Interviu/ Ciprian Necula, activist social: “În România există încă școli segregate etnic”

Problema rasismului în România prezintă, în continuare, o evoluție îngrijorătoare, ca urmare a extinderii formelor de discriminare a copiilor romi în cadrul învăţământului românesc. Traumele și obstacolele pe care le întâmpină elevii romi dobândesc dimensiuni inimaginabile, contribuind la dobândirea sentimentelor de respingere şi a complexelor de inferioritate.

Ciprian Necula, activist social, doctor în sociologie și fondator al Asociației Romano ButiQ, a analizat dimensiunea rasismul în educaţie în spaţiul românesc, într-un interviu acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să-mi evidenţiaţi care sunt formele de rasism pe care le identificați în învățământul românesc. Care este dimensiunea rasismului în sistemul de educație românesc?

De la cele mai brutale forme până la cele subtile. În primul rând, probabil că nu știți, în România există încă școli segregate etnic. Adică, în unele localități avem școală pentru români și şcoală pentru “țigani”. Dacă nu avem școli separate, avem măcar clase, în aceeași şcoală, unele pentru români, altele pentru romi. Și, dacă totuși sunt mixte etnic, în primele bănci veți identifica elevii români, iar în ultima bancă cei romi. Pentru a aprofunda aceste situații existente în România vă recomand să vedeți filmul documentar “Școala noastră” realizat de Mona Nicuară și Miruna Coca-Cozma sau emisiunea “Rom European”. Guvernul României, conștintizând acest fenomen, a emis un ordin privind interzicerea segregării și a desegregării acolo unde e cazul. Organizațiile neguvernamentale, din păcate, încă mai identifică situații de segregare școlară pe criteriul etnic în România. Tot în cadrul emisiunii “Rom European”, difuzată în trecut de TVR1, au fost realizate mai multe reportaje pe această temă, ca să nu mai enumăr multitudinea de rapoarte și cercetări cu privire la acest fenomen. Totuși, pentru cei care vor să aprofundeze, le recomand cartea coordonată de Iulius Rostaș – Ten Years After: A History of Roma School Desegregation in Central and Eastern Europe (editor) Budapest: CEU Press, 2012.

Segregarea etnică este una dintre cele mai brutale forme de promovare a rasismului, socializarea copiilor fiind limitată de granița etnică (copiii din ambele etnii fiind afectați), iar calitatea educațională în “școala” grupului mai vulnerabil este extrem lasă de dorit. Profesorii, după cum veți vedea și în filmul “Școala Noastă”, fără să-i judec, fug de școlile segregate, căci nu au șanse reale de a avansa în carieră.

În fine, glumele sau zicalele cu iz rasist ale profesorilor sau învățătorilor afectează profund interesul elevilor romi pentru școală, căci atunci când un copil este rugat frumos să nu se mai țigănească, să nu se mai poarte ca un țigan, să nu mănânce nespălat pe mâini precum țiganii etc, elevul rom, indiferent de situația școlară (socială și economică) se va simți vizat, se va simți respins pentru apartenența sa etnică.

Sunt doar două exemple (hard și soft) de rasism întâlnit în sistemul educaţional românesc, exemplele pot continua la nesfârșit. Dar, profit de moment, și menționez aici că nu generalizez, că nu toate cadrele didactice promovează rasismul, ci unii dimpotrivă sunt cei care încurajează participarea elevilor romi, luptându-se cu prejudecățile sistemului și a unor comunități de romi (mai ales în cazul fetelor, în comunitățile căldărarilor, spoitorilor și gaborilor).

Și, ca să vă răspund și la întrebare, rasismul este o constantă pentru elevul rom, excepție fiind lipsa rasismului, a rasismului perceput cel puțin, căci chiar dacă intenția nu este una pur rasistă, în momentul în care se fac “glumițe” rasiste, elevul rom este afectat.

Această atitudine se construieşte în mod spontan sau, dimpotrivă, treptat, de-a lungul unui proces continuu?

Pentru cei mai mulți cetățeni români rasismul este un efect al ignoranței și a ceea ce este “dat”. Așa am pomenit, așa ne manifestăm, fără să mai gândim. Romii au fost robi (sclavi) până acum 163 de ani, deci inferiori. Puteau fi vânduți (separat copil – părinți) – vezi Viorel Achim – Ţiganii în istoria României. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1998 -, fetele rome erau abuzate sexual (vezi Andrei Oișteanu – Sexualitate și Societate, Polirom, 2016) etc. Nu am recuperat încă această istorie a inegalității, a inechității, a moralei creștine sau laice. Apropo, Biserica Ortodoxă a deținut sclavi, nici până azi, așa din moralitate creștinească, nu și-a cerut scuze.

Deci, apariția rasismului e ceva mai complexă, ține de istoria noastră comună. Cred că ar trebui să ne cunoaștem istoria, să o asumăm, să o depăşim prin recuperarea decajalelor, prin reducerea clivajelor sociale și economice. Noi toți cetățenii români, indiferent de etnia noastră.

E un paradox nu, toți spunem că educația e soluția pentru incluziunea romilor (sau un pilon central), dar de acolo romul de rând începe să simtă pe pielea lui (sau a ei) că e diferit, că e inferior, că e murdar, că e prost, că nu poate fi educat, că e hoț, că e gălăgios, că scuipă, că e omul “negru” al societății noastre.

Care este impactul pe care acest fenomen îl generează asupra elevilor și părinților?

Enorm. Prin socializarea școlară, din păcate, cei mai mulți romi dobândesc un sentiment de respingere, un complex de inferioritate… ceea ce generează un întreg lanț de neâmpliniri. După mai mult de 700 de ani de prezență în spațiul românesc, cu o contribuție constantă la dezvoltarea României (culturală, economică etc) să te simți încă respins e nefiresc și contraproductiv.

Cum pot gestiona profesorii atitudinile rasiste manifestate în rândul elevilor și părinților?

Prin ceea ce fac profesorii! Știință! Hai să vorbim despre istoria noastă, pe bune! Hai să creștem cetățeni români, nu etnici români! Totodată, cred că ministerul de resort ar trebui să facă ceva mai mult, de pildă, după atâtea secole de locuit împreună, să introducă câteva lecții despre istoria romilor, despre contribuția acestora în România, că știrile de la ora 5 sunt cunoscute de noi toți, e un dezechilibru exotic și comercial, iar ministerul ar trebui să își asume responsabilitatea și pentru o societate mai dreaptă construită prin educație. E prea mult?

În ce măsură învățământul românesc sancționează atitudinile și comportamentele rasiste?

Rar, foarte rar, în general ascunde sub preș, iar dacă devine public atunci se acționează, așa cum s-a întâmplat într-o școală din sectorul 6.

Care sunt provocările pe care le identificați în acest moment în sistemul de învățământ românesc, în raport cu dimensiunea acestui fenomen?

Cred, sincer, că sistemul educațional e depășit de multă vreme – în general – iar, în cazul rasismului, a bulling-ului etnic (de gen, dizabilitate, obezivitate, clasă socială etc) ar trebui ca profesorii să fie formați să identifice problemele și să le rezolve prin tehnici moderne. Dar, din păcate, nu cred că asta e prioritatea ministerului, sistemul pare mai degrabă blocat în trecut, de la infrastructură până la tehnici educaționale și acuratețea informațiilor. Poate că ar trebui ca măcar acest film-experiment să fie vizionat de fiecare profesor responsabil, până când ministerul se prinde de importanța misiunii sale.

Care sunt măsurile pe care le considerați necesare pentru a reduce amploarea rasismului în educație? În ce măsură o asemenea schimbare poate fi posibilă?

Nu am expertiză în știința educației, am trecut prin psiho-pedagogie ca orice alt student în știinte umaniste, dar am experimentat câteva metode de predare la cursurile pe care le țin la SNSPA la două programe de master. Studenții, chiar și la nivelul masterului, au așteptări ciudate, respectiv vor să reproducă informații pe care eu ar trebui să le furnizez. Am reușit să schimb acest mod printr-o metodă simplă, studenții mei sunt egalii mei, au dreptul la opinie în orice moment, dezbatem intens și nu ne proptim în nici un concept ca fiind singurul corect sau adevărat. În cazul rasismului, căci așa cum aminteam anterior, eu cred că are drept cauză ignoranța generalizată, ar trebui să avem mai multe informații despre diversitatea culturală (etnică) din România, ar trebui să avem lecții despre drepturile omului, avem nevoie sa discutăm fără emoție despre contractul social – căci statul nu e un dat divin, cu un construct socio-politic, asumat de noi toți. Poate că ar trebui ca elevii să viziteze și să primească vizita unor persoane din comunități diverse, inclusiv religioase pentru a învăța respectul față de diversitate, pentru a deveni mai umani. Poate ar trebui început cu țăranii – căci a numi pe cineva țăran e mai degrabă peiorativ, poate cu romii, poate cu musulmanii sau evreii, poate cu persoanele cu dizabilități sau cu cei care ne cară gunoiul săptămânal din fața blocului, poate cu cei care nu au ce să mănânce înainte de culcare, poate cu jurnaliști – care ar trebui să le spună că știrea trebuie să vândă, că banalul nu poate fi știre, ci excepționalul, poate cu politicieni care să le spună de ce au intrat în politică – fără hăhăială paternalistă.

Poate că ar trebui ca manualele să nu mai fie mono-culturale, ci dimpotrivă, multiculturale. Să aflăm și noi de ce Hagi nu este etnic român, dar a fost cel mai bun fotbalist din România; de ce Damian Drăghici nu este etnic român, dar e singurul cetățean român care a câștigat un premiu Grammy; de ce unii cetățeni români nu sunt și etnici români și cât de mult ar trebui să ne bucure această diversitate culturală.

Practic, trebuie schimbată paradigma despre ceea ce înseamnă România, căci în varianta mea înseamnă mult mai mult decât forma fără fond actuală. Poate, cine știe, contextul centenarului României este cel mai bun momen pentru a pregăti alți 100 de ani de România, mai buni, mai progresivi, mai echitabili și pentru mai mulți .