De când am ales să încep să înțeleg Omul și natura sa, am înțeles că nu o să fie doar fascinație, ci și dezgust, furie, amărăciune și neputință. E fascinant şi frustrant în acelaşi timp cum poate Omul să-și înlănțuiască singur spiritul. E violent, e pașnic, e curajos, e laș, e rațional, e irațional, e atâtea lucruri la un loc, încât, de fiecare dată când văd un fals profet care spune că deține adevărul absolut despre Om, îmi dau seama că ar fi fost încă unul dintre acei întemeietori de noi secte de acum 2000-3000 de ani. Și probabil ar fi avut tracțiune, dat fiind că există o nevoie naturală de apartenență a omului.

Încă de când au înțeles că e mai ușor să supraviețuiască împreună, oamenii au tins întotdeauna spre a se coagula în familii, în triburi sau alte comunități mai extinse. Și-au creat norme și reguli, dar și valori morale. Mult timp au stat la mila mediului înconjurător, apoi au învățat să-l schimbe și să-l modifice pentru a-și mări șansele de a supraviețui. Dar multe concepții arhaice au rămas. Sunt rămășițe ale vremurilor când resursele nu erau de ajuns sau când copiii mureau pe capete, rămășițe care nu mai au nici o valoare practică acum. Ba chiar încurcă. Între timp, triburile au devenit popoare, au devenit o binecuvântare, dar, în același timp, și o închisoare pentru individ.

În plină globalizare, un duel se dă între două concepții despre națiuni, două concepții care au tot marcat lumea de mai bine de 200 de ani încoace. Mai exact, între Johann Gottfried von Herder, cu Volksgeist-ul său, care înseamnă “caracter național” sau “spirit național”, și între Johann Wolfgang von Goethe, cu a sa concepție exprimată cel mai bine prin citatul „Calea cea mai sigură spre o toleranță cu adevărat generală este de a lăsa fiecărui om și fiecărui neam în parte specificul său, păstrând însă convingerea fermă că meritoriu cu adevărat e ceea ce se distinge prin faptul că aparține omenirii întregi”. Deși cei doi au o concepție comună până la un anumit punct (mai exact, recunoașterea și acceptarea faptului că omul are o apartenență la un popor și o cultură), totuși, Herder merge mai departe și transformă această apartenență într-o virtute, în mândrie, ceea ce, considera Goethe, duce la a-l face pe individ captiv într-o închisoare ce idolatrizează Volksgeist-ul.

În contextul României, Volksgeist-ul lui Herder a poposit aici din secolul 19 și a rămas, ca dovadă stând măcar ultimii 87 de ani. Dictatura regală a lui Carol al II-lea, statul național legionar, dictatura militară a mareșalului Ion Antonescu, dictatura comunistă ce a căpătat un caracter naționalist mai ales după ascensiunea lui Nicolae Ceaușescu la putere, toate sunt mărturii că fantoma Volksgeist-ului românesc încă bântuie pe aici, creează urmași și urmează să facă victime. România ar fi fost acum într-o poziție mult mai bună dacă, în loc de naționalismul etnic al lui Herder, ar fi avut o formă de naționalism civic. Dacă în loc de „români verzi”, cu nostalgia idolatrizantă a unui trecut fals, am avea ca principiu de căpătâi pentru identitatea noastră națională „Libertatea mea se oprește acolo unde începe libertatea celuilalt”? Dacă am înțelege că, în ciuda faptului că un grup de oameni nu ne este pe plac, totuși, libertatea lor este libertatea noastră? Dacă am înțelege că România este la fel de patrie și pentru maghiari, și pentru romi, și pentru LGBT, dar nu numai? Dacă, dacă, dacă…

 

Tags: , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu