Raportarea la drepturile persoanelor private de libertate a produs puternice reverberaţii în cadrul societăţii româneşti, identificând numeroase frământări și clivaje generate de interesul și acțiunile Guvernului și majorității parlamentare de a utiliza prerogativa acordării grațierii colective. Aceste demersuri aduc din nou în prim plan problema supraaglomerării și respectării condițiilor de detenție, probleme care au fost, de altfel, semnalate prin hotărârile luate de CEDO împotriva României. Ne punem astfel întrebări cu privire la gradul de progres înregistrat de România pentru a respecta standardele internaționale privind condițiile de detenție. În același timp, nu putem neglija provocările care au rămas nerezolvate, motiv pentru care trebuie să identificăm acele măsuri care pot contribui în mod eficient la rezolvarea acestora.

Preşedintele Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România (UNJR), judecătoarea Dana Gîrbovan, a realizat o analiză pornind de la dinamica măsurilor de clemenţă în raport cu evoluţia supraaglomerării penitenciarelor şi a condiţiilor de detenţie, în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

2

Condițiile oferite deținuților în penitenciare în raport cu problematica supraaglomerării

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, vă rog să-mi spuneți care sunt drepturile de care trebuie să dispună persoanele condamnate în penitenciare. Cum este definită persoana condamnată în cadrul jurisprudenței românești?

Dana Gîrbovan: Aș începe prin explicarea noțiunii de “persoană condamnată”, care poate fi definită simplu ca fiind o persoană ce a suferit o hotărâre de condamnare. Potrivit Codului de procedură penală, condamnarea se pronunță dacă instanța constată, “dincolo de orice îndoială rezonabilă”, că fapta există, constituie infracțiune şi a fost săvârșită de inculpat. Condamnarea nu înseamnă însă, în mod automat, și aplicarea unei pedepse la închisoarea cu executare, existând spre exemplu și pedeapsa amenzii, precum și posibilitatea amânării aplicării unei pedepse sau a suspendării condiționate a executării acesteia.

Pe de altă parte, există persoane care nu sunt condamnate, dar sunt încarcerate. Este vorba despre persoanele aflate în stare de arest preventiv, persoane prezumate însă nevinovate până în momentul survenirii unei hotărâri de condamnare.

În ceea ce privește drepturile persoanelor încarcerate, cadrul legal intern este reprezentat de Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, lege care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014.

De asemenea, există un Ordin al Ministrului Justiției dedicat exclusiv acestui subiect, și anume Ordinul nr. 433/C din 5 februarie 2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate. Aceste norme pornesc de la principiul potrivit căruia “spațiile destinate cazării persoanelor private de libertate trebuie să respecte demnitatea umană şi să întrunească standardele minime sanitare şi de igienă”.

Potrivit legii, persoanele încarcerate au dreptul la următoarele condiții minimale: cazarea într-un spațiu mai mare 4 mp/deținut; accesul la activități în aer liber; accesul la lumină naturală sau aer suficient ori disponibilitatea de ventilație; temperatura adecvată a camerei; posibilitatea de a folosi toaleta în privat și de a se respecta normele sanitare de bază, precum și a cerințelor de igienă; lipsa infiltrațiilor, umezelii, mucegaiului în pereții camerelor de detenție.

Acestea sunt drepturi teoretice, însă în practică tocmai lipsa lor a dus la condamnarea repetată a României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Condamnarea României în cauza pilot Rezmirveş și alții împotriva României a condus și la modificarea legislației interne, fiind introdus un articol nou în Legea 245/2013, potrivit căruia la calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, şi executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată.

În ce măsură această paradigmă de definire a condamnaților și a mediilor de încarcerare corespunde jurisprudenței CEDO?

Nu există diferențe majore între definirea dată unei persoane condamnate în dreptul intern față de jurisprudența CEDO.

În ceea ce privește condițiile din penitenciar, Curtea de la Strasbourg a avut în vedere, la rândul ei, norme minimale agreate de state prin numeroase convenții internaționale. Amintesc aici în special Recomandarea Comitetului de Miniștri către statele membre referitoare la regulile din penitenciare europene Rec. (2006)2[1], rapoartele Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CTP)[2] și Cartea albă privind suprapopularea în penitenciare[3].

Ele nu diferă în mod substanțial, din punct de vedere teoretic, de drepturile din legislația internă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului face însă o evaluare efectivă, nu formală, a condițiilor de detenție în fiecare caz în parte.

În analiza sa, Curtea pornește de la faptul că “art. 3 din Convenție consacră una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice”, subliniind că interzicerea torturii și a pedepselor și tratamentelor inumane sau degradante este “o valoare ce ține de civilizație și este strâns legată de respectarea demnității umane”[4].

Potrivit jurisprudenței sale, pentru a intra sub incidența art. 3 din Convenție, relele tratamente trebuie să atingă un grad minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim este relativă în esență; ea depinde de ansamblul de circumstanțe ale cauzei, ca de exemplu durata tratamentului sau efectele lui fizice ori psihologice, iar în unele cazuri, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei[5].

Principiile generale privind supraaglomerarea mediului penitenciar sunt rezumate în hotărârea Khlaifia și alții împotriva Italiei, în care Curtea reamintește, în special, că, “atunci când supraaglomerarea atinge un anumit nivel, lipsa de spațiu dintr-o unitate penitenciară poate constitui elementul central care trebuie luat în considerare la aprecierea conformității unei anumite situații cu art. 3”[6].

Recent, Curtea a confirmat că cerința de 3m² de suprafața la sol pentru fiecare persoană privată de libertate (inclusiv spațiul ocupat de mobilier, dar nu cel ocupat de instalațiile sanitare) într-o cameră trebuie să rămână norma minimă relevantă pentru evaluarea condițiilor de detenție din perspectiva art. 3 din Convenție[7].

În schimb, în cauzele în care supraaglomerarea nu era atât de mare încât să constituie de una singură o problemă din perspectiva art. 3, Curtea a reținut că alte aspecte ale condițiilor de detenție trebuiau luate în considerare la examinarea respectării acestei dispoziții. Aceste aspecte includ posibilitatea de a folosi toaletele în intimitate, aerisirea disponibilă, accesul la lumina naturală și aer natural, calitatea încălzirii și respectarea cerințelor sanitare de bază. Prin urmare, în astfel de cauze, CEDO a constatat încălcarea art. 3 în situația în care lipsa spațiului era însoțită de alte condiții materiale de detenție necorespunzătoare, precum lipsa de aerisire și de lumină, acces limitat la plimbare în aer liber sau o lipsă totală de intimitate în cameră.

În ceea ce privește instalațiile sanitare și igiena, Curtea reamintește că “accesul liber la toalete curate și menținerea unor bune condiții de igienă sunt elemente esențiale pentru un mediu uman, iar deținuții trebuie să aibă acces ușor la acest tip de instalație, care trebuie să le asigure protecția intimității. În această privința, Curtea amintește că o anexă sanitară care este doar parțial separată printr-un perete despărțitor nu este acceptabilă într-o cameră ocupată de mai mulți deținuți. Un alt aspect criticat de Curte în hotărârile sale în materie de igienă este prezența gândacilor, șobolanilor, păduchilor, ploșnițelor sau a altor paraziți”[8].

Toate aceste condiții și principii sunt citate din hotărârea pilot împotriva României, și anume în cauzele conexate Rezmiveș și alții împotriva României (nr. 61467/12, 39516/13, 48231/13 și 68191/13), în care Curtea a reamintit, o dată în plus, că, “deși măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deținută unele inconveniente, suferința și umilința survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie totuși să le depășească în niciun caz pe cele pe care le presupune în mod inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsa legitimă. De asemenea, Curtea reamintește că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deținut, a drepturilor garantate prin Convenție.

Cu alte cuvinte, o persoană condamnată este în continuare văzută și protejată ca o ființă umană, care are dreptul la respectarea drepturilor sale fundamentale. Iar aici avem o diferență de paradigmă, nu din punct de vedere al conceptelor teoretice, ci al mentalităților societății românești.

Cum s-a raportat CEDO la dimensiunea supraaglomerării penitenciarelor din România? Care sunt principalele nereguli care au fost menționate în cadrul hotărârilor pilot ale CEDO?

CEDO a reținut că problema generală este cauzată de o disfuncționalitate structurală caracteristica sistemului penitenciar din România, care a afectat și poate afecta și în viitor numeroase persoane. În ciuda măsurilor legislative, administrative și bugetare luate pe plan intern, persistă natura sistemică a problemei identificate în 2012, în hotărârea Iacov Stanciu împotriva României.

Curtea a reținut o situație îngrijorătoare în majoritatea aresturilor poliției și a penitenciarelor, care erau în continuare grav supraaglomerate și în care condițiile materiale erau precare.

Pornind de la rapoarte CTP și cele ale Avocatului Poporului, Curtea a reținut aresturile poliției ca fiind necorespunzătoare pentru detenție prelungită deoarece, fiind de obicei supraaglomerate, duc lipsă de acces direct la toalete, de ventilație suficientă și de igienă.

În ceea ce privește unitățile penitenciare, a constatat că supraaglomerarea persistă în penitenciarele din România, că unele dintre ele suferă de condiții de igienă precare, de iluminat și ventilație insuficiente, de instalații sanitare nefuncționale, de hrană necorespunzătoare și de insuficiente activități social-culturale.

Aceste constatări au fost confirmate și de recomandările Avocatului Poporului, care, după vizitarea unor penitenciare, “a solicitat administrației penitenciarelor să pună capăt supraaglomerării, condițiilor de igienă precare, lipsei unei cantine, prezenței șobolanilor, șoarecilor și ploșnițelor, absenței paravanelor pentru toalete, solicitându-i totodată să furnizeze apă potabilă și mobilier suficient și să permită accesul la dușuri în stare de funcționare”[9].

Toate aceste rapoarte sunt menționate în hotărârea pilot și au fost reținute ca relevante de către CEDO în hotărârea amintită.

Având ca reper hotărârile pilot ale CEDO asupra României, cum evaluați respectarea drepturilor deținuților în penitenciarele din România?

Sutele de condamnări suferite de România la CEDO și, acum, iată, pronunțarea unei hotărâri pilot, după ce în 2012, Curtea a identificat deja această problemă ca fiind una structurală, vorbesc prin ele însele. Nu pot decât să mă raliez concluziilor Curții și anume că vorbim despre încălcări grave, sistemice, un eșec al statului român în domeniul respectării drepturilor omului.

Așa cum am arătat și în interviuri anterioare[10], însă, nu CEDO este problema noastră. Aud mereu argumente bazate pe cifre, cât ne costă să rezolvăm, cât ne costă să nu rezolvăm. Se uită din vedere însa că este vorbă nu de bani, ci de oameni. Oameni care trăiesc în condiții inumane, oameni care se îmbolnăvesc şi mor deşi nimeni nu i-a condamnat la aşa ceva.

“Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”, spune Constituția României, ori condițiile din închisorile româneşti tocmai asta presupun şi de aici multiplele condamnări la CEDO.

Vorbim apoi şi despre făurirea justiției. Pe de o parte un judecător condamnă în numele legii o persoană la închisoare, cu scopul de a înfăptui justiția, ca apoi persoana aceea să fie încarcerată în condiții inumane şi degradante, ceea ce produce un act de injustiție. Acesta e un alt motiv pentru care trebuie să ieşim din acest cerc vicios şi să rezolvăm problema din închisori.

Așa cum am spus și la întrebarea precedentă, cea mai gravă problemă este însă la nivel de mentalitate. Am urmărit cu îngrijorare dezbaterile pe problema penitenciarelor, dezbateri purtate nu pornind de la acceptarea unei probleme reale, a faptului că deținuții sunt ființe umane cu drepturi fundamentale inalienabile care sunt supuși unor tratamente inumane, ci de la interese politice sau de altă natură, prejudecăți și, punctual, chiar ură. Neavând încă exercițiul libertății individuale, mulți români încă nu știu aprecia valoarea drepturilor fundamentale și consecințele grave ale încălcării lor sistemice însăși pentru ideea de stat de drept. Sunt destui cetățeni care nu doar că accepta cu ușurință astfel de încălcări ale drepturilor omului, dar le și justifica sau chiar aplaudă. Astfel de cetățeni pot deveni foarte ușor temelia unui stat totalitar.

Pe plan național identificați discrepanțe cu privire la condițiile pe care le regăsim în penitenciare sau, dimpotrivă, putem spune că aceste probleme le putem identifica în orice penitenciar din România?

Fără îndoială, există diferențe între penitenciare atât în privința supraaglomerării, cât și a condițiilor din cadrul acestora, însă regula este aceea a condițiilor grele din penitenciare, diferența fiind sub aspectul gravitații acestora.

Potrivit datelor făcute publice de Administrația Națională a Penitenciarelor, cele mai aglomerate închisori sunt: Penitenciarul Satu-Mare unde sunt 513 deținuți pe 235 locuri (218,30%), urmat de Penitenciarul Târgu Mureş cu 438 deținuți pe 207 locuri (211,59%). La Penitenciarul Ploieşti sunt 430 deținuți pe 209 locuri (205,74%). [11]

În aceste trei penitenciare se află de două ori mai mulți deținuți decât ar permite în mod normal capacitatea acestora; ca atare, doar în acestea, din start, peste o mie de oameni sunt deținuți în condiții care le încalcă drepturile fundamentale. Este doar o concluzie trasă la primă privire peste cifre și nu are în vedere condițiile efective din aceste penitenciare. O analiză mai aprofundată ar scoate la iveală condițiile inumane în care aceștia trăiesc, condiții similar celor ce au condus la această hotărâre pilot a CEDO.

Cum se poziționează România în raport cu celelalte state membre ale Uniunii Europene în privința respectării acestor standarde?

Situația din penitenciarele românești a avut un efect direct în raporturile de cooperare judiciare în materie penală.

Astfel, prin hotărârea pronunțată la data de 5 aprilie 2016, în cauzele conexate C-404/15 și C-659/15 PPU la 15 privindu-i pe Pál Aranyosi și Robert Căldăraru, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a răspuns cererilor de decizie preliminară formulate de o instanță din Germania în legătură cu interpretarea Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (Decizia-cadru).

În motivele hotărârii, CJUE a arătat că, “atunci când autoritatea de executare a unui mandat european de arestare dispune de elemente care atestă un risc real ca persoanele deținute în statul membru emitent să fie supuse unor tratamente inumane sau degradante, ea trebuie să evalueze acest risc înainte de a decide predarea persoanei solicitate.

În acest scop, autoritatea de executare va avea în vedere informații obiective, fiabile, precise şi actualizate referitoare la condițiile de detenție din statul emitent, care demonstrează deficiențe sistemice sau generalizate ori cu privire la anumite grupuri de persoane sau la anumite penitenciare.

Cu toate acestea, constatarea unui risc ce decurge din condițiile generale de detenție din statul membru emitent nu poate conduce, în sine, la refuzul executării mandatului.

Pentru aceasta este necesar să se demonstreze că există motive serioase și temeinice de a crede că persoana solicitată va fi expusă efectiv unui asemenea risc din cauza condițiilor concrete de detenție preconizate în cazul său”[12].

Recent, justiția italiană a refuzat să extrădeze o persoană condamnată întrucât aceasta era supusă riscului de a fi supusă unor tratamente inumane sau degradante în cazul încarcerării sale într-o închisoare din România. Italia nu este însă prima țară care a recurs la această măsură, ci vine după ce Marea Britanie și Danemarca au respins și ele cereri de extrădare din același motiv, fapt ce va avea un impact semnificativ din punct de vedere al cooperării judiciare, în condițiile în care este de așteptat ca aceste precedente să fie folosite în cauze similare.

La capitolul condamnări pentru tratamente inumane și degradante, România ocupă un loc fruntaș într-un clasament rușinos: de când a adoptat Convenția Europeană a Drepturilor Omului şi până în anul 2015, România a fost condamnată pentru tratament inuman şi degradant în 178 de cazuri. La acea dată ne situăm după Rusia şi Turcia la acest capitol, deci pe primul loc în Uniunea Europeană. În 2016 România a fost condamnată din nou de 28 de ori, trecând în faţa Turciei și fiind depășită doar de Federația Rusă. [13]

Este important de notat că problema penitenciarelor nu este specifică însă României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pronunțând hotărâri pilot împotriva Italiei – Torreggiani and Others v. Italy (hotărârea din 8 ianuarie 2013), Ungariei – Varga and Others v. Hungary (hotărârea din 10 martie 2015), sau Bulgariei – Neshkov and Others v. Bulgaria (hotărârea din 27 ianuarie 2015).

Experiența acestor state și măsurile ce au fost luate pot fi examinate și de România, pentru a vedea care din acestea au avut efecte și cum ar putea fi implementate în România.

Care sunt progresele pe care România le-a înregistrat în ultimii ani în privința respectării drepturilor deținuților? Care sunt provocările care au rămas nerezolvate?

În răspunsul trimis de Guvernul României la raportul Comitetului pentru prevenirea torturii privind vizita efectuată în perioada 5–17 iunie 2014 – și citat ca atare în hotărârea pilot a CEDO – sunt menționate o serie de îmbunătățiri legate de condițiile de detenție în penitenciarele vizitate de CPT. Citez o parte dintre ele, astfel cum au fost menționate de Guvern: “(…) în Penitenciarul Oradea s-au instalat paturi suplimentare, s-au făcut lucrări pentru a reduce umiditatea, s-au înlocuit unele saltele și accesorii de lenjerie de pat; în Penitenciarul Târgșor, o parte din persoane au fost transferate în altă parte și s-au alocat fonduri pentru îmbunătățirea instalațiilor sanitare, electrice și de iluminat de veghe; în Penitenciarul Arad, lucrările de dezinsecție și deratizare au fost încredințate unui profesionist, iar o parte din saltele și accesorii de lenjerie de pat au fost înlocuite. Pe de altă parte, instalarea unui sistem de alertă/alarmă a necesitat fonduri speciale și un temei legal diferit. În fine, s-au prevăzut lucrări de îmbunătățire a instalațiilor sanitare și de igienă în cele trei penitenciare.”

Acestea sunt rezolvări punctuale, care sunt departe de a rezolva o problemă de structură extrem de gravă, acutizată prin trecerea timpului.

În prezent rata de populare a penitenciarelor din România este în jur de 150%. Practic vorbind, chiar să vrea Guvernul să îmbunătățească condițiile dintr-un penitenciar, ar fi în imposibilitatea să o facă pentru că nu ar avea unde muta persoanele respective.

Este nevoie de un set de măsuri pe termen scurt, mediu și lung, măsuri care, combinate, pot duce la rezolvarea acestei probleme.

Recent, ministrul justiție a anunțat construirea de noi penitenciare, precum și transformarea unei foste cazărmi ale armatei în penitenciare. Deși această soluție poate fi în acest moment răspunsul la o nevoie stringentă, ea nu va rezolva problema pe termen lung. Experiența altor state au arătat că și aceste noi penitenciare s-au umplut rapid, infracționalitatea nu a scăzut, iar rata recidivei a rămas ridicată.

Consiliul Europei, în recomandările Comitetului de Miniștrii și CPT în rapoartele sale au subliniat constant că “doar această soluție nu poate reduce ratele de detenție. Practica a demonstrat că numărul populației din penitenciare crește ca urmare a construcției extinse de penitenciare. Clădiri vechi și uzate de penitenciare trebuie să fie înlocuite cu noi penitenciare care oferă condiții umane de detenție, dar astfel de programe nu ar trebui să conducă la creșterea continuă a numărului de locuri de detenție și, ca urmare la o rata mai mare a pedepselor cu închisoarea”. (pct. 22 Carta Albă privind suprapopularea din penitenciare).

Problema supraaglomerării a făcut obiectul a numeroase recomandări, cercetări, studii la nivel european. Carta Albă privind suprapopularea din penitenciare, adoptată în 2016 la nivelul Consiliului Europei, este un document de acest gen, extrem de important, ce își propune să determine statele membre “să inițieze o dezbatere la nivel național cu privire la dreptul lor penal și să ia decizii bazându-se pe nevoi clare și obiective de atins pe termen scurt și lung. În acest scop, autoritățile naționale ar trebui să evalueze în ce măsură privarea de libertate joacă un rol corespunzător în combaterea infracțiunilor și în ce măsură cei eliberați sunt pregătiți pentru reintegrarea în societate și pentru a-și duce existența fără a mai comite alte infracțiuni”.

Acest document face o analiză substanțială asupra efectelor nocive pe care supraaglomerarea le are asupra individului deținut, inclusiv radicalizarea acestuia. În loc să se obțină un efect de reeducare se obține un efect contrar, fapt confirmat de rata crescută de recidivă din România.

Aș puncta câteva observații importante cuprinsă în această Cartă, pentru că ele sunt cu deosebire importante pentru România.

Una din cauzele importante ale suprapopulării penitenciarelor este reprezentată de folosirea limitată a alternativelor la arestul preventiv. Consiliul Europei, într-un număr de acte adoptate de Comitetul de Miniștri, precum și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, au insistat constant asupra principiului conform căruia “privarea de libertate ar trebui să fie o măsură luată în ultimă instanța, din cauza faptului că dreptul la libertate este unul din drepturile umane fundamentale și că privarea de acest drept are consecințe serioase și grave asupra persoanelor supuse unei astfel de măsuri”.

Carta subliniază ca “arestul preventiv nu ar trebui folosit pentru a intimida suspecții, oponenții politici sau jurnaliștii. Astfel de situații au dat naștere unor critici severe din partea unor diverse organisme ale Consiliului Europei precum Comisarul pentru Drepturile Omului sau a Adunării Parlamentare, întrucât acest fapt contravine angajamentelor politice și obligațiilor legale asumate de state atunci când au aderat la Consiliul Europei și constituie o încălcare clară a Convenției Europene a Dreptului Omului” (pct. 60).

De asemenea, se arată că, “deși în majoritatea statelor europene există un număr suficient de categorii de alternative la arestul preventiv, problema este utilizarea lor limitată de către instanţe”. Unul din motivele ce conduc la acest exces de arestări poate fi legat de presiunea opiniei publice. Am insistat asupra acestui motiv, pentru că am observat această tendință și în România, unde în ultimii ani, în special în materia infracțiunilor de corupție, motivul principal al arestării era legat tocmai de reacția opiniei publice, care trebuie să vadă, în acest mod, că justiția se înfăptuiește. S-a ajuns atât de departe încât, atunci când un judecător a respins o cerere de arestare într-un moment în care opinia publică era extrem de tensionată (după cazul Colectiv), Inspecția Judiciară s-a sesizat prompt din oficiu împotriva acelui judecător[14]. Or, toate aceste practici contravin recomandărilor amintite, recomandări izvorâte din convenții internaționale la care România este parte.

De aceea este important inclusiv ca judecătorii și procurorii să facă stagii practice efective în sistemele de penitenciare și probațiune, pentru a înțelege exact care sunt efectele punerii în executare a măsurilor pe care le dispun.

Un alt palier important – și, din păcate, pe deplin ignorant în România – este acela al impactului pe care lipsirea de libertate îl are asupra familiilor celor arestați, în special asupra copiilor. “Copii celor aflați în arest rămân în zona gri a atenției publice”, se arată în Cartă, iar “impactul pierderii temporare a părinților nu a fost încă înțeles pe deplin în societate până acum”. În România, din păcate, nu am văzut nici un fel de preocupare, nici un fel de dezbatere din această perspectivă, deși aceasta afectează până la urma societatea în ansamblu și valorile ei. Stigmatizarea, pierderea suportului material și a îngrijirii părintești nu vor marca doar acești copii, pentru că aceștia, ajunși maturi, vor deveni parte a societății și își vor pune și ei amprenta asupra ei.

O altă problemă este legată de individualizarea pedepsei, Carta recomandă ca “judecătorul să cântărească în mod consecvent argumentele pro și contra unei hotărâri de condamnare la pedeapsa cu închisoarea, inclusiv efectul pe care l-ar putea avea asupra persoanei condamnate și a familiei sale, precum și la consecințele generale și la costurile generate în sarcina societății, în urma unei pedepse cu închisoarea” (pct. 91). Aceste din urmă condiții nu sunt cuprinse ca și criterii în legislația românească și nici nu sunt examinate de către judecătorii români, care nu sunt educați din această perspectivă. Privarea de libertate este cea mai costisitoare măsură pentru stat, la costurile legate de viață în penitenciar propriu-zisă adăugându-se cele sociale: acesta nu mai muncește, familia sa este lipsită de venituri, astfel încât va avea nevoie de asistență socială, după executarea pedepsei găsirea imediată a unui nou loc de muncă este dificilă etc.

Tot legat de individualizarea pedepselor, noul cod penal a introdus un sistem de stabilire a pedepsei în caz de concurs de infracțiuni care limitează foarte mult judecătorul în stabilirea finală a cuantumului pedepsei. Astfel, este prevăzut un spor obligatoriu, fix, de o treime din suma pedepselor aplicate, iar rezultatul practic a fost acela al aplicării unor pedepse extreme de mari, fără ca acestea să se justifice prin prisma gravitații faptelor. Dacă această dispoziție nu va fi schimbată riscăm ca în următorii ani să crească numărul persoanelor condamnate la perioade lungi de detenție, chiar dacă aceștia nu sunt neapărat indivizi periculoși, ce nu ar putea fi reintegrați în societate.

O altă problemă importantă este legată de menținerea în penitenciar a persoanelor aflate în stadii de boală terminale. Chestiunea eliberării din penitenciar pe motive de compasiune a fost ridicată la nivel european a făcut obiectul unei Rezoluției 2082(2015) cu privire la soarta deținuților bolnavi aflați în faze terminale din Europa, ce a îndemnat statele să ia în considerarea posibilitatea eliberării din penitenciar, temporar sau definitiv, din acest motiv.

Aș mai sublinia recomandarea ce vizează revizuirea legislației penale, dezincriminarea și alternative la procedurile penale, ce necesită dezbateri oneste la nivel de societate. În aceste sens, Carta reamintește ca “pluralismul democratic de asemenea înseamnă dezbateri asupra politicii penale și a sistemului de justiție penală pentru a asculta diferite argumente și a fi informat și îndrumat de rezultatele unor cercetări și experiențe bazate pe fapte în legătură cu modul real în care funcționează justiția penală”.

În final, aș sublinia un lucru: construirea de noi penitenciare nu a avut în nici o situație ca efect o scădere a criminalității și o rezolvare pe termen lung a problemei supraaglomerării. Dimpotrivă, ele s-au umplut rapid. Pe de altă parte avem modelul Olandei care, printr-un set de măsuri ce a inclus schimbările legislative, schimbarea practicilor judiciare și o mai bună utilizare a metodelor alternative de detenție, inclusiv a noilor tehnologii de supraveghere, utilizarea unor mai bune combinații de măsuri penale și non-penale pentru combaterea infracționalității, a ajuns în punctul în care a închis o parte din penitenciare.

Cred că principala provocare pentru România este, în final, pe care din cele două căi expuse mai sus va alege să meargă.

Utilizarea măsurilor de clemență: Grațierea individuală şi grațierea colectivă

Cum vă raportați dumneavoastră la instituțiile măsurilor de clemență?

Clemenţa este o componentă intrinsecă a umanității, iar umanitatea este esența, ingredientul fără de care o societate nu poate fi liberă și prosperă. O privire chiar superficială, de-a lungul istoriei, arată că atunci când umanitatea a fost ștearsă dintr-o societate, consecințele au fost crunte. Nu trebuie să mergem înapoi în timp mai departe decât în secolul trecut pentru a vedea că, în numele unui “bine” dezbrăcat de bunătate, de umanitate, au fost făcute cele mai mari orori și abominabile crime.

Clemenţa, iertarea, este și fundamentul credinței creștine, pe care a fost fondată civilizația europeană. Să ierți “de șaptezeci de ori câte șapte” este ceea ce Isus cere creștinilor în relația noastră cu ceilalți.

Clemenţa, așadar, este o caracteristică fundamentală a creștinismului, iar pe valorile creștinismului s-au fondat valorile europene, ce au constituit temelia pe care s-au construit statele și s-au dezvoltat apoi teoriile libertății, ale drepturilor și libertăților fundamentale, a statului de drept.

Așa cum arată însă Papa Francis, în cartea sa “Numele lui Dumnezeu este milostivirea”, „Milostivirea și iertarea sunt importante în relațiile sociale, și în relațiile dintre state”[15]. Clemenţa depășește spațiul religios și intră în cel social, al relațiilor dintre cetățenii și, mai departe, între state, fiind expresia unui spațiu al încrederii și toleranţei fără de care nimic nu se poate construi durabil.

Privind la societatea românească, nu pot să nu constat că exact aceste lucruri esențiale dezvoltării, cum sunt toleranța și iertarea, lipsesc. Spațiul public românesc este dominat de violență, încrâncenare, intoleranţă și o lipsă acută de încredere ce este dezvoltată pe toate palierele: cetățenii nu au încredere în instituțiile statului, statul nu are încrede în cetățenii (dovadă numărul imens de interceptări, supravegherea extremă a populație prin diverse mijloace) și, mai departe, cetățenii nu au încredere unii în alții. Este nevoie de o schimbare profundă de paradigmă pentru a putea construi o societate cu adevărat deschisă și liberă, iar modul în care ne raportăm la clemenţă este esențial din această perspectivă.

Trecând pe tărâmul dreptului, umanismul este și un principiu fundamental al dreptului penal. Acest principiu pornește de la faptul că statul, în oricare din activitățile sale, inclusiv în activitatea de politică penală, trebuie să aibă în centrul său ca valoare supremă omul cu libertățile și drepturile sale inalienabile, chiar și atunci când devine infractor. Scopul pedepsei nu este doar acela de a pedepsi, ci și de a educa, de a ajuta la reinserția socială a persoanei condamnate. Legiferarea măsurilor de clemență – amnistia și grațierea – este un corolar al acestui principiu, prin care statul oferă iertarea să unor persoane condamnate, constatând că acestea pot fi reintegrate în societate fără a mai constitui un pericol pentru celelalte persoane.

O perspectivă extrem de interesantă o oferă profesorul Viorel Ciobanu, într-un studiu remarcabil, pe care îl recomand cu căldură. Domnia așa arata că, printre constantele dreptului – adică reglementări ce se regăsesc în legislație indiferent de spațiu și timp – se numără instituțiile amnistiei și grațierii, menționând că, dacă “ne raportăm numai la Constituțiile române din anii 1866, 1923, 1938, 1948, 1965, 1991 şi 2003, vom constata că în toate sunt reglementate amnistia şi grațierea, textele prevăzând de la o epocă la alta alți titulari. (…). Aceeaşi soluție constantă o regăsim, ca regulă, şi în Constituțiile țărilor din Uniunea Europeană, după cum este vorba de republici sau monarhii.”[16]

Aceste principii, generoase în practică, sunt profund deficiențe din perspectiva aplicabilității lor practice. Despre lipsa acută de “umanitate” din penitenciarele românești am vorbit în prima parte. Tratamentele inumane și degradante au cauzat sute de condamnări, iar în final o condamnare pilot a României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Măsurile de clemență ale statului au lipsit aproape cu desăvârșire sau au fost denaturate de la scopul lor inițial. Actele de clemență individuale, care sunt atributul Președintelui României, au fost folosite sporadic, ultimele decrete de grațiere individuale fiind semnate în 2014.[17] Cu toate că realitatea condițiilor inumane din închisorile românești este deja de notorietate internațională, din 2014 nu s-a mai semnat un decret de grațiere individuală, deși cazuri grave din punct de vedere strict umanitar sunt suficiente în penitenciare. Cauzele unei asemenea situații sunt multiple și merită un studiu sociologic aprofundat.

Care sunt criteriile pe care le considerați oportune în vederea acordării măsurilor de clemență?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie întâi distins între diferite formele de clemență pe care legea penală română le prevede.

Vorbim întâi de grațiere, care este un act de iertare de executare a pedepsei.

Potrivit art. 160 din noul Cod penal, “grațierea are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară. Grațierea nu are efecte asupra pedepselor complementare şi măsurilor educative neprivative de libertate, în afară de cazul când se dispune altfel prin actul de grațiere. Grațierea nu are efect nici asupra drepturilor persoanei vătămate”.

La rândul său, grațierea poate fi colectivă, și se acordă prin lege organică de către Parlament, sau individuală, și se acordă de către Președinte prin decret de grațiere.

În ceea ce privește oportunitatea acestor măsuri și criteriile avute în vedere, trebuie subliniat că atât în ceea ce privește grațierea, cât și în ceea ce privește amnistia, Constituția consacră în mod tradițional în acest domeniu un drept discreționar al Parlamentului. Cu alte cuvinte, singurele restricții impuse de Constituție sunt unele ce privesc forma – legea de grațiere trebuie adoptată prin lege organică, ce implică adoptarea ei de o majoritate absolută în Parlament.

Ca atare, în ceea ce privește oportunitatea, este dreptul suveran al Parlamentului să decidă ce infracțiuni consideră oportun să grațieze. Răspunderea pe care Parlamentul o poartă este una politică, sancționabila prin vot, corelativa dreptului legislativ al Parlamentului de a decide și în această materie, ce deriva tot din votul dat de cetățeni.

Orice act de grațiere este însă, în esență, reflectarea politicii penale a statului la un moment dat și poate fi justificată, în esență, prin două cauze ce au generat necesitatea adoptării ei: fie supraaglomerarea în închisori, care e o chestiune pragmatică, în care iertarea devine un instrument de rezolvare a unei probleme administrative a statului, fie prin o nevoie rezultând din sensul fundamental al grațierii, și anume aceea de a ierta executarea de pedeapsa pentru anumite tipuri de infracțiuni.

Analiza oportunității este diferită în cele două cazuri. În primul caz, trebuie pornit de la statisticile oferite de penitenciare. Ce tip de infracțiuni sunt predominante, gravitatea acestora, câți sunt infractori primari, câți recidiviști, impactul pe care le-ar avea un act de grațiere asupra gradului de ocupare a penitenciarelor.

În ceea ce privește cea de a doua situație, grațierea este un act de iertare și se acordă din diverse rațiuni, iar criteriile în selecția infracțiunilor ce se doresc a fi grațiate sunt și ele extrem de diverse. În general, acestea sunt legate de politica penală a statului, putând fi și un semn de relaxare, sau, deopotrivă, de înăsprire a sancționării unui tip sau altul de infracțiuni.

În ceea ce privește grațierea individuală, acesta este atributul discreționar al Președintelui, care poate alege să grațieze absolut orice persoană condamnată dorește. Astfel, Președintele poate decide să grațieze un condamnat din rațiuni pur umanitare – cazul persoanelor aflate în situații extrem de dificile, fie datorită sănătății, fie condiției familiale –, iar pe un altul pentru că s-a remarcat prin activități deosebite, ori pur și simplu poate grația din motive pur subiective, pe care singur și le alege. Și în cazul Președintelui, răspunderea pentru acțiune sau, deopotrivă, pentru inacțiune, este una preponderent politică.

În ceea ce privește amnistia, ea se acordă de regulă pentru anumite tipuri de infracțiuni, la schimbarea unor regimuri politice când noua viziune, noua realitate impune iertarea lor. O astfel de amnistie ar putea viza infracțiunile săvârșite în timpul unor revoluții, revolte etc.

Care sunt efectele pe care măsurile de clemență le generează în societate? În ce măsură utilizarea grațierii individuale și a grațierii colective afectează statul de drept/contribuie la consolidarea statului de drept?

La prima parte a întrebării ar trebui răspuns cu un studiu sociologic. Din păcate, cel puțin din cunoștințele mele, un astfel de studiu nu a fost făcut la nivelul României. De altfel, măsurile de clemență ale statului au fost extrem de rare. Au existat trei legi de grațiere, prima imediat după Revoluție, iar ultima în 2002[18]. Ultima grațiere individuală a fost acordată de președintele Traian Băsescu, însă în zece ani de mandat acesta a grațiat, conform cifrelor apărute în presă, un număr foarte mic de persoane.[19]

Ca atare, este extrem de greu de analizat efectele pe care, în mod practic, măsurile de clemență le-au generat în societate, în condițiile în care în ultimii zece ani acestea au lipsit aproape cu desăvârșire.

Or, această lipsă acută a măsurilor de clemență în cadrul politicii penala a statului denotă exact vulnerabilitatea unor instituții fundamentale ale statului de drept: Președintele și Parlamentul.

Clemenţa, prin definiție, este un act de putere. Numai un om puternic are capacitatea de a oferi iertare celui care i-a făcut rău. Numai un stat puternic își poate ierta persoanele condamnate. Numai o societate puternică, dezvoltată și civilizată are capacitatea de a sprijini în mod real iertarea oferită de stat prin capacitatea ei de reinserție socială, de reprimire în colectiv a foștilor condamnați.

Ca exemplu, în timpul mandatului său, președintele american Barack Obama a grațiat mii de persoane, condamnate pentru fapte din cele mai diverse, ce includeau fraude bancare, inducerea în eroare a autorităților federale, trafic de droguri de mare risc, spălări de bani etc. Lista impresionată a grațierilor acordate de președintele american se regăsește pe site-ul ministerului justiției[20]. Aceste acte au fost semn al puterii președintelui, în exercitarea prerogativelor sale constituționale, iar acceptarea lor la nivel de societate au fost dovada nivelului încrederii pe care cetățenii îl au în instituții, a respectului lor față de drepturile celorlalți și, în final, față de valorile pe care se sprijină o democrație.

Gradul de folosire a măsurilor de clemență, păstrarea lor în cadrul și scopul pentru care acestea au fost instituite sunt semne importante ale gradului de consolidare a statului de drept, lipsa lor totală ridicând semne de întrebare cu privire la forța și funcţionabilitatea instituțiilor democratice într-un stat de drept.

Concluzionând, l-aș cita tot pe profesorul Viorel Ciobanu, care a sintetizat perfect dilema: “Refuzul de a legifera, ca şi teama de a acorda grațieri individuale, chiar dacă țin de puterea discreționară a autorităților, nu sunt soluții specifice statului de drept şi democrației constituționale”.[21]

Cum se modifică raporturile dintre puterile statului în momentul acordării măsurilor de clemență?

Acordarea măsurilor de clemență nu modifică prin definiție raporturile dintre puterile statului, ele fiind atribuții partajate distinct prin Constituție diferitelor puteri în ecuația echilibrului dintre puterile statului, în arhitectura constituțională.

Am auzit de multe ori în spațiul public ca prin acordarea grațierii s-ar aduce atingere independenței justiției. Nimic mai fals. Subliniez, o dată în plus, că măsurile de clemență sunt reglementate la nivel constituțional și reprezintă constante ale dreptului, ce se regăsesc reglementate atât de-a lungul timpului, cât și în diferite state, inclusiv în cele cu democrații consolidate.

Justiția își îndeplinește rolul constituțional prin judecarea unei persoane acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, iar la finalul procesului poate pronunța o hotărâre de condamnare, achitare sau de încetare a procesului penal. Exterior acestui act de judecată, Parlamentul poate interveni printr-o lege de grațiere, care nu schimbă însă cursul procesului penal. Judecata continuă, iar dacă persoana este în final condamnată, executarea pedepsei este înlăturată ca efect al grațierii. Chiar și în cazul amnistiei, persoana vizată poate cere continuarea judecății, pentru a-și consolida nevinovăția printr-o hotărâre de achitare.

Ca atare, fiecare putere are roluri și instrumente constituționale diferite, în echilibrul și controlul reciproc între puterile statului fiind înserat și acest mecanism, prin care o putere poate ierta de pedeapsă o persoană condamnată de alta putere, fără ca prin aceasta o putere să încalce în vreun fel limitele ori prerogativele alteia.

Extrem de relevante sub acest aspect sunt dezlegările date de Curtea Constituțională prin avizul nr. 1/2007, în procedura de suspendare a președintelui Traian Băsescu. Acest demers a fost motivat de inițiatorii săi, printre altele, de faptul că: “s-a substituit instanțelor judecătorești, grațiind anumiți infractori, cu motivarea ca în dosarele acestora «nu au fost găsite probe temeinice pentru acuzare»”. Ca răspuns, Curtea Constituțională a arătat: “Referitor la grațierea unor persoane condamnate, Curtea reține că aceasta este un apanaj tradițional al șefului statului, care nu are obligația să-și motiveze măsura luată, astfel că orice explicație ar da, inclusiv aceea că nu a fost convins de justețea pedepselor aplicate, nu-i poate fi reproșată[22].

În ce măsură reacția societății civile poate influența decizia titularului dreptului de a acorda măsuri de clemență?

În România, reacția societății civile a avut un rol extrem de important, dominând practic instituțiile în luarea deciziilor în această materie.

Despre beneficiile și riscurile modului de a acționa al societății civile s-a scris foarte mult, nefiind nici locul, nici spațiul aici pentru o teorie vis a vis de acest aspect.

Important este, însă, să reținem că democrația funcționează prin votul dat de cetățeni, majoritatea fiind reprezentată de Parlament și Președinte.

Asociațiile și organizațiile civice reprezintă în genere o minoritate a națiunii, care influențează factorul decizional prin luări de cuvânt, petiții, acțiuni civice. Când aceste reacții ale acestei “societăți civile” se bazează pe argumente solide, acțiunea lor este benefică și absolut necesară procesului democratic, reprezentând o contrapondere la tendința așa numitei democrații a majorității. Când acțiunile acestora, însă, au ca efect blocarea pur și simplu a exercitării prerogativelor constituționale, înseamnă că avem o problemă la nivel de echilibru în stat pe care trebuie să o depășim.

Aș da exemplu grațierilor individuale, pornind de la un exemplu care poate deveni de școală.

La finalul mandatului său, președintele Ion Iliescu a semnat un decret de grațiere ce îl includea, printre alte 45 de persoane, și pe condamnatul Miron Cozma. Acest act a stârnit o vie și largă reacție de respingere din partea societății, fiind vehement contestat. La presiunea societății, președintele și-a revocat decretul de grațiere, deși nu avea competenţa de a face acest lucru. Ilegalitatea revocării decretului de grațiere a fost tranșată de instanța de judecată într-o contestație la executare, în considerentele căreia se reține: “În lipsa unei reglementări exprese, interpretarea că președintele țării poate să dispună oricând cu privire la starea de libertate a persoanelor grațiate individual și să revoce aceasta grațiere este incompatibilă cu noțiunea de stat democratic (…) Față de declarațiile publice ale președintelui, este de notorietate faptul că motivul revenirii sale a fost determinat de reacția publică nefavorabilă, față de includerea pe lista persoanelor beneficiare ale grațierii a unui condamnat pentru acte privind securitatea și siguranța statului (…).”[23]

Ca atare, extrem de important este modul în care instituțiile răspund reacțiilor societății; acest răspuns trebuie să fie strict în limitele permise de lege, iar pe termen lung să aibă efecte de corectare a erorilor și consolidarea a bunelor practici pe termen lung. Or, în acest caz, pe termen scurt răspunsul dat societății a fost unul ilegal, deci lipsit de consecințe juridice și practice.

Este important de subliniat că vina nu este niciodată a societății, a oamenilor care reacționează la acte ale statului pe care fiecare le poate aprecia, în mod subiectiv, ca justificate sau nu, ca abuzive, sau, dimpotrivă, ca oportune. Vina este întotdeauna a instituțiilor și a modului în care acestea înțeleg să își exercite competenţele date de Constituție și lege.

Mergând mai departe, efectul pe termenul lung al acestui episod a fost o reticenţă constantă a președinților ce au urmat în a acorda grațieri individuale. Or, dacă reacția societății este cauzată de diverși factori, chiar dacă este pe deplin justificată, ea nu trebuie să aibă ca rezultat într-un stat democratic împingerea instituțiilor la a acționa nelegal (cazul revocării grațierii) sau timorarea acestora în exercitarea cu bună credință și în limitele constituționale a atribuțiilor ce le revin.

Așa cum am arătat la întrebarea precedentă, în cele două mandate ce au succedat acestui incident, președintele Traian Băsescu a semnat în 10 ani mai puțin de 20 de decrete de grațiere individuală, iar președintele Klaus Iohannis nu a semnat până în prezent nici unul. Reacțiile populare au determinat și renunțarea la mai multe proiecte de grațiere colectivă, ultima lege adoptată în acest sens fiind Legea 543/2002.

Faptul că de 20 de ani Statul Român a fost incapabil să elaboreze, să adopte și să implementeze măsuri de grațiere colectivă acceptate la nivel de societate, deși un astfel de act este specific oricărei societăți democratice, reflectă incapacitatea acută a instituțiilor statului de a-și înțelege propriile prerogative constituționale și a le exercita în limitele acesteia, dar și eșecul societății în a înțelege că actele de clemență sunt semnul unui stat puternic și democratic.

De la începutul acestui an problematica acordării grațierii colective a acaparat agenda politică. Vă rog să-mi spuneți care sunt avantajele și dezavantajele pe care această măsură le generează asupra problematicii supraaglomerării și condițiilor pe care deținuții le întâmpină în penitenciare?

Încă de la începutul acestui an, am subliniat într-un interviu acordat ziarului Adevărul, că “grațierea colectivă are însă şi un rol pragmatic, inclusiv acela de a elibera penitenciarele atunci când acestea sunt suprapopulate, cum e şi cazul României. Această măsură, însă, are efecte sustenabile doar atunci când este folosită cu prudență, pe baza unor statistici certe şi este însoțită de un program mai complex de măsuri pe termen mediu şi lung. E bine, de aceea, ca Parlamentul şi Guvernul să încorporeze un eventual proiect de grațiere colectivă într-un astfel de program complex, pentru ca grațierea să producă într-adevăr efecte pozitive”[24].

Aș adăuga, concret, că este absolut obligatoriu ca o lege a grațierii să fie însoțită de măsuri de reinserție socială efectivă a celor eliberați din penitenciare. Pe lângă măsuri sociale tipice, pot fi gândite și alte soluții pe termen lung, care să asigure efectivitatea “reeducării” persoanei condamnate. O astfel de măsură ar fi stimularea acceptabilității lor pe piața muncii prin crearea unor facilități fiscale firmelor care angajează persoane condamnate, cum ar fi scutiri de impozite, taxe etc.

Este, până la urmă, și o răspundere a statului în a purta o perioadă de timp grija celor “iertați”, pentru a preveni recidiva și a asigura în acest mod o însănătoșire sustenabilă a societății pe termen lung.

[1] Recomandarea a fost adoptată de Comitetul de Ministri la data de 11 ianuarie 2006, https://rm.coe.int/16804c8d9a .

[2] http://www.coe.int/en/web/cpt/home .

[3] http://www.just.ro/wp-content/uploads/2016/07/Carta-Alba-privind-suprapopularea-din-penitenciare-RO1.pdf .

[4] Pct.71 din hotărârea CEDO dată în cauza CAUZA REZMIVEȘ ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI, cererile nr. 61467/12, 39516/13, 48231/13 și 68191/13, pronunţată la data de 25 aprilie 2017, hotărâre pilot.

[5] Pct. 74 din hotărârea precitată.

[6] http://www.legal-land.ro/wp-content/uploads/2015/09/AFFAIRE-KHLAIFIA-ET-AUTRES-c.-ITALIE.pdf .

[7] Cauza Muršić împotriva Croației (MC), nr. 7334/13, pct. 104, hot. din 20 octombrie 2016.

[8] Pct. 79 din hotărârea pilot, precitată.

[9] Pct.108 din hotărâre pilot, precitată

[10] http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/dana-garbovan-presedintele-uniunii-judecatorilor-romania-e-imperativ-revenim-normalitate-dezbaterea-legilor-parlament-1_5889fbb95ab6550cb8d1e38e/index.html

[11] http://www.gandul.info/stiri/numarul-maxim-de-detinuti-care-ar-putea-fi-gratiati-topul-celor-mai-aglomerate-penitenciare-16089728

[12] http://www.mae.ro/node/36549

[13] http://www.echr.coe.int/Documents/Facts_Figures_2016_ENG.pdf, fila 12.

[14] http://www.unjr.ro/2015/11/12/inspectia-judiciara-incearca-anihilarea-independentei-justitiei/

[15] Papa Francisc, Numele lui Dumnezeu este Milostivirea. Un dialog cu Andrea Tornielli, editura Trei.

[16] Prof.univ.dr. Viorel Ciobanu, “Câteva reflecţii cu privire la “constantele” dreptului în general, cu aplicaţii speciale în materia amnistiei şi graţierii, în raport cu legislaţia naţională şi cu prevederile constituţionale ale ţărilor din Uniunea Europeană”, https://juridice.ro/essentials/368/cateva-reflectii-cu-privire-la-constantele-dreptului-in-general-cu-aplicatii-speciale-in-materia-amnistiei-si-gratierii-in-raport-cu-legislatia-nationala-si-cu-prevederile-constitutionale-ale-ta

[17] http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/163045 ; http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/161231 ; http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/158729 ; http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/161823 .

[18] https://lege5.ro/Gratuit/gm4donzy/legea-nr-543-2002-privind-gratierea-unor-pedepse-si-inlaturarea-unor-masuri-si-sanctiuni .

[19] https://www.universulargesean.ro/in-10-ani-de-mandat-traian-basescu-a-semnat-doar-13-cereri-de-gratiere-de-care-au-beneficiat-si-trei-batrane-din-arges/ .

[20] https://www.justice.gov/pardon/obama-pardons .

[21] Prof.univ.dr. Viorel Ciobanu, “Câteva reflecţii cu privire la “constantele” dreptului în general, cu aplicaţii speciale în materia amnistiei şi graţierii, în raport cu legislaţia naţională şi cu prevederile constituţionale ale ţărilor din Uniunea Europeană”, precitat.

[22] Avizul nr. 1/2007 consultativ privind propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României, domnul Traian Băsescu, https://lege5.ro/Gratuit/geydenzyg4/avizul-nr-1-2007-consultativ-privind-propunerea-de-suspendare-din-functie-a-presedintelui-romaniei-domnul-traian-basescu

[23] Sentinţa penală nr. 529/20.04.2005 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 373/A/05.05.2005 a Curţii de Apel Bucureşti.

[24] http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/dana-garbovan-presedintele-uniunii-judecatorilor-romania-e-imperativ-revenim-normalitate-dezbaterea-legilor-parlament-1_5889fbb95ab6550cb8d1e38e/index.html

 

Tags: , , , , , ,

 

1 comentariu

  1. […] Pe de altă parte, există persoane care nu sunt condamnate, dar sunt încarcerate. Este vorba despre persoanele aflate în stare de arest preventiv, persoane prezumate însă nevinovate până în momentul survenirii unei hotărâri de condamnare”, a precizat șefa UJR în interviul acordat pentru europunkt.ro. […]

Lasă un comentariu