Interviu/ Prof. univ. dr. Aurora Liiceanu, psiholog: “Singura şi neglijata măsură privind prevenirea violenţei este educaţia, chiar de la vârste mici”

Ne preocupăm prea adesea de subiecte de presă trecătoare, în loc să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra problemelor importante ale societăţii. Unul dintre subiectele care ar merita o amplă analiză în spaţiul public este reprezentat de riscurile la care se expun femeile și copii în comunitățile fundamentate şi întreţinute de structurile dominant patriarhale existente în cadrul culturii locale.

Amplificarea fenomenului violenței domestice conduce la apariția ierarhiilor de gen, de pe urma cărora victimele sunt supuse în mod constant la traume fizice și emoționale. Simultan, lipsa de sancționare și de semnalare a cazurilor de violență domestică de către autorități și membrii comunității, limitează posibilitățile de prevenire a abuzurilor și de protejare a persoanelor supuse la violențe fizice, verbale, emoționale, sexuale. Absența componentei de prevenție și cooperare cu persoanele aflate într-o poziție vulnerabilă, poate pune în pericol însăși viața acestora.

Aurora Liiceanu, specialistă în psihologie, este cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române.  Profesorul universitar Aurora Liiceanu şi-a dedicat cariera în domeniul psihologiei, predând cursuri la diferite Universități din București, dar și la UQAM (Canada) sau EHESS (Franța). În 2017, la editura Polirom, în Seria de Autor Aurora Liiceanu, a apărut volumul „Madlena”. În interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt, a analizat dimensiunea violenţei domestice în România, în raport cu stereotipurile existente în cultura locală.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să-mi spuneţi care sunt prevederile legale care sancţionează violenţa domestică în România. În ce măsură legislaţia în vigoare descurajează violenţa domestică?

Aurora Liiceanu: Violenţa domestică sau violenţa în familie a devenit vag o problemă care să-i intereseze pe legiuitori odată cu Legea nr. 217 din 2003. Ea însă nu a stat în centrul atenţiei şi nici după promulgarea ei nu a dus la măsuri reale care să schimbe situaţia acestui fenomen social. Deşi au existat încercări de a organiza consultări cu specialişti privind această lege pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie propunerile făcute, sugestiile, nu au fost luate în consideraţie. A fost consultat şi Institutul National de Criminologie care a fost desfiinţat peste trei ani. De pildă, se confunda ajutorul dat de psiholog menţionându-se “psihiatru” în loc de psiholog. Oare cei care au redactat legea nu ştiau că sunt specialităţi diferite? Legea avea ambiguităţi care te duceau cu gândul că au fost produse cu bună ştiinţa nu pentru a descuraja violenţa domestică, dacă era consecinţa unei lipse de voinţă politică sau chiar unei indiferenţe  sau dacă ele se datorau pur şi simpu unor incompeteţe lingvistice, de exprimare în redactarea legii. Se menţiona că victima se poate adresa pentru a fi sprijinită juridic şi psihiatric, cum am spus, dar corect ar fi fost sa se scrie că victima are acest drept. Folosirea lui “poate” se asociază cu ideea îndeplinirii unor condiţii necesare.

Astăzi, recent se vorbeşte din nou de faptul că acest fenomen rămâne foarte răspândit în societatea noastră, anual fiind 500.000 de victime, dintre care 90% femei. Se ştie însă că datorită unor cauze cunoscute multe cazuri de violenţă domestică nu sunt raportate. Din când în când problema violenţei domestice apărea în discursul public mai ales datorită directivelor europene, dar chiar atunci când ele erau stipulate, aplicarea lor era formală, datorită incapacităţii de a găsi căi de aplicare a legilor.

Ce evoluţie a înregistrat dimensiunea violenţei asupra copiilor şi femeilor în ultimii ani?

Cred că oamenii au început să nu mai fie foarte indiferenţi faţă de acest fenomen, dar această atitudine nu a schimbat mult situaţia şi nu a dus la prevenirea lui semnificativă. În continuare, violenţa domestică este tolerată şi acceptată, chiar dacă în media apar descrise multe situaţii grave. Nu există structurat un consens defavorabil acestui fenomen. Acest lucru, dacă ar exista, nu ar fi produs cele două tabere în cazul violului de la Vaslui şi, în general, s-ar bucura de  opinii negative majoritare.

Care sunt factorii care influenţează în mod direct dimensiunea violenţei domestice în România?

Cred cu tărie că dimensiunea violenţei domestice este dată de contribuţia mai multor factori care se inflenţează, potenţează unii cu alţii. Există, astfel, o diversitate de factori. Mai întâi, este cel legat de cultura relaţiilor interpersonale şi aici mediul primar, familia, îşi spune cuvântul. Dacă un copil deschide ochii într-o familie în care violenţa este ceva normal, el se va contamina de această atitudine, o va asimila, i se va părea firesc să reacţioneze violent. Dar, există şi situaţii în care unii copii se detaşează prin influenţe pozitive sau structură psihologică de această atitudine. Apoi, există mediul mai larg, cultural, o cultură a violenţei valorizată pozitiv sau acceptată sau tolerată cu îngăduinţă, ca nefiind ceva grav, inacceptabil. La fel ca hoţia. Există şi aspectul economic al violenţei, când sărăcia, lipsa unor mijloace de trai decent, duc la conflicte, la tensiuni care duc la violenţă. Există şi factori care ţin de personalitatea agresorului şi a victimei. Impulsivitatea, incapacitatea de a stăpâni furia, lipsa de autocotrol, indisciplina emoţională sunt aspecte deloc neglijabile. Adesea, alcoolul consumat excesiv duce la unii indivizi la pierderea autocontrolului, chiar dacă în mod normal aceştia nu sunt agresivi şi chiar dacă nivelul lor cultural-educaţional nu este precar. Un exemplu ar fi cazul lui Cristian Boureanu sau al doctorului de la Maternitatea Giuleşti. Ei au latent un potenţial ridicat de violenţă care se activează în stările de ebrietate.

Care sunt principalele stereotipuri pe care le identificaţi? Cum este percepută femeia în cadrul societăţii?

Este foarte prezentă în cultura noastră, promovată şi de media, de revistele tabloide, asocierea între masculinitate şi violenţă. Stereotipuri privind bărbăţia, imagini de bărbaţi, reclamele pentru cosmetică masculină folosesc mult valorizarea pozitivă a forţei fizice a bărbatului. Femeia este percepută adesea ca o anexă a reuşitei sociale, un trofeu pe care un bărbat bine situat social şi evident financiar şi-l poate permite. A devenit aproape o regulă atracţia bărbaţilor cu succes social faţă de top modele, mai ales la fotabalişti. Bestiarul demonstrază asocierea masculinităţii cu agresivitatea animalelor – fotbaliştii sunt câini, blazoanele au animale pe ele. Vestimentaţia induce asocieri cu agresivitatea sau forţa fizică: bărbaţii sunt îmbrăcaţi cu blănuri, femeile sunt florale, asociate cu regnul vegetal. Emanciparea femeilor a erodat bariere culturale: se bat şi fetele nu numai băieţii. Admiraţia faţă de violenţă este exprimată vestimentar în mod inocent – la tineri – sau ignorant – eroul negativ valorizat pozitiv (Victor Ponta purtând, sigur pe el, tricou cu portretul lui Che Guevara) – sau din infantilism. Agresivitatea şi violenţa faţă de animale, tolerată, este manifestată de băieţi, cărora le trece cu vârsta să le chinuie, iar dacă persistă plăcerea lor de a chinui, aceasta se transferă la persoanele de sex feminin, devenind unul din indicatorii universal recunoscuţi ai psihopaţilor şi sociopaţilor.

În continuare, vă propun să vă focalizaţi atenţia asupra componentei de prevenire. Care sunt măsurile pe care le consideraţi oportune pentru a preveni apariţia cazurilor de violenţă asupra copiilor şi femeilor?

Singura şi neglijata măsură privind prevenirea violenţei este educaţia, chiar de la vârste mici. Copiilor nu li se vorbeşte despre suferinţă. Am văzut odată o mamă tânără cu un copil mic care se uita indiferentă la el în timp ce acesta storcea cu pantoful, asiduu şi victorios un melc. Era suficient să-l întrebe ce s-ar fi întâmplat dacă era el în locul melcului şi cineva mult mai mare ca el îi făcea lui la fel. Educaţia ar trebui, să renunţe la ipocrizie şi să-i facă pe copii de mici să ştie că specia noastră are potenţial agresiv, că acesta trebuie controlat etc.

Care sunt noile provocări pe care le identificaţi cu privire la tratamentul aplicat membrilor familiei?

Eforturile de a descuraja violenţa fizică, care are atâta vechime în cultura noastră, a oamenilor, sau cea psihologică – mediul virtual, prin care se promovează, exprimă influenţe, invitaţii la violenţă – nu sunt evidente şi nici nu sunt preocupări constante. Iniţiativa deputatei UDMR de a nu considera dimensiunea penală a bătăii când se manifestă prima dată este un exemplu în acest sens. În unele ţări, iertarea, împăcarea părţilor nu exonerează pe bătăuş sau bătăuşă de aspectul penal. Sunt lucruri disjuncte. Te poţi împăca, ierta cu cel care te-a bătut, te poţi şi căsători cu el, dar răspunderea penală îşi face efectul în paralel. Sărăcia face adesea ca violenţa să nu fie raportată, pentru că plata amenzii sau puşcăria bărbatului diminează şansa de supravieţuire a familiei. Ordinele de restricţie, de asemenea, sunt rare, pentru că separarea spaţială presupune mijloace de a locui undeva. La fel, decăderea din drepturile părinteşti sau chiar puşcăria presupune luarea copiilor în custodie de stat ceea ce reclamă resurse umane şi financiare greu de suportat de către un stat împovărat de asistaţi social şi cu instituţii deficitar organizate, adesea doar pe hârtie.