Doctorat şi plagiat în România

În ciuda opiniei că pe sistem de regulă îl doare la patine, trebuie să zic că uneori acesta caută soluții la problemele care apar.

Este deja un topos faptul că avem dintr-o dată o puzderie de doctorate în te miri ce domenii, și nu puține susținute de mărimile mici ale zilei. Nu ne mai miră, de parcă suntem niște cadavre vii, puzderia la fel de mare de plagiate, care au infestat viața și mediul academic românesc. Xeroxache e doar mai cunoscut, șleahta de furăcioși aproape bate la număr doctoratele luate pe bune.

Cum am zis, undeva cineva, vreun senat, vreo adunare a bătrânilor înțelepți a reacționat la treaba asta. Nu luând țapinele și alungând mișeii, că nu se putea măsura cu structurile și cu Puterea lacomă la recunoaștere academică, ci dând un ucaz intern prin care tezele tuturor trebuie să fie verificate de un soft specializat, ca să nu existe nici o rușine ulterioară pe obrazul instituției. Ceea ce s-a și făcut și astfel, înainte de a putea fi susținute, lucrările trebuiau să treacă un test privind originalitatea paragrafelor conținute.

Mie unuia ideea asta mi-a plăcut. În plină campanie anti-plagiat, să-ți redactezi și să susții o teză de doctorat poate minimaliza spre bagateliza întreaga poveste, atâta vreme cât spațiul public mustește de teze dovedite de împrumut, unele cap-coadă.

Trebuie zis că profesorul meu a simțit că ceva nu va fi chiar cum credeam eu, fapt pentru care mi-a atras atenția că textul meu e prea extins, dar cine să ia seama?

Când a fost să fie, potrivit calendarului, am mers toată ceata cu lucrările și le-am predat biroului specializat, urmând a fi cercetate atent.

M-am luat cu alte treburi și câteva zile am uitat de testare, până când mă anunță coordonatorul că a primit avizele pentru ceilalți colegi, mai puțin pentru mine. Sincer, n-am avut nici un fior, că știam ce am lucrat și cum, dar ceva nu era în regulă și sun la biroul în cauză de unde mi se spune că teza mea nu poate fi verificată, pentru că e prea mare. Să nu se creadă că m-am dus cu cărțoiul după mine, lucrurile erau puse pe CD, dar, mi se explică, softul nu poate verifica decât un milion jumate de caractere, adică aproximativ 500 pagini la un rând jumate. Din cele 900 de pagini inițiale, magistrul mi-a tăiat vreo 150 la corectura, am mai tuns și eu ceva, dar tot mai erau vreo 700. Peste două milioane jumate de caracter (cu tot cu spațiile goale).

Nu intra și pace. Soft de import, cine știe cât de scump. După mintea mea, schimbate câteva linii de cod, din sursă, și softulache bate la 5 milioane. Ete na! polonezii nu pot face asta și de inteligenți ce sunt ei nici nu mai răspund la telefoane, de la noi nimeni nu bagă ranga-n instalație, că a costat mult, să se verifice pe bucăți nu există metodologie de interpretare a rezultatelor.

Și așa ajung să fiu nevoit să mai tai cam 200 de pagini, ca să intre în testare, altfel pierdeam rândul la susținere.

Este evident că a fost greu să tai, mai greu decât am scris. Reformulări, recalibrări, negocieri, ce, cât, de unde. Până la urmă a încăput în programul minune, program care a constatat că e o teză originală.

Cu ocazia asta am aflat si eu de vreo câteva site-uri care mi-au preluat articole de pe academia.edu fără specificarea sursei.

Revenind, întreaga poveste este parte din încercarea sistemului de a elimina furăciunile intelectuale, chit că asta a însemnat pentru noi un efort și un travaliu suplimentar, datorate evident acelor jigodii care voiau să fie doctori pe scurtătură. Și faza este că singurele doctorate cu probleme sunt la politicieni. Eu unul n-am auzit de nici un plagiat la susținerile de teze de doctorat de la istorie.

Dar împărțim cumva raftul cu poziția academică. Raft aflat sus și de pe care impostorii cad unul câte unul.