Globalizarea şi prevalenţa factorului economic au produs puternice reverberații asupra modului în care a fost construită și internalizată identitatea românească. Astfel, cultura şi valorile tradiţionale au suferit puternice transformări, îndepărtându-se de arhetipurile care redau în mod autentic identitatea poporului român.

Grigore Leşe, interpret de muzică tradițională românească din zona Țării Lăpușului, a analizat specificul culturii tradiţionale româneşti în contextul globalizării, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

 

Fotografie: Mihai Adrian Buzura

Fotografie: Mihai Adrian Buzura

Vladimir Adrian Costea: Care sunt trăsăturile specifice culturii tradiționale românești? În ce măsură aceasta își păstrează autenticitatea?

Grigore Leşe: De 25 de ani suntem răstigniți în trecut din cauza improvizaţiilor în proiecte, iar această atitudine convine mediocrității. Ne-am obișnuit să trăim așa, din modele care nu mai sunt actuale. Cântecul autentic a dispărut de mult. Rezistă doar în ritual. Dar oare mai există ritualuri cu adevărat? Pe scenă văd încropite spectacole ce nu au poveste. Sunt producții cu pretenții care, din păcate, promovează doar surogatele. Folclorul a devenit doar o armă politică ce ne aruncă în derizoriu. Televiziunile s-au obișnuit să trăiască din divertisment, au adus folclorul la acest nivel. Nu există specialiști dăruiţi și nu există preocupare. Nu sunt producții serioase de televiziune care să acceseze stratul vechi al culturii orale, oameni cu pasiune care să meargă în comunitățile izolate pentru a documenta ce mai există. Muzica ţărănească e, dacă vreți, o balenă uriașă, agonică de un secol încoace.

Acum, referindu-mă strict la trăsăturile specifice ale culturii tradiționale, satul este confuz – influenţa urbană e majoră. Prostul gust a devenit, din păcate, etalon. Dar cred într-o recuperare a firescului, a picturilor tradiționale, a țesăturilor, a horilor. Sigur că modernizarea e obligatorie, toți oamenii tind spre o viață mai ușoară (accesibilă datorită globalizării), dar păstrarea “tiparului”, a amprentei locului, se poate reconstitui și valorifica la nivel vizual și spiritual. Horile şi cămăşile se ţeseau în taină, ele legau timpul şi sufletele. Era o țesătură nocturnă, intuitivă şi discursivă. Prin hori, sufletele se întrupau.

Care este locul țăranului român în cadrul definirii identității noastre naționale? Dar al satului românesc?

Într-o lume a confuziilor, a incompetenţelor de tot felul, trebuie să ne angajăm la a da o altă faţă culturii populare. Astăzi, omul nu mai este produsul colectivității mărginite de hotarul satului, ci al umanității ce tinde spre universal. Este de la sine înțeles că omenirea nu se va mai întoarce niciodată la vechiul sistem de instruire și educație, dar mecanismele lui specifice ar putea oferi sugestii utile pentru perfecționarea celui modern, lipsit de căldură, dar și de franchețea celui tradițional popular, despre care se știe că a asigurat puritatea morală a satului.

Cum evaluați capacitatea politicilor culturale naționale de a proteja specificul identității naționale?

Identitatea noastră în cultura populară este horea, doina, horea-n grumaz, înturnată, adâncată, moroșenească – cum o numesc localnicii – respectiv, horea lungă, cum o numește muzicologul Bela Bartok. Reprezintă, poate, tot ceea ce este mai frumos și mai specific în creația noastră populară. Conținutul doinei zugrăvește întreaga complexitate a vieții sufletești, sentimentele de ură și revoltă, dorul.

Fotografie: Yannis Kartis

Fotografie: Yannis Kartis

În ce măsură pervertirea culturii românești a determinat devalorizarea patriotismului? Cine mai este, în ziua de azi, patriot?

Patriotismul nu este o ideologie. Este un dat. Țăranul nu face pastoraţie verbală. Muzica a decăzut în folclor, și, din nefericire, a început să fie asimilată. Dar a venit vremea difuzorului. Era fală mare să ai difuzor în casă, puteai asculta muzici de tot felul. De unde să știe bieții oameni că pentru muzica țărănească era începutul sfârșitului politizării memoriei orale? Se frământă viitorul muzicii decadente. Din difuzor răsunau texte despre colectivizare, despre partid, despre muncitori, “din Lăpuș la Baia Mare, numai zumzet de tractoare” sau “eu, Tănase și Ion, am cântat și la raion”. De fapt, trăiam într-o eroare. Anii au trecut. Viața m-a ajutat să-mi dau seama că trăiesc în eroare. Muzica din vatra satului, la prima vedere, poate înșela pe oricine. Mulți s-au complăcut în această situație. S-au lăsat păcăliți, după care – la rândul lor – au păcălit și ei. De-a lungul anilor s-au mințit unii pe alții, și tot așa până astăzi. Și noi avem naivitatea să ne întrebăm acum de unde atâtea modele false. Să fie oare aceste manifestări forme de exprimare a patriotismului?

Mai avem timp de îngrijirea vieții noastre spirituale într-o lume în care banul și puterea reprezintă falia dintre viață și moarte?

Viețuim într-o lume orientată spre câștig, fără efort deosebit. Aceste căutări de câștig nu se încrucișează acolo unde corectitudinea să funcționeze. Dacă denaturăm confruntarea interioară, nu putem fi recunoscuți internațional.

Astăzi, trăim într-o societate sumbră, un timp al vicleniei dăunătoare rostului lumii. Este greu ca valorile să se reașeze de la sine.

Sunt oameni care caută fastul, grandiosul, sunt orgolioși peste măsură, preferă lucrurile superficiale, nu sunt interesați să cunoască realitatea, să priceapă, să afle, dau crezare zvonurilor, improvizațiilor de tot felul, și ocolesc evenimentele durabile și rânduite. Nu au puterea de a cultiva înfruntările de idei. O minte limpede nu răspândește vorbe, păreri, gânduri. Nu e tributară zvonului. Se stăpânește, probează, temporizează. Nu dă curs incertitudinii, nesiguranței și neîncrederii.

Ce vom pune în loc în momentul în care globalizarea va distruge identitățile naționale?

Nimic. Nu putem înlocui cu nimic, din păcate, acest fenomen de degradare culturală ce afectează fiecare cultură de pe pământ. În contextul globalizării, pierdem, nu câștigăm. Acum, trăim o vreme în care toate popoarele își caută identitatea prin tradiții, revers al globalizării. Scăparea noastră poate fi prin oameni luminați, ancorați în marea cultură universală, care vor ține cultura vie prin ucenicii lor.

Persistă, de asemenea, o lejeritate în afirmările culturale. Niciodată nu ne adunăm pentru a elabora și a cântări un fenomen socio-cultural. Îngânăm și denigrăm, pentru a invalida performanțele precursorilor noștri, ca și cum odinioară nu s-ar fi înfăptuit nimic.

În momentul în care semnele arhetipale cusute pe cămăși și trăirile noastre din hore vor fi recunoscute de toți, atunci munca noastră de probare nu va fi zadarnică. Dar… Toată vremea-și are vreme!

Fotografie: Ştefan Neagu

Fotografie: Ştefan Neagu

Grigore Leşe a absolvit Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, Facultatea de Interpretare (fagot). Este doctor în muzică și profesor asociat la Facultatea de Litere a Universității din București și la Universitatea de Muzică București. Repertoriul lui Grigore Leşe este constituit din melodii vechi, provenind din folclorul autentic al zonei și marcând evenimente importante din viața omului. Printre creaţiile muzicale, regăsim următoarele titluri: Cântec despre Bucovina (Cântă cucu, bată-l vina) – versurile cântecului aparţin lui Constantin Mandicevschi scrise în 1904, Vasile Mucea descoperă cântecul în folclor în satul Corceşti, Raionul Storojinet, Nordul Bucovinei în anul 1943, cântecul a fost înregistrat prima dată de Grigore Leşe deabia în anul 1996;  Cântec în lemn – toacă; Când m-o făcut mama-n lume; Cântec pe înserat – din tilincă; Horea miresii; Miorița; Nistrule, apă vioară; Nu-i lumină nicări; O, Marie frumos nume!.

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu