Faliile identitare nu au dispărut din peisajul românesc continuând să divizeze și să antreneze puternice antagonisme în societate. Un exemplu elocvent este reprezentat de apariţia unor clivaje artificiale generate de abordările populiste legate de definirea familiei şi restrângerea drepturilor comunităţii LGBT.

Sergiu Mişcoiu, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca ne oferă o imagine de ansamblu cu privire la dimensiunea discursurilor și pozițiilor populiste în România pe tema drepturilor comunității LGBT, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

2

Vladimir Adrian Costea: D-le Mişcoiu, în ultimul an, tema drepturilor comunității LGBT a devenit acaparată de problema definirii familiei în Constituție. Pornind de la demersul CpF, vă rog să încadrați această temă în optica discursurilor și pozițiilor populiste. Pentru început, care sunt actorii care abordează această temă de pe o poziție populistă? În ce măsură discursurile care susțin demersurile CpF contribuie la etichetarea minorităților sexuale drept “vinovate” pentru neîndeplinirea identitară a Poporului român?

Sergiu Mişcoiu: Temele legate de comportamentul sexual al indivizilor și, în special, homosexualitatea și celelalte forme de non- (sau meta-) heterosexualitate au constituit teme predilecte ale marii majorități a partidelor și grupărilor populiste. Sunt mai multe motive pentru care populismul a inclus, în general, minoritățile sexuale în rândurile „inamicilor Poporului”. În primul rând, întrucât viziunea organică asupra poporului și a națiunii presupune realizarea idealului unității și omogenității totale. Or, în cazul miniorităților sexuale, diferențele față de opțiunile majoritare ale comunității sunt ireductibile, omogenizarea presupunând piederea caracteristicii care face diferența – orientarea sexuală. Apoi, fiidcă discursul populist include și imperativul reproducerii și lărgirii numerice a comunității, iar unul din argumentele ant-LGBT este tocmai imposibilitatea biologică a procreării și înmulțirii. Astfel, practicile non-heterosexuale, tolerate și încurajate, vor deveni, conform populiștilor, un „flagel” ce va distruge societatea. În fine, fiindcă identificarea cu cauza drepturilor LGBT se produce, într-o măsură covârșitoare, în mediile urbane, educate, informate, deci, pe scurt, în rândul elitelor, elite care constituie, în mod generic, principalul dușman împortiva căruia se coalizează populiștii.

În societatea românească, actorii care stigmatizează persoanele având opțiuni diferite de cea heterosexuală sunt diverși și aflați la toate palierele. De la majoritatea zdrobitoare a politicienilor reprezentând toate forțele politice – cu excepția USR, care, așa cum am văzut, este divizat cu privire la acest subiect, dar care, per ansamblu dovedește toleranță și înțelegere – trecând prin biserici și mișcările asociative apropiate acestora și mergând până la structuri de lobby care își oferă serviciile contra cost, unele fiind finanțate inclusiv de cercuri apropiate Kremlinului.

Identificați abordări populiste în rândul susținătorilor drepturilor comunității LGBT, sau dimpotrivă, aceste abordări le găsim doar în tabăra susținătorilor “familiei tradiționale”?

Liderii mișcării pro-drepturi pentru LGBT nu pot arbora o platformă populistă întrucât susținătorii acestor drepturi sunt greu de convins că ar forma un „Popor” politic care să obțină câștig de cauză prin impunerea propriilor idei printr-o asemenea strategie. În România, susținătorii LGBT sunt greu mobilizabili, coming-out-ul și militantismul fervent comportând o serie de riscuri care s-ar putea traduce prin stigmatizări și chiar prin persecuții individuale pe care aceștia ar risca să le suporte. Strategia lor este deci una de sensibilizare a opiniei publice în legătură cu discriminările la care sunt supuși, coroborată cu apropierea de organismele și asociațiile europene și internaționale care fac presiuni în direcția creșterii toleranței sociale și culturale și a reducerii discriminării față de membrii comunității LGBT.

Pentru că am adus în discuție problema “familiei tradiționale”, îmi este neclar modul în care susținătorii acesteia definesc acest concept. Cum se definește “familia tradițională”?

Liderii CpF nu o definesc nicicum, în sensul pozitiv al unei definiții, ci doar prin excluderea posibilității ca persoanele de același sex să fondeze o familie. Problema majoră a susținătorilor acestui curent este că forma tradițională a familiei cuprinde, din perspectivă istorică, scheme diverse de înrudire, filiație și locuire comună care nu corespund viziunii reducționiste ce face obiectul definiției propăvăduite de Coaliția pentru Familie, și anume „un bărbat, o femeie și copiii acestora”. Familia tradițională era una care includea rude până la cele de gradul trei, inclusiv cele ne-sangvine (rezultate din nășii, spre pildă), nepoți adoptați în manieră simbolică, ba chiar, conform unor izvoare de epocă, „țiitoare ale bărbaților înstăriți”. Varianta eronat considerată ca fiind tradițională este de fapt una modernă, cvasi-urbană, și care se răspândește, în regiunea noastră de abia începând cu a doua parte a secolului al XIX-lea.

Care sunt mesajele pe care susținătorii “familiei tradiționale” le transmit în spațiul public? Totodată, cum sunt percepute aceste mesaje în societate?

Mesajele sunt diferite. Putem distinge aici între manipulările ipocrite și grosiere, pe care le regăsim în special în rândurile politicienilor, până la îngrijorările sincere, răspândinte printre teologi, eticieni sau, pur și simplu, printre oamenii simpli având o cultură, o educație și deci o viziune puternic conservatoare. Este interesant că cele două mesaje fac doar până la un punct masă critică împreună. De la un punct încolo, dată fiind impopularitatea politicienilor și simțul critic din ce în ce mai pronunțat al publicului larg, care denunță orice discurs ca un act de manipulare (mai ales dacă vine din partea politicienilor), efectul de ansamblu devine unul contra-productiv. Am văzut, spre pildă, că, deși plecase inițial ca un principal exponent al mișcării CpF, Biserica Ortodoxă Română, confruntată cu o serie de scandaluri interne hiper-mediatizate, a trebuit să facă un pas ușor înapoi și să permită ca cercurile apropiate cultelor neo-protestante să se „înstăpânească” asupra campaniei pre-referendare.

3

Care este impactul pe care îl produc discursurile și pozițiile populiste pe tema drepturilor comunității LGBT? În ce măsură acestea contribuie la vulnerabilizarea societății românești post-comuniste?

Impactul este unul negativ, din perspectiva democratizării și europenizării societății românești. Dacă tema drepturilor persoanelor având orientări LGBT este una importantă, iar progresele în sensul acceptării și recunoașterii acestora, inclusiv a celui de a se căsători, ar trebui să facă obiectul unei evoluții graduale, consonante cu evoluția mentalităților, așa cum s-a întâmplat în mai multe țări occidentale, aruncarea în dezbaterea publică a temei redefinirii prohibitive a familiei prin Constituție pentru a împiedica o virtuală (dar încă nici măcar pusă în discuție) modificare legislativă care ar permite căsătoria persoanelor de același sex poate avea ca și consecință riscantă crearea unui climat de intoleranță, de adversitate și de confruntare ideologică și culturală care ar dezbina și mai mult deja puțin coeziva societate românească.

În ce măsură CpF poate deveni, până în 2019, o formațiune politică importantă pe scena politică românească?

CpF, în sine, nu are vocația de a deveni o formațiune politică. Cu toate acestea, se poate structura cu sprijinul ideologic sau chiar în jurul CpF o mișcare politică care să ralieze alte formațiuni precum Partidul România Unită, Partidul România Mare, Noua Dreaptă, grupusculele neo-legionare, poate chiar și elemente din recent creata formațiune Pro România condusă de Victor Ponta și Daniel Constantin. În apropierea summit-ul special care va avea loc în 2019 la Sibiu, pe fondul unei erodări continuee a PSD și a stagnării PNL, o asmenea grupare ar putea valorifica, în teorie, mesajul CpF pentru a dobândi sprijin electoral. Nimic nu este însă conturat și este, desigur, prea devreme să ne pronunțăm.

La finalul acestui interviu vă propun să încadrăm această problematică în context european. În ce măsură abordările populiste despre care ați menționat se regăsesc în spațiul european? Cum reacționează cetățenii celorlalte state ale UE în raport cu aceste abordări?

Populismul a avut un moment de vârf în perioada 2013-2016, însă, cel puțin la nivel european, populismul radical este într-o relativă pierdere de viteză, așa cum au arătat-o alegerile recente din Franța și Olanda, și așa cum probabil că o vor arăta alegerile din Germania. Pe de altă parte, lideri „mainstream” precum Viktor Orban și Jaroslaw Kaczynski, se bucură, în continuare, de sprijin electoral tocmai fiindcă integrează în discursul lor numeroase elemente populist-naționaliste.

Este de remarcat și faptul că homofobia este o trăsătură a discursurilor populiste în special în societățile est-europene, mai conservatoare din perspectivă culturală. În Vest, Frontul Național din Franța a abandonat această linie, iar PVV-ul olandez condus de Geert Wilders încearcă, din contră, să creeze o platformă anti-islamică bazată, printre altele, pe incompatibilitatea „culturii musulmane” cu societățile occidentale în care persoanele aparținând comunității LGBT s-ar bucura de drepturi depline. Putem conchide deci că discursul populist își păstrează, și în ceea ce privește chestiunea drepturilor LGBT, caracterul cameleonic, adaptându-se societăților cărora i se adresează.

 

Tags: , , , ,

 

fără comentarii

Fii primul care comentează

Lasă un comentariu