Interviu cu George Vișan, analist politic: “Membrii NATO trebuie să se teamă de exercițiile militare de tip Zapad, dar această teamă nu trebuie să fie una irațională”
Într-un context geopolitic instabil, cu tensiuni din ce în ce mai puternice şi vizibile pe arena internațională, statele membre din cadrul NATO nu ar trebui să neglijeze exercițiile militare de amploare rusești de tip Zapad. Ultima aplicație Zapad desfășurat în Belarus a subliniat încă o dată necesitatea consolidării capabilităților de apărare teritorială la nivel național, precum și conturarea unui strategii clare din partea NATO de descurajare a unei posibile agresiuni a Federației Ruse.
George Vișan, analist Romania Energy Center și editor Civitas Politcs, a realizat o analiză privind miza exerciţiului ZAPAD din septembrie a.c., în interviul pe care l-a oferit lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.
Vladimir Adrian Costea: Ce urmărește Rusia prin aceste exerciții militare? Totodată, cum sunt privite aceste exerciții la Moscova?
George Vișan: Scopul oricărui exercițiu militar este verificarea capacității de luptă a unei armate și validarea unor concepte operaționale. În acest sens miza exercițiului ZAPAD 2017 nu diferă foarte mult de alte exerciții militare, inclusiv cele ale NATO, din seria Saber Guardian, care s-au desfășurat în România. Diferențele apar în momentul în care analizăm amploarea exercițiului rus, contextul internațional și proximitatea față de granițele statelor NATO și UE. Numărul forțelor implicate în acest exercițiu este controversat. Oficial Federația Rusă a anunțat un număr de 12-13.000 de militari care vor participa la exercițiul ZAPAD, în timp ce sursele occidentale au indicat un număr de aproximativ 100.000. O estimare extrem de conservatoare a numărului de militari ruși care au participat la exercițiu e undeva 17.000, dar nu ia în considerare trupele din alte districte militare ruse care au luat parte la exercițiu.
Contextul internațional este unul tensionat pe fondul continuării agresiunii ruse în Ucraina, a militarizării Crimeei, a diferendelor Federației Ruse cu SUA și Occidentul. Proximitatea față de statele baltice și Polonia este menită să demonstreze vulnerabilitatea inerentă a flancului estic.
În concluzie, miza exercițiului ZAPAD 2017 a fost dublă, pe de o parte să demonstreze capacitatea de luptă a forțele militare ale Federației Ruse, pe de altă parte să transmită un mesaj politico militar statelor NATO, menit să sublinieze vulnerabilitatea flancului estic.
Trebuie să se teamă statele din NATO de exercițiile militare ZAPAD? Ce efect au produs ultimele exerciții?
Da, membrii alianței trebuie să se teamă de exercițiile militare de amploare rusești de tip Zapad. Dar această teamă nu trebuie să fie una irațională. Unul din scopurile aplicațiilor Zapad este tocmai să creeze teamă și disensiuni în rândurile alianței, pe care Rusia să le poată exploata ușor. De exemplu în jurul exercițiului ZAPAD 2017 a existat multă „publicitate gratuită” din partea mediei occidentale, care a contribuit foarte mult la promovarea intereselor ruse.
Trei aspecte ale acestui exercițiu ar trebui să ne îngrijoreze. Exercițiul a debutat și s-a încheiat cu lansarea unei rachete balistice intercontinentale RS-24 Yars – un semnal cât se poate de evident în privința capacităților arsenalului nuclear rus, au fost lansate în timpul exercițiului, de asemenea, o rachetă balistică cu rază scurtă de acțiune Iskander-M și o rachetă de croazieră Iskander R-500, contrar tratatului INF (practic Rusia a recunoscut oficial că îl încalcă), iar exercițiul s-a bazat pe un scenariu ce presupunea un atac împotriva teritoriului rus ce venea dinspre țările baltice.
Care este răspunsul pe care l-a oferit SUA după aceste exerciții?
Nu a existat un răspuns specific sau echivalent. Statele Unite și aliații săi din NATO au monitorizat cu atenție aplicația ZAPAD 2017. Vicepreședintele american Mike Pence în timpul vizitei sale a condamnat din statele baltice această aplicație militară. Pe 29 septembrie, în Polonia a avut loc o aplcație militară, de mai mică amploare, în care au fost implicate și trupe din alte state. Per total SUA, în afară de codamnarea diplomatică a acestei aplicații militare și observarea acestora prin intermediul unor platforme de cercetare desfășurate în Marea Baltică, nu a avut un răspuns specific.
Într-un ipotetic scenariu de război între Federația Rusă și NATO, cum pot să fie surprinse statele membre NATO? De ce statele din Balcani sunt vulnerabile?
Agresiunile Kremlinului împotriva Georgiei și Ucrainei au fost disimulate ca exerciții militare de amploare. Însă la sfârșitul aplicațiilor trupele nu s-au mai întors în cazărmi, ci au trecut la operațiuni de luptă împotriva vecinilor Rusiei. De aici decurge cel mai mare risc de securitate pentru statele NATO. În urma unei aplicații de amploare militarii ruși ar putea ocupa într-un timp relativ scurt statele Baltice și ataca Polonia. Lituania, Letonia și Estonia nu dispun de forțe militare numeroase, nu dispun de adâncime strategică, iar prezența militară NATO este simbolică și poate fi ușor copleșită numeric și ca putere de foc într-un timp foarte scurt.
Până la mobilizarea forțelor NATO, inclusiv a VJTF (Forța cu reacție foarte rapidă a NRF), Rusia se poate (re)instala confortabil în țările baltice, poate desfășura un număr mare de sisteme antiacces (sisteme antiaeriene cu rază lungă de acțiune, sisteme antinavă, rachete balistice cu rază scurtă de acțiune și rachete de croazieră) care să limiteze opțiunile militare ale NATO, precum și să facă costisitoare orice fel de tentativă de eliberare a acestor state. În plus, Moscova poate escalada conflictul la nivel nuclear, folosind amenințarea loviturilor nucleare tactice și strategice pentru a descuraja din punct de vedere politic și militar NATO. Scopul amenințării cu lovituri nucleare este să descurajeze unele state occidentale care astfel vor fi forțate să aleagă între eliberarea Rigăi și a Talinnului sau distrugerea Hamburgului, Anvers sau a Gdanskului. În momentul în care nu va există un consens în privința răspunsului la o astfel de amenințare, NATO va înceta efectiv să existe. Acesta este scenariul cel mai negativ posibil în cazul unei agresiuni ruse.
În Balcani situația este diferită de țările baltice deoarece statele din această regiune nu au graniță comună cu Rusia. Asta nu înseamnă că Balcanii nu pot fi ținta unui atac rusesc. Bulgaria și România pot fi atacate relativ ușor pe calea aerului și dinspre mare. Sofia și Bucureștiul, cei mai sărăci membri ai UE, nu posedă marine militare sau forțe aeriene capabile să facă față unui atac concertat rus.
Situația din Balcani este complicată și de faptul că Moscova a reușit să neutralizeze politic și militar Turcia. Politic – prin avertizarea timpurie a lui Recep Tayyip Erdogan în privința loviturii de stat militare în 2016 și prin exploatare diviziunilor cu statele occidentale – și militar – prin crearea în Marea Neagră, Marea Caspică, Caucaz și Siria a unor zone antiacces care au degradat capabilitățile militare turce.
În Balcani Rusia are un spațiu de manevră foarte mare. Pe de o parte Rusia rămâne destul de populară în Balcani în raport cu UE și NATO – a se vedea cazul Serbiei – din cauza vechilor legături cultural și istorice. Iar Balcanii sunt un teren propice „măsurilor active” și subversiunii ruse. Muntenegrul, noul membru al NATO, a fost ținta unei acțiuni de destabilizare, o tentativă de lovitură de stat, în 2016 care a avut originea la Moscova și care viza împiedicarea acestui stat să se alăture alianței.
Cum poate influența Belarusul balanța de putere din regiune?
Nu foarte mult, poziția acesteia a devenit precară. Până la izbucnirea crizei din Ucraina, Belarusul juca la două capete, încercând să găsească un echilibru între occident și Moscova. Acum această strategie nu cred că mai e viabilă în actualul context regional. Criza din Ucraina a arătat limitele în care un stat post-sovietic poate acționa la nivel internațional, așa că regimul de la Minsk a luat notă. Printre zvonurile care au circulat cu ocazia exercițiului ZAPAD 2017 a fost și acela că s-ar putea încheia cu o ocupare a acestei țări, și unificarea cu Rusia după modelul Crimeei.
În timpul aplicației Belarusul a fost protagonistul a două evoluții semnificative. Minskul a fost cel care a invitat observatorii internaționali la exercițiul ZAPAD 2017, iar președintele țării Aleksandr Lukașenko nu s-a afișat împreună cu președintele rus Vladimir Putin, pe parcursul aplicației militare. Lukașenko a inspectat trupele belaruse care au participat la acest exercițiu separat de liderul de la Kremlin. Autocratul de la Minsk vrea să stea departe de autocratul de la Moscova, numai că situația este de așa natură încât strategia Belarusului de a fi o „punte” între est și vest numai e viabilă în actualul context regional.
Care este cartea pe care ar putea să o joace România? Este România pregătită să joace un rol important pentru menținerea stabilității în regiune?
România nu este pregătită să joace un rol important în regiune, iar cartea pe care trebuie să o jucăm este una foarte slabă.
La nivel public decidenții români nu par să înțeleagă natura amenințări ruse. În discursul public se discută foarte mult despre „războiul hibrid” deși aceasta este o tehnică a strategiei ruse, un mijloc, amenințarea fiind mult mai complexă. Să luăm exemplul Ucrainei: Crimea a fost cucerită și anexată prin intermediul războiului hibrid, în Donbas avem războiul hibrid nu a funcționat inițial, armata ucraineană aproape că a reușit inițial să elimine „separatiștii” și „omuleții verzi” până la bătălia de la Ilovaisk, când forțele ruse au intervenit decisiv. În estul Ucrainei, Rusia a pendulat între un conflict de mică intensitate și unul de mare intensitate, al cărui scop este compromitarea statalității ucrainene. Aceste aspecte nu sunt înțelese la București, unde se discută foarte mult despre „război hibrid” și „război informațional” fără să se înțeleagă că aceste concepte sunt tehnici ce țin de o teorie foarte sofisticată a războiului utilizată de Federația Rusă.
Măsurile luate de România după 2014 nu sunt suficiente. În primul rând, decizia de a cheltui 2% pentru apărare începând cu 2017 a fost o decizie luată cu întârziere. Având în vedere evoluțiile militare din Marea Neagră decizia de a cheltui mai mult pentru apărare trebuia luată din 2016. Mai multe programe urgente de înzestrare au fost amânate din cauza unor erori birocratice și/sau politice: achiziția de drone, achiziția celor 287 de vehicule 4×4 pentru echipele antitanc (legată de achiziția de rachete Spike din 2016), modernizarea fregatelor Tip 22, achiziția unei singure escadrile de F-16 în 2013 când puteau fi luate două.
În al doilea rând, efortul de (re)înarmare românesc se axează în principal pe echipamente, în loc să se discute de forțe operaționale. Scopul ultim al unei achiziții militară este să ai o capabilitate operațională, nu să achiziționezi sisteme pe care să le treci pe inventar sau să le prezinți la parade. La un momendat, în 2018-2019, trebuie trasă o linie și văzut câte din achizițiile realizate începând cu 2015, s-au concretizat în capabilități operaționale. În plus, nimeni nu poate să spună cât de sustenabilă este alocarea a 2% din PIB, în noul context fiscal – split TVA, legea salarizării unitare, transferul prestațiilor sociale către angajat. Ca să (re)devenim un furnizor de securitate în regiune e nevoie de operaționalizarea unor capabilități relevante și adaptate mediului de securitate.
Totuși cea mai gravă problemă în privința poziției românești în regiune în 2014 este la nivel conceptual. România nu a generat un concept strategic care să facă noi realități strategice. Strategia Națională de Securitate publicată în 2015 este un bun exemplu în acest sens, deoarece se fundamentează pe o eroare teoretică: un așa zis concept de apărare extinsă. Nu există așa ceva! Apărarea și securitate națională sunt două concepte diferite, deși pentru mulți analiști și comentatori de la noi par a fi concepte interșanjabile.
În ciuda faptului că numărul instituțiilor de învățământ superior românești care oferă programe de relații internaționale și securitate națională a crescut, calitatea dezbaterilor în România asupra acestor teme sensibile a scăzut foarte mult. Inflația de doctori în apărare și securitate națională „fabricați peste noapte”, evidențiată foarte bine de activitatea Emiliei Șercan, este extrem de periculoasă pentru structurile și instituțiile care în mod oficial se ocupă cu aceste teme sensibile. Există riscul foarte real ca aceste instituții și structuri să fie populate de indivizi incompetenți, în căutare de rente, care să fie incapabili să formuleze răspunsuri necesare pentru soluționarea dilemelor de securitate ale României. Concomitent cu acest fenomen, absolvenții români ai cursurilor de securitate și apărare (și chiar intelligence) ai unor insituții universitare de prestigiu străine nu prea se numără printre angajații instituțiilor românești de securitate și apărare.
O altă problemă, recent apărută, și poate mai gravă, este reticența instituțiilor românești care gestionează relațiile externe ale statului român de a intrat în dezbatere cu specialiștii și experții români din cadrul societății civile. Aici este o problemă care afectează îndeosebi ministerele de Externe și ale Afacerilor europene. Lucrul acesta se petrece la mai puțin de doi ani distanță de momentul în care România va prelua președenția rotativă a UE!
Care este strategia pe care NATO trebuie să o adopte pentru a preveni escaladarea tensiunilor?
NATO trebuie să se axeze în continuare pe descurajarea unei posibile agresiuni ruse asupra teritoriului unui stat membru al alianței. În acest sens o parte dintre capabilitățile militare ale alianței ar trebui mutate pe flancul estic. Desfășurările rotaționale din cadrul inițiativei de reasigurare strategică ar trebui să devină permanente – oricum din punct de vedere financiar câteva baze permanente sunt mai ieftine decât cele rotaționale. La nivel național trebuie consolidate capabilitățile de apărare teritorială.
Simultan cu întărirea flancului estic trebuie deschise canale diplomatice prin care NATO, SUA și Rusia să dialogheze și să soluționeze actuala criză.
fără comentarii
Fii primul care comentează