Importanța deosebită a anului 1918 în conștiința societății, marcat de sfârșitul Primului Război Mondial și reîntregirea tuturor teritoriilor locuite de români, reprezintă o provocare prea mare pentru guvernanți. Absenţa în ultimii ani a unui program de infrastructură pentru a facilita deplasarea între provinciile istorice, precum și lipsa unui program concret de acțiuni pentru sărbătorirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, atrag un puternic semnal de alarmă cu privire la capacitatea Guvernului de a gestiona programul de pregătire a aniversării Centenarului Marii Uniri şi a marcării sfârşitului Primului Război Mondial. Desfiinţarea Departamentului Centenar contribuie la minimalizarea rolului acestuia, după ce personalul acestuia a trecut din subordinea prim-ministrului la Ministerul Culturii și Identității Naționale.

Profesorul universitar Daniel Şandru, de la Facultatea de Științe Politice și Administrative a Universității „Petre Andrei” din Iași, fost secretar de stat și șef al Departamentului CENTENAR din subordinea prim-ministrului și actual șef al Departamentului CENTENAR din cadrul Primăriei municipiului Iași a realizat o analiză privind linia de demarcaţie dintre naţionalism şi falsitate, pornind de la sărbătorirea Centenarului, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

1

Vladimir Adrian Costea: Care este semnificația aniversării la nivel național a Centenarului Marii Uniri de la 1 decembrie 1918? Cum ar trebui să ne pregătim pentru sărbătorirea Centenarului?

Daniel Şandru: Cred că această aniversare ar putea fi înțeleasă în forma unei proiecții identitare care să implice o reverență față de cei care au contribuit, în varii domenii, la intrarea – deși târzie prin raportare la alte state europene – noastră în modernitate. În același timp, dincolo de omagierea celor care au inițiat construcția statului român modern, începând cu pașoptiștii, continuând cu cei care au săvârșit Unirea principatelor, cu cei care au asigurat independența și ajungând până la artizanii Marii Uniri, consider că este necesar și un efort critic de asumare onestă a istoriei noastre, care să nu fie realizat într-un registru trimufalist, ci în unul al normalității, pentru că istoria României ultimei sute de ani este departe de a fi doar una a succeselor. Nu mai puțin, mi se pare judicios ca acest moment al aniversării să ne ofere și prilejul unui moment de reflecție în cadrul căruia să identificăm disfuncționalitățile prezentului, încât, de la decidenți și până la cetățeni, să putem proiecta România viitoare. Rezumând, opinia mea este că momentul celebrării Centenarului trebuie să treacă dincolo de vorbe și să ne conducă direct spre fapte. Din această perspectivă, îmi spun că, dincolo de necesarele momente ceremoniale, dincolo de dezbaterile istoricilor sau ale altor specialiști, sărbătorirea României Centenare nu poate însemna doar o privire spre trecut, ci mai cu seamă una care din prezent se orientează către viitor. Ca atare, ar fi de dorit ca momentul Centenarului să ne găsească pregătiți măcar să civilizăm, la standarde europene, ceea ce tot așteptăm de aproape trei decenii: infrastructura școlară și cea din domeniul sănătății, infrastructura rutieră și celelalte lucruri care confirmă, în fond, faptul că identitatea națională nu e doar o abstracțiune „metafizică” degrabă creatoare de emoții cu iz patriotard și lesne de instrumentat politic, ci e și datoria ca măcar acum, când ne aflăm la un an distanță de împlinirea veacului de când s-a înfăptuit Marea Unire, să dovedim că e posibil ca, în secolul XXI, să nu mai avem 400 de școli cu toaletele în afara clădirilor, să avem spitale regionale care să acopere necesarul de paturi pentru pacienți și autostrăzi care să ne unească și să asigure condițiile prosperității economice. Desigur, ar fi foarte bine să adăugăm acestor imperative proiecte civilizatorii (care dau seama de identitatea noastră ca națiune și ca stat european) drapele, discursuri, ceremonii militare sau religioase în memoria celor care au semnat, adesea cu propriul sânge, actul de naștere al României moderne.

Ce ar trebui să învățăm la 100 de ani de la Marea Unirea?

Că lucrul cel mai important de care avem nevoie este să pricepem, mai ales acum, când, indiferent de generația din care facem parte, suntem privilegiați să fim contemporani cu momentul marcării Centenarului Marii Uniri, faptul că ne putem defini identitatea ca națiune mai cu seamă prin ceea ce facem pentru generațiile următoare. Și că, pentru a lăsa ceva durabil României viitoare, este nevoie de un efort de societate, care să ne implice pe toți, exact așa cum s-a întâmplat în urmă cu 100 de ani, când o Românie devastată și amputată până la o treime din teritoriu renăștea miraculos de la Iași, reușind să oprească tăvălugul militar al Marilor Puteri din epocă, să creeze, prin unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului și Dobrogei România Mare și să construiască, de la zero, o națiune nu doar în sens spiritual, ci și în sens civilizațional. Ca să revenim în prezent, să învățăm că nu „alții” ne-au împiedicat în ultimii 27 de ani să ne clădim autostrăzile, școlile și spitalele, ci că suntem singurii responsabili, deopotrivă conducători și cetățeni. Că, dacă tot ne place, popular, triumfalismul nombrilist de paradă, poate ar trebui ca, preț de o secundă, să ne întrebăm de ce, dacă tot ne proiectăm imagologic ca fiind „cei mai cei”, „de la daci încoace”, nu suntem în stare să ne unim nu doar „în cuget și simțiri”, ci și prin autostrăzi? Și poate că, dacă vom avea acest moment de reflecție, vom putea să renaștem spiritul comunitar exact ca în urmă cu un veac. Ar fi, cred, nu doar un câștig simbolic, ci și unul practic.

Care sunt principalele obiective care trebuie avute în vedere în privinţa organizării evenimentelor dedicate Centenarului?

Pentru că aceasta este și filosofia pe baza căreia am configurat documentul programatic al Departamentului Centenar în perioada în care l-am coordonat în calitate de secretar de stat, o să vă spun că, din punctul meu de vedere, obiectivele prioritare sunt cele ale proiectelor de infrastructură. Desigur, pe fundal, sub aspect simbolic și nu numai, rămân importante ceremoniile, simpozioanele, conferințele și dezbaterile, lucrările științifice cu rol de „instituții” (așa cum ar fi, spre exemplu, o „Enciclopedie a României” pe care nu o avem nici în prezent, la 74 de ani distanță de cea în patru volume coordonată de Dimitrie Gusti, proiectată în șase volume și nedefinitivată), programele școlare, ansamblurile memoriale și reabilitările monumentelor, deopotrivă militare și civile, inovațiile tehnologice care pot aduce mai ușor importanța Centenarului în atenția tinerelor generații. Cred însă că, dincolo de acestea, memoria eroilor din Marele Război și cea a artizanilor Marii Uniri trebuie celebrată prin a arăta că suntem demni de ceea ce ei au realizat acum un secol, întrucât ei au reconstruit și, mai ales, au construit un stat și o națiune. Mai mult decât atât, cred că e foarte important ca Centenarul Marelui Război și cel al Marii Uniri să integreze România în concertul european, atât prin luarea în considerare a dimensiunii minorităților care au contribuit, indeniabil, la formarea statului român modern, cât și prin relaționarea cu instituțiile din celelalte state europene care sunt funcționale pe această temă încă de la începutul deceniului în curs. Mai ales pe această ultimă coordonată, trebuie să avem în vedere faptul că anul viitor începe Sezonul Cultural România-Franța, ce va dura în perioada decembrie 2018 – iunie 2019, că la 1 ianuarie 2019 România va prelua președinția Consiliului Uniunii Europene și că, în același an, vom avea statutul de țară invitată de onoare la Festivalul Europalia. Sper ca toate aceste aspecte să fie avute în vedere de actualii decidenți. Până în prezent, sunt foarte rezervat în a spune că am fi demni de ceea ce s-a petrecut, în mod fericit, în urmă cu 100 de ani, din moment ce, nici la acest moment, nu există un program al autorităților centrale, în speță al Guvernului României, referitor la Centenar, deși condițiile – chiar dacă relativ târziu prin comparație cu alte state europene implicate în Primul Război Mondial – au fost create prin instituirea Departamentului Centenar la nivelul Cancelariei Prim-ministrului, în iulie 2016. În ceea ce mă privește, în perioada în care am coordonat activitatea acestui Departament, adică între 9 august 2016 și 1 februarie 2017, am reușit centralizarea a 381 de proiecte venite din partea ministerelor și a altor instituții centrale, consiliilor județene, primăriilor reședință de județ, universităților relevante pe regiuni istorice și am adus în atenția Guvernului României, prin notele de informare pe care le-am prezentat în ședințele Cabinetului Cioloș din 8, respectiv 21 decembrie 2016, 34 de proiecte ample de infrastructură care ar trebui să se regăsească sub egida aniversării Centenarului în 2018. Totodată, încă din prima zi a guvernării Grindeanu, adică pe 5 ianuarie 2017, am înregistrat la Cabinetul premierului un document programatic în care am propus setul de măsuri ca urmare a aplicării cărora Programul Centenar ar fi putut fi finalizat în prima parte a acestui an. E vorba despre documente publice, întregistrate atât în arhiva Departamentului Centenar, cât și în aceea a Secretariatului General al Guvernului și, ca atare, oricine este interesat le poate consulta. Nu au fost interesați să le consulte, din câte îmi pot da seama, fostul premier Sorin Grindeanu, actualul premier și, cu mult mai grav, cel care mi-a urmat la conducerea Departamentului, destituit din funcție pe 24 august. E vorba, deci, despre un vid total, căscat, din motive necunoscute mie, cel puțin în perioada 1 februarie (când mi-am înaintat demisia de onoare) și 24 august 2017. Mă îndoiesc, de asemenea, că actualul ministru al Culturii, Lucian Romașcanu, a fost interesat de aceste documente, din moment ce declarațiile domniei sale cu privire la Centenar au debutat prin a acuza „greaua moșternire” a Guvernului Cioloș, dar trecând total sub tăcere cele 5 luni ale guvernării PSD-ALDE de până la venirea în funcție a domniei sale.

În ce măsură politizarea Centenarului poate pune în lumina nefavorabilă momentul aniversar?

Din păcate, politizarea deja a început, dacă este să iau în considerare declarațiile ministrului Culturii, invocate mai sus. Adeseori, fiindcă vorbim, totuși, de politicieni, politizarea își dă mâna și cu ignoranța, și cu reaua-credință. Să vă dau exemple pentru fiecare în parte. Dacă cineva este interesat să vadă care sunt manifestările dedicate marcării participării României la Primul Război Mondial, le va afla din HG 821/2015, emisă de Guvernul Ponta. Tot de acolo va afla, însă, că orașul Iași „nici nu a existat” în Marele Război, nefiindu-i alocată nicio manifestare, deși între 1916-1918 a fost capitală a României, acolo retrăgându-se, după 6 decembrie 1916, când Bucureștiul a fost ocupat de armatele inamice, toate instituțiile statului român, în frunte cu Regele Ferdinand și Regina Maria. România a renăscut de la Iași, acolo s-au trimis actele unirii Basarabiei și Bucovinei, de acolo au plecat actele premergătoare unirii cu Transilvania, pentru că acolo funcționa, în acea perioadă, statul român. Asta în ceea ce privește ignoranța. Cu privire la rea-credință, atunci când spune că sub guvernarea Cioloș nu s-a întreprins nimic în ceea ce privește Centenarul, ministrul Culturii nu numai că nu se sinchisește să acceseze arhiva Departamentului Centenar, dar nici măcar nu citește Monitorul Oficial al României. Dacă ar fi făcut-o, ar fi aflat că există decizia nr. 369/29.11.2016 (publicată în MOF nr. 967/29.11.2016), prin care nu numai că se face gestul reparatoriu față de orașul Iași, unde a avut loc, între 14 și 16 decembrie anul trecut, seria de manifestări „Iași, Capitala Renașterii Naționale”, ce a inclus 14 evenimente, ci se și inițiază Programul dedicat manifesărilor de celebrare a Marelui Război și, respectiv, a Marii Uniri. Încă un exemplu în aceeași direcție privește Legea Centenarului, inițiată de un grup de 67 de parlamentari, asupra căreia, urmare a discuțiilor dintr-un grup de lucru interministerial, am formulat punctul de vedere al Guvernului și l-am prezentat în fața comisiilor de specialitate ale Camerei Deputaților încă din octombrie anul trecut. Când s-a ajuns la votul din plen, pe 17 noiembrie 2016, ședința a fost suspendată chiar înainte de a se trece la votul asupra acestui proiect de lege. Dezbaterea a fost reluată de noul legislativ, iar legea a fost mutilată teribil, încât să fie atins scopul penibil al actualei majorități, acela de a-i „lua” Președintelui României prerogativele de a acorda medalii aniversare. Dacă legea ar fi trecut în forma inițială, s-ar fi câștigat statutul de „orașe ale memoriei” pentru București, Iași și Alba-Iulia, precum și posibilitatea ca proiectele de marcare a Centenarului care vizau Iașul și Alba-Iulia să fie coordonate de către un comisar guvernamental, pe modelul Sibiului în 2007, când a fost Capitală Culturală Europeană. Înțeleg acum, însă, că acest proiecte trebuie coordonate și finanțate pe criterii strict politice, dacă am în vedere fondurile care s-au alocat discreționar județului Vrancea. Și am convingerea că se va continua pe această linie, ceea ce, în mod cert, nu va afecta doar modul de raportare a românilor la România Centenară, ci și al celorlalte state care vor marca, anul viitor, finalul Marelui Război.

Care este semnalul pe care Guvernul l-a dat prin desființarea departamentului Centenar? În ce măsură considerați oportună desființarea departamentului?

E, indubitabil, un semnal foarte prost, mai cu seamă din perspectiva părții finale a răspunsului la întrebarea anterioară. Și asta pentru că momentul Centenarului putea primi o anumită anvergură fiind în subordinea directă a Prim-ministrului României, așa cum se întâmplă cu departamentele sau structurile similare din state precum Franța ori Marea Britanie (unde funcționează Mission Centenaire, respectiv First World War Centenary and Ceremonials Team, cu care am intrat în contact câtă vreme am condus Departamentul Centenar al Guvernului), cu totul alta urmând să fie situația de acum înainte, când a devenit o simplă direcție din cadrul Ministerului Culturii. Din câte știu, aceasta se va numi Direcția Identitate Națională – poate tocmai pentru a justifica adăugarea acestei sintagme nefericite în titulatura Ministerului Culturii –, se află în faza de a prelua personalul fostului Departament desființat și intenționează să anunțe public Programul manifestărilor dedicate Centenarului abia spre finele lunii noiembrie 2017, ceea ce va însemna că s-au pierdut 10 luni fără absolutamente niciun rezultat, dacă am în vedere și faptul că joaca de-a identitatea vizuală a fost gratuită, din moment ce instituisem această identitate (logo și slogan) încă de la finele anului trecut, fapt de asemenea specificat în raportul de activitate înregistrat în arhiva Guvernului. Ce să văd, așadar, oportun, când, în loc să aibă vizibilitate grație autorității funcției prim-ministeriale și să fie finanțat de la bugetul Secretariatului General al Guvernului, Departamentul a fost transformat într-o direcție în subordinea celui mai sărac minister?!

Care este linia de demarcație între patriotism și asumarea în mod fals a atașamentului față de patrie? În ce măsură anul 2018 va fi marcat de această pendulare între patriotism și falsitate?

Dacă interpretez ceea ce s-a întâmplat pe 6 august 2017, cu ocazia Centenarului bătăliei de la Mărășești, după finalizarea ceremoniei militare și religioase care a avut loc la Mausoleu, acel kitsch populisto-festivist teribil, ca pe o „repetiție” pentru momentul Centenarului Marii Uniri, mă tem că în 2018 vom avea parte exclusiv de o retorică și o agitație imagologică realizate sub „auspiciile” naționalismului tribal și protocronist și nu sub egida normalității, dată de patriotismul civic de factură europeană. Păcatul e că politicienii noștri gândesc și proiectează cea mai importantă aniversare din ultima sută de ani în termeni strict electorali și, din acest punct de vedere, nu văd nicio deosebire între „folclorismul” pe bani mulți, de la Mărășești, al lui Marian Oprișan și tribulațiile naţionalist-folclorice de prin Parlament ale deputatului liberal de Alba, Florin Roman. Ambele intră în același registru al populismului, care, din câte se vede, face casă bună atât cu social-democrația neaoșă, „verde”, de extracție „dacică”, dar și cu liberalismul „secular” învățat la cursul scurt de istorie a partidului susținut de politruci pe la vreo „universitate de vară”. Asezonate cu puțin ortodoxism „de modă veche”, din acela interbelic, vestitor al fantasmelor și derivelor totalitare, cu cruci lungi și colive scurte, le oferă politicienilor noștri sentimentul că fac mari gesturi patriotice. Și e foarte probabil că anul 2018 nu va fi, din acest punct de vedere, pentru politicienii noștri, anul Centenarului, ci un an preelectoral (în 2019 fiind alegeri europarlamentare și prezidențiale), pe care-l vor trata ca atare, confiscând simbolistica Marii Uniri. Cum spuneam mai sus, patriotismul se regăsește în faptele proprii cetățeniei active, nu în etnicismul și religiozitatea de extracție legionaroidă care pot aduce voturi mai ales din zona celor dezabuzați de național-comunism, e-adevărat, dar care, pe termen mediu, ne pot costa pe toți întoarcerea la o Românie în care propaganda înlocuiește realitatea. Identitatea națională nu se impune prin directorat, prin ucaz, ci se construiește de jos în sus, prin fapte. Și ar fi păcat să ratăm șansa de a înțelege acest lucru în anul Centenarului.

 

Tags: , , , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu