imensă care există între acest grup care dă tonul schimbărilor şi celelalte pături sociale. Adică pătura de mijloc se solidarizează cu orice dacă ţine strict de nevoile şi interesul ei direct. Sau de fantasmele ei: eco, ciclo, civilizaţie, transparenţă, „ca afară”, anticorupţie etc. Nu este neapărat rău, dar este insuficient şi neproductiv.

Cînd se ajunge la probleme care, aparent, nu mai sunt problemele ei, ci ale păturilor sociale de la bază, această pătură foarte activă în cele câteva centre de putere economică și politică, nu mai simte nicio nevoie de solidaritate. Probleme precum sărăcia, inegalitatea, drepturile sociale, protecţia socială etc., teme majore la care suntem restanți și care sunt parte a nucleului central socio-politc în UE, devin teme „comuniste”, neimportante sau nesemnificative pentru clasa noastră de mijloc. În realitate, cred eu, sunt poate cele mai acute şi importante teme la ora actuală. Chiar dacă afectează direct anumite pături sociale şi mai puţin clasa de mijloc, ele ne afectează indirect pe toţi şi ne ţin în subdezvoltare. Repet: pe toţi. Dar nici asta nu vreau să discut acum.

Lucrul cel mai grav care mă deranjează şi mă îngrijorează în acest moment este creşterea nu doar a incapacităţii de a ne solidariza cu bunicii şi părinţii noştri, cu păturile sociale din care provenim, ci creşterea ignoranţei şi mai ales a urii în rândul acestei clase de mijloc active. O ură îndreptată împotriva acestor pături. O ură devenită aproape politică şi ideologie oficială a establishmentului şi a păturii de mijloc. Am creat un adevărat limbaj al urii prin care-i stigmatizăm: asistaţi, leneşi, beţivi etc. Ce este punerea la îndoială a dreptului la vot al acestor pături dacă nu o violenţă cu efect politic?

Şi acest fapt nu se întîmplă doar pe facebook şi în media mainstream. În acest moment, clasa de mijloc este poate cea mai agresivă pătură socială pe care o avem. Nu mă refer aici la violenţa fizică care intră cumva în zona penală, ci la un alt fel de agresivitate. Şi e una în forţă, care are efecte politice. E o părere subiectivă bazată pe observaţii, dar nu doar atât.

În ultimul an, tot umblând prin diverse orăşele şi cătune am verificat teza mea. Am verificat capacitatea „păturilor de jos” de a accepta ideile mele, dar am şi verificat poziţiile lor politice. Nu vă pot da un eşantion ştiinţific, dar sigur am vorbit cu multă lume, mă pricep. Mi-am ratat meseria de pastor şi rabin. Poate într-o altă viaţă.

Bun. Cînd ajungem la politică discutăm cine și ce votează: chiar între ei votează diferit şi acest lucru nu e văzut ca o tragedie. Chiar în familii există voturi diferite: soţia cu PNL, iar soţul cu PSD. Sau invers. Nu au făcut din asta o tragedie. Da, se ironizează, dar nu sunt agresivi decât destul de rar. Se mai încălzesc, firește, dar nu agresiv, repet. Când le spuneam că eu votez Monica Macovei – M10 sau USR, se uită puţin straniu la mine, mai degrabă cu milă, dar nu le trece prin cap să mă înjure şi să mă agreseze pe acest motiv.

Am încercat să fac experimentul şi invers. Am încercat să spun în grupuri precum M10 şi USR că votez PSD şi că am argumente şi motive pentru care vreau să fac asta. Era un experiment, amintesc. Uau, ce mi-a fost dat să aud. Băieţi cu doctorate în filosofie la Paris, fete cu doctorate în arhitectură la Londra care-şi beau cafeaua la Green, berea la Control şi citesc doar lucruri fine m-au înjurat cum nici în ultimul bar din Bârlad şi Filiaşi, oraşele mele de suflet, nu am auzit. Ce etichete violente am primit din această zonă pentru afirmaţii total nevinovate nu am mai primit nici de la ultimii mei bandiţi sau cerşetori cu care am lucrat ani de zile. Ăia totuşi au măsura vorbelor. Iar când am pus pe Facebook un text ironic, dar cuminte, despre „plajele lui Clotilde” am fost trimis direct în Coreea ştiţi voi care…

Bun, poate exagerez. Dar nu tare. Teza mea e simplă: educaţia „înaltă” nu e o garanţie a competenţei politice şi a practicii democratice. Concluzia mea: la capitolul competenţă politică şi practică democratică s-ar putea ca pătura de mijloc să piardă în faţa păturilor sociale „inferioare”. Sigur nu au un ascendent. Însă, la violență, sigur cîştigă detaşat middle classul.

Oare ce s-a întîmplat? De unde vine violenţa clasei de mijloc? De unde vine ura şi dispreţul ei faţă de săraci, faţă de păturile sociale din care provin în definitiv? Iată o întrebare care ar trebui să ne frămînte şi la care ar trebui să răspundem. Asta e despre noi.

Care sunt provocările actuale pe care le întâmpină societatea civilă în România?

Dacă populaţia acestei ţări rămâne captivă agendei impusă de establishmentul politic, mediatic şi intelectual românesc, a acestei „societăţi civile” ongizate şi tehnocrate suntem pierduţi. Pentru că este agenda puterii oricât ar mima ei critica. Acum avem nevoie ca niciodată de o rediscutare şi o reformulare a unei agende publice reale, care să reprezinte interesele tuturor păturilor sociale: de la ţărani la muncitori, de la clasă de mijloc la şomeri, de la investitor strategic la investitor local, de la bogat la sărac, de la majoritar la minoritar, de la ortodox la ateu etc. Marea problemă a noastră este cum facem ca mai toate problemele şi interesele mai tuturor grupurilor, claselor sociale să fie reprezentate.

Atâta timp cât auzim doar vocile câtorva politiceni rupţi de realitate, dar concentraţi pe propriile afaceri, a unor experţi şi jurnalişti mainstream care fac lobby pentru corporaţii, atunci totul e pierdut.

Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă+societate. A activat în cadrul Fundaţiei Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom. A ţinut rubrici de opinie în România Liberă,  HotNews, Timpul, Adevărul, CriticAtac precum şi rubrici permanente la revistele Noua Literatură, Suplimentul de Cultură şi Observator Cultural.

A publicat: Născut în URSS (Polirom), Ultimii eretici ai Imperiului, Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu) (Polirom), Intelighenţia rusă azi (Cartier), Sectanţii – Mică trilogie a marginalilor (Polirom), Intelighenţia basarabeană azi (Cartier),  Bandiţii – Mică trilogie a marginalilor (Polirom).

A coordonat în colaborare: Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (Cartier),  Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil (Tact), Republica Moldova la 25 de ani. O încercare de bilanț (Cartier). 

Premii: Premiul pentru debut al României literare 2007, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România 2007, Premiul Tiuk! 2009, Premiul Matei Brâncoveanu pentru Literatură, 2015, premiul pentru Eseistică / Publicistică al revistei Observator cultural, 2017.

Este unul din fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro