Interviu/ Laura Ştefănuţ, jurnalistă independentă: “#Metoo este un pas necesar și simbolic, dar problema poate fi redusă prin educație și receptare onestă”

Ne preocupăm prea adesea de subiecte de presă trecătoare, în loc să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra problemelor importante ale societăţii. Unul dintre subiectele care ar merita o amplă analiză în spaţiul public este reprezentat de multitudinea formelor de hărţuire sexuală pe care le identificăm în comunitățile fundamentate şi întreţinute de structurile dominant patriarhale existente în cadrul culturii locale.

Amplificarea fenomenului hărţuirii sexuale conduce la apariția ierarhiilor de gen, de pe urma cărora victimele sunt supuse în mod constant la traume fizice și emoționale. Simultan, lipsa de sancționare și de semnalare a cazurilor de hărţuirii sexuale de către autorități și membrii comunității, limitează posibilitățile de prevenire a abuzurilor și de protejare a persoanelor supuse la violențe fizice, verbale, emoționale, sexuale.

Recent, campania #metoo a readus în prim plan complexitatea dimensiunii hărţuirii sexuale în cadrul societății, reușind să depășească obstacolele psihologice, emoționale și sociale pe care le întâmpină persoanele agresate în vederea identificării agresorilor într-un spațiu public.

Pornind de la impactul campaniei #metoo, jurnalista independentă Laura Ştefănuţ a analizat dimensiunea hărţuirii sexuale în România, în raport cu stereotipurile existente în cultura locală, în interviul acordat lui Vladimir Adrian Costea, pentru Europunkt.

Vladimir Adrian Costea: Pentru început, consider utilă clarificarea formelor de hărțuire sexuale. Totodată, ce evoluţie a înregistrat dimensiunea violenţei asupra copiilor şi femeilor în ultimii ani?

Laura Ştefănuţ: Ca definiție, hărțuirea sexuală înseamnă orice comportament nedorit de natură sexuală, comportament exprimat fizic, verbal sau non-verbal. E diferită de flirt, unde ambii participanți se simt confortabil. Dacă există neclarități, găsiți detalii pe hartuiresexuala.ro. Se estimează că în România o femeie este agresată fizic la fiecare 30 de secunde. Fenomene precum #metoo arată clar că hărțuirea este sistemică, generalizată.

Care sunt principalele stereotipuri pe care le identificaţi în cadrul societății românești în ceea ce privește dimensiunea hărţuirii sexuale? Cum este percepută femeia în cadrul societăţii?

Pentru a înțelege de ce hărțuirea sexuală este orientată preponderent împotriva femeilor, nu trebuie decât să privim la cum ne-am construit societățile. În mod tradițional, femeile au fost reprezentate ca mai puțin performante intelectual, dar fiind “sexul frumos”. Avem o gamă variată de proverbe în acest sens: “poale lungi, minte scurtă”. Iar reprezentarea asta nu a fost doar la nivel de relaționare intimă, ci pe toate planurile sociale. În România, femeile au avut prima dată drept la vot după anii 90, dacă ne gândim că în timpul comunismului votul era lipsit de sens, iar înainte de comunism nu toate româncele aveau acest drept.

Femeile au fost dezavantajate prin percepțiile și practicile față de ele de-a lungul istoriei. Alte inegalități din trecut s-au corectat cu forța când baza materială pe care erau construite acestea s-a modificat brusc: spre exemplu, marea ciumă din secolul al XIV-lea a omorât atât de mulți țărani care lucrau ca sclavii pământurile altora, încât bogații au fost nevoiți să le ofere beneficii celor rămași, pentru a-i convinge să lucreze — a apărut competiția pentru forță de muncă.

Primul război mondial (care a ucis o grămadă de bărbați) și criza economică de după sunt considerate niște puncte de cotitură în mentalitățile privind femeile, după cum se vede în cazul SUA: dacă înainte femeia era încurajată să se pregătească să servească bărbatul care aducea banii în casă, apoi începe să fie încurajată timid spre educație și intrare pe piața muncii. Familiile încep să înțeleagă că bărbații pot muri sau intra în faliment și își încurajează fiicele spre o oarecare independență. Dar lucrurile vor evolua tare încet.

Inegalitățile dintre genuri s-au reprodus mult mai simplu decât alte tipuri de nedreptăți și au fost internalizate de membrii ambelor sexe. Dacă vă interesează mecanismele adânci din spatele persistenței acestor probleme, vă recomand să citiți ce a scris Pierre Bourdieu despre “violența simbolică” față de femei.

Personal, cred că o mare parte a problemei este reprezentată de ipocrizia cu care societatea se încăpățânează să se raporteze la sexualitatea femeii vs. cea a bărbatului. Tendința de-a lungul timpului a fost de a reduce sexualitatea femeii la reproducere, în vreme ce a bărbatului era văzută ca acest izvor nesecat de dorință și “vânătoare”, un soi de cornucopia a libidoului.

Ignorarea libidoului feminin și exagerarea potenței masculine au dus la această situație în care prea mulți bărbați agresează și fapta lor este diminuată fiindcă “așa sunt bărbații” sau “i-a provocat femeia”. Este o reprezentare a sexualității care pune presiune pe bărbați și afectează femeile emoțional și de multe ori fizic. Ambii au de pierdut, așa că hai să renunțăm la miturile astea.

În ce măsură hărţuirea sexuală este prezentă în mediul academic, respectiv în cel politic? Dar în sistemul medical și în cel juridic?

Există din plin, cu siguranță, dar este foarte greu de măsurat. Cu ocazia #metoo au ieșit la iveală o grămadă de relatări despre hărțuiri în Parlamentul European, de exemplu. Dar nu au ieșit la iveală cele din politica românească. Iar asta nu înseamnă că cele din politica românească lipsesc, ci că situația este atât de gravă și temerile atât de mari, încât totul e ținut sub tăcere. La fel mă aștept să fie prin spitale, teatre, universități etc.

După cum ați observat, în România a ieșit la iveală un caz teribil de hărțuiri sistematice în domeniul publicității: cazul Rimaru (rapper din trupa Racla și șef într-o agenție de publicitate).

Asta ne spune că mediul publicitar a ajuns într-un punct destul de progresist și safe pentru femei—încât acestea să nu se mai teamă să arăte cu degetul spre un agresor.

Pe de altă parte, am urmărit cu groază ce s-a întâmplat în cazul Ruxandrei S., o studentă UNATC care a terminat acum vreo cinci ani liceul. Ruxandra a scris pe Facebook despre comportamentul absolut indecent al unui profesor în cadrul meditațiilor: “Cât durau meditațiile, își freca piciorul de picioarele mele, până la coapse, îmi masa umerii mie și colegelor mele. Când greșeam, îi spunea băiatului din grupă că are voie să ne dea sutienul jos și, dacă mai greșim o dată, va avea voie să ne pună mâna pe sâni”. Deși alte fete au confirmat problema, Ruxandra a fost pusă la zid, înjosită pe nedrept, terorizată efectiv în sute de comentarii. Asta mi-a demonstrat că societatea noastră nu este pregătită să apere victimele hărțuirii. E foarte trist.

Care sunt motivele pentru care victimele hărţuirii sexuale refuză să depună plângere împotriva agresorilor?

Teama. Teama pierderii locului de muncă, teama (și rușinea) că vor fi judecate ca fiind ele vinovate pentru ce li se întâmplă, teama că legiuitorii nu le vor lua în serios. Temeri cât se poate de intemeiate. Atât timp cât noi nu creăm un mediu sigur, de solidaritate cu femeile hărțuite, nu ne putem aștepta de la acestea să depună plângeri. Acest mediu se poate crea prin educație, dar nu pare să existe voință în acest sens.

În continuare, vă propun să vă focalizaţi atenţia asupra componentei de prevenire. Care sunt măsurile pe care le consideraţi oportune pentru a preveni apariţia cazurilor de hărțuire sexuală?

Educație onestă pe subiect și solidarizare cu femeile hărțuite.

În plus, bărbații trebuie să înțeleagă că flirtul nu poate fi unidirecțional, iar atunci când o femeie se eschivează înseamnă de cele mai multe ori că nu este interesată, iar insistența o pune într-o situație inconfortabilă—gândiți-vă la situația în care avansurile vin de la un șef, faptul că femeia cedează poate înseamna doar că se temea de pierderea locului de muncă, nu că a fost “cucerită într-un final”.

Am citit recent un ghid pentru bărbați realizat de Nicole Stamp, ghid care conține niște observații pertinente. Este publicat pe CNN.

Campania recentă #metoo a readus în prim plan multitudinea cazurilor de hărțuire sexuală. Cum descrieți dumneavoastră aceasta campanie? Totodată, cum explicați faptul că victimele hartuirii sexuale au găsit puterea de a prezenta, uneori în mod detaliat, situațiile în care au fost supuse unei forme de hărțuire sexuală?

Este o campanie binevenită! Mi se pare că cei care acuză că “s-a mers prea departe” cu #metoo, că unele femei exagerează, nu sunt dispuși/dispuse să înțeleagă că există diverse sensibilități. Dacă mie nu îmi place să îți freci piciorul de al meu și dau semnale că mă incomodează, nu e firesc să respecți dorința mea? E cumva firesc să zici că exagerez și eventual să continui cu frecatul? Metoo arată că trebuie să fii atent la limitele flirtului, ele sunt diferite de la om la om.

Din păcate, anumite campanii de informare și prevenire se realizează doar pentru o perioadă scurtă de timp, iar problemele continuă să persiste. În ce măsură această campanie se poate permanentiza într-o campanie eficientă de informare și prevenire? Ce trebuie făcut pentru a realiza acest lucru?

Problemele sunt prea adânci pentru a putea crede că o campanie va rezolva ceva sistemic. Dar #metoo este un pas de solidarizare cum nu am mai văzut la scară atât de largă. Cred, sper că îi va face pe unii să se gândească de două ori înainte să posteze o porcărie sau să trimită mesaje insistente sau dubioase. Metoo este un pas necesar și simbolic, dar problema adâncă nu poate fi redusă decât prin educație și receptare onestă — încă suntem departe de ambele.

La finalul acestui interviu, va propun să rezumați într-un răspuns care este mesajul pe care fiecare dintre noi ar trebui să-l reținem atunci când ne raportăm la dimensiunea hărţuirii sexuale.

O regulă care funcționează în multe aspecte ale vieții este greu de aplicat aici: nu-i face altuia ce ție nu-ți place. Fiindcă bărbații nu trec prin inundația de hărțuiri au organul empatiei castrat pe acest subiect—mulți, dar nu toți, după cum s-a văzut și în campania #metoo. Deși este o comparație pe care nu-mi place să o fac…nivelul dezbaterii pe subiect este atât de jos, încât cred că mulți bărbați nu pot înțelege hărțuirea decât dacă îi pui să își imagineze că avansurile insistente, cuvintele vulgare, atingerile, înghesuirile sunt făcute fiicelor sau mamelor acestora.

Laura Ștefănuț este jurnalistă independentă. De-a lungul carierei a abordat mai multe povești care reflectă probleme cu care se confruntă femeile. Ultimul documentar l-a realizat împreună cu televiziunea europeană ARTE, pe subiectul muncitoarelor românce din industria confecțiilor pentru branduri mari. În ultimii 5 ani a colaborat constant cu televiziunea publică germană, iar scrierile acesteia au apărut în presa națională și internațională, pe platforme ca Reuters și Balkan Insight. În prezent, este project-based la platforma independentă Recorder și colaborează cu Digi24.